ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6412/2010

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

La data de 16

martie 2009, reclamantul S.G. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul

General, solicitând Tribunalului București ca, prin hotărârea ce o va pronunța,

să dispună restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri bănești

(reprezentând diferența dintre valoarea de piață și despăgubirile încasate

actualizate) pentru imobilul situat în sector 6 București, teren în suprafață

de 246 mp și construcție.

În

motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 480-art.

481 din C. civ., art. 16, art. 21, art. 44 și art. 46 din Constituția României

și art. l din Primul Protocol adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

reclamantul a susținut că:

- imobilul situat la adresa

menționată, a aparținut lui S.I., tatăl său, care l-a dobândit prin cumpărare

și moștenire de la mama sa S.D.V., conform contractului de vânzare-cumpărare

transcris din 1951 și certificatului de moștenitor din 1983 eliberat de

Notariatul Județean de Stat Dâmbovița;

- este unicul moștenitor al tatălui său,

decedat la 28 martie 1992, potrivit certificatului de moștenitor din 1992,

eliberat de Notariatul Local de Stat al sectorului 6 București,

- imobilul a fost preluat abuziv în

anul 1981 prin Decretul de expropriere nr. 55/1981, cu acordarea de despăgubiri

în cuantum de 58.382 RON.

Prin sentința nr. 811 din 10 iunie 2009,

Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă,

reținând că, atâta timp cât cererea reclamantului formează obiectul unei legi speciale,

respectiv Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

art. 480-art. 481 din C. civ., este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 24 A din 13 ianuarie 2010, a admis apelul reclamantului,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul

București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut că, potrivit deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secții unite, în recurs în interesul legii, în cazul

acțiunilor întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de regulă,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale

dar, în ipoteza sesizării unor neconcordanțe între această lege și Convenția Europeană

Drepturilor Omului, instanțele trebuie să dea prioritate Convenției chiar într-o

acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Instanța a apreciat că aplicarea acestei decizii, presupune analizarea fiecărei

cauze în parte, în sensul examinării susținerilor formulate în acțiune și a temeiului

juridic invocat.

În

considerentele deciziei instanța a reținut că, atâta timp

cât reclamantul a înțeles să formuleze o acțiune întemeiată pe dreptul comun (art.

480-art. 481 din C. civ.), fără să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

tribunalul trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile pentru formularea

acțiunii în revendicare.

Constatând că mod greșit tribunalul a soluționat

cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii, fără a cerceta fondul cauzei, instanța

de apel, în temeiul art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., a admis apelul reclamantului

și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal pentru a analiza cauza prin

prisma legii speciale în raport de decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite în recurs în interesul legii și

de jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza Moșteanu și cauza Constandache contra

României.

Împotriva acestei decizii pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În

motivarea recursului, pârâtul arată că, la pronunțarea hotărârii,

instanța de apel nu a avut în vedere faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea

pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 din C. civ., în condițiile în

care situația juridică a imobilului este reglementată de dispozițiile Legii nr.

10/2001. Mai arată că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în

revendicare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi, sunt inadmisibile,

în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Recurentul pârât mai susține că, prin admiterea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, nu este încălcat principiul

liberului acces la instanță, reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât

în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă

prealabilă, obligatorie, decizia prin care

este soluționată notificarea, poate fi suspusă controlului instanței de judecată.

În

dezvoltarea recursului, recurentul pârât face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 373/2006 prin care s-a statuat că "Legea

nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor, preluate

abuziv, calitatea de proprietar avută la data preluării, dar că restituirea în natură

a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma

constatării dreptului de proprietate, fie prin decizia autorității administrative

implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care

deciziile acesteia sunt atacate în justiție". Totodată, recurentul a arătat

că, dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială și derogatorie de la dreptul

comun sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare în raport de principiul

generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant. În aceeași

idee, recurentul mai invocă și dispozițiile deciziei nr nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs

în interesul legii.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte, constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Obiectul dedus judecății îl constituie

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-art. 481 din C.

civ., privind un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare

la 14 februarie 2001, a fost reglementată procedura de restituire a unor imobilele

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, lege care presupune

parcurgerea unei proceduri prealabile, ce se declanșează odată cu înregistrarea

notificării și este finalizată prin emiterea deciziei/dispoziției motivate, ce poate

fi contestată în justiție.

Așadar, prin această lege specială s-a

derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480-art. 481 din C.

civ., numai în privința imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Pe de altă parte, potrivit art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot

fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unei legi speciale de reparație, iar Legea nr. 10/2001, este o lege specială de

reparație, privitoare la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

În

speță, pentru restituirea imobilului preluat de stat în anul

1981, prin Decretul de expropriere nr. 55/1981, reclamantul a formulat o acțiune

în revendicare pe calea dreptului comun la 16 martie 2009, deci după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prima instanță a concluzionat corect că,

după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

De altfel, prin decizia în interesul Legii

nr. 33/2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea

legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada

de referință arătată în Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe,

în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane

care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat

în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea

în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 din C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus

derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

În

decizia pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți s-a

reținut că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se

poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica

în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat că numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta

nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași.

Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna

dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor

legii speciale, nici in rem [imobil fiind expropriat în baza Decretului nr. 55/1981,

ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i)], nici in personam [reclamantul fiind moștenitorul

autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege],

după cum nu a fost revelat nici un motiv independent de voința lor de a nu fi putut

urmata procedura legii speciale prin formularea notificării.

Din considerentele expuse mai sus rezultă

că Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale care, după intrarea

sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe

normele

de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de

reglementare.

Imobilul în litigiu a fost expropriat prin

Decretul nr. 55/1981, construcția a fost demolată, fiind acordate despăgubiri de

către stat în cuantum de 51.382 RON. În consecință, imobilul este deținut de municipiul

București, ca unitate deținătoare în sensul art. 21 al Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care procedura administrativă de acordare de măsuri reparatorii trebuia în

mod obligatoriu urmată, cât timp imobilul nu a fost înstrăinat, pentru a putea fi

invocată vreo derogare de la procedura specială instituită de art. 22 și urm. ale

Legii nr. 10/2001.

Cum imobilul în litigiu face parte din

categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare

pe calea dreptului comun nu mai este posibilă, deoarece procedura administrativă

este supusă controlului judecătoresc, realizându-se accesul la justiție, prin care

se va verifica temeinicia și legalitatea deciziei sau dispoziției pronunțate, motiv

pentru care nu se poate reține existența vreunei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană Drepturilor Omului, în urma căreia instanțele să fie nevoite

a acorda prioritate Convenției, chiar într-o acțiune în revendicare întemeiată pe

dreptul comun.

Asupra accesului la justiție, Înalta

Curte, secțiile unite, a statuat prin decizia nr. 20/2007, dată în recurs în interesul

legii, că existența unei proceduri prealabile administrative nu constituie o îngrădire

adusă liberului acces la justiție întrucât, după parcurgerea fazei prealabile, persoanele

nemulțumite de decizia/dispoziția organului administrativ prin care a fost finalizată

procedura prealabilă o pot ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a exercita

căile legale de atac, după cum persoanele nemulțumite au și posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc refuzul persoanei juridice deținătoare de a emite decizia

de soluționare a notificării.

De altfel, existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă nici dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului pretins, este una efectivă.

În

consecință, în raport de considerentele prezentate, fiind

vorba de norme cu caracter special, respectarea acestei proceduri este de principiu

obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul

comun în materie.

Așadar,decizia instanței de apel este nelegală,

impunându-se admiterea recursului pârâtului.

În consecință, Înalta Curte, potrivit

art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 304

pct. 9 din același Cod, va modifica hotărârea atacată în sensul că, în temeiul

art. 296 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva deciziei nr. 24 A din 13 ianuarie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că

respinge apelul formulat de reclamantul S.G. împotriva sentinței civile nr. 811

din 10 iunie 2009 a Tribunalului BucureștI, secția a IlI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26

noiembrie 2010.