CONSTANDACHE v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și R.A. „Monitorul Oficial” (

www.monitoruloficial.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and R.A. „Monitorul Oficial” (

www.monitoruloficial.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Emitent:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 1.133 din 1 decembrie 2004

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

DECIZIE

asupra admisibilității din 11 iunie 2002

în cauza Costandache împotriva României

*)

(Cererea nr. 46312/99)

Notă:

*) Decizia asupra admisibilității din 11 iunie 2002 este reprodusă în facsimil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a II-a), întrunită la data de 11 iunie 2002 în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, președinte; A.B.Baka, G. Jorundsson, L. Loucaides, C. Bârsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, și doamna S. Dolle, grefieră de secție,

având în vedere cererea sus-menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 septembrie 1998,

având în vedere articolul 5 alineatul 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care s-a transferat Curții competența de a examina cererea,

având în vedere observațiile depuse de Guvernul pârât, precum și cele prezentate de reclamantă în replică,

după ce a deliberat, pronunță decizia următoare:

ÎN FAPT

La originea cauzei se află cererea nr. 46312/99, introdusă împotriva României, de către doamna Aurelia Costandache (reclamanta). După decesul acesteia, survenit la data de 21 aprilie 2000, moștenitorii săi, doamna Rodica Gabriela Grumeza, fiica reclamantei, și domnul Mihai Grumeza, nepotul reclamantei, și-au exprimat, în scrisoarea transmisă Curții la data de 6 septembrie 2000, intenția de a continua procedura. Ei sunt reprezentați în fața Curții de domnul Ghiga, avocat în Baroul București.

A. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1939, reclamanta și soțul sau au cumpărat 5/8 dintr-un imobil situat la Iași.

În 1950, statul a intrat în posesia imobilului, în temeiul Decretului nr. 92/1950 de naționalizare a anumitor bunuri imobile (numit în continuare

Decretul nr. 92/1950

).

În 1956, statul a vândut imobilul, în temeiul Decretului nr. 513/1956, lui C.N., N.M. și N.S. (persoane fizice), care, în 1963, au vândut imobilul soților P.H. și P.M.

La data de 1 iunie 1968, reclamanta și soțul său au solicitat Primăriei Iași restituirea imobilului, dar cererea le-a fost respinsă.

În 1994, reclamanta a introdus la Judecătoria Iași o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Iași și a întreprinderii care avea în administrare imobilele statului. În calitate de moștenitoare a soțului sau, ea a adus ca argument faptul că bunurile funcționarilor nu puteau fi naționalizate, potrivit Decretului nr. 92/1950. Or, soțul său era medic la momentul naționalizării, iar ea era casnică. Ea a apreciat, prin urmare, că naționalizarea imobilului lor a fost ilegală.

Prin sentința din 3 octombrie 1994, prima instanță i-a respins cererea, cu motivarea că reclamanta nu a demonstrat că bunul revendicat se află în patrimoniul pârâților.

Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentințe. Invocând articolul 480 din Codul civil, ea a arătat că cerințele impuse prin Decretul nr. 92/1950 nu erau îndeplinite la momentul naționalizării, întrucât, atât ea, cât și soțul ei, făceau parte din categorii de persoane excluse de la naționalizare.

Prin decizia din 4 iunie 1997, Tribunalul Județean Iași a respins apelul reclamantei, pe motiv că imobilul revendicat nu se mai află în patrimoniul statului. Instanța a constatat, în această privință, că, după ce a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost vândut soților P.H. și P.M.

Reclamanta a introdus recurs împotriva acestei decizii, subliniind faptul că instanțele ierarhic inferioare nu se pronunțaseră asupra legalității naționalizării și nu analizaseră nici prevederile Decretului nr. 513/1956, nici actele depuse de ea la dosarul de apel.

Prin decizia definitivă din 3 aprilie 1998, Curtea de Apel Iași a respins recursul reclamantei. Această instanță a constatat, mai întâi, că instanțele ierarhic inferioare au încadrat în mod corect acțiunea părții reclamante, considerând că obiectul cererii era o revendicare imobiliară. Instanța a constatat, apoi, că actele depuse la dosar de către părți demonstrau că bunul în litigiu fusese vândut în 1963. Or, având în vedere că bunul nu mai făcea parte din patrimoniul părților pârâte, Curtea de Apel Iași a apreciat că instanțele ierarhic inferioare nu aveau obligația de a compara titlul de proprietate al reclamantei cu cel al soților P.H. și P.M., actualii proprietari ai bunului, întrucât aceștia din urmă nu constituiau parte în litigiu.

Cu privire la ilegalitatea naționalizării susținută de reclamantă, Curtea de Apel a apreciat că, la momentul examinării actelor depuse la dosar de către părți, a rezultat că naționalizarea s-a produs în conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/1950, întrucât numele fostului proprietar figura pe listele anexate la decret. Aceasta a adăugat că, oricum, instanțele nu erau competente să se pronunțe cu privire la această problemă, a cărei competență revenea în exclusivitate puterii legislative.

La o dată neprecizată, reclamanta a solicitat Procurorului General al României să introducă recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998.

Prin scrisoarea din 7 septembrie 1998, Parchetul General i-a comunicat acesteia că cererea i-a fost respinsă, având în vedere că instanțele se pronunțaseră fără a-și depăși competența.

B. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE APLICABILE

Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente au fost menționate în hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Brumărescu împotriva României

(Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44).

CAPETELE DE CERERE

1.

Reclamanta susține încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenție, pe motivul nerespectării duratei rezonabile a procedurii finalizate prin decizia Curții de Apel Iași din 3 aprilie 1998.

2.

În plus, aceasta consideră că a suferit o încălcare a dreptului său de acces la justiție garantat de articolul 6 alineatul 1 citat anterior, motivând aceasta prin refuzul Curții de Apel Iași de a examina legalitatea naționalizării și de a stabili că aceasta este lovită de nulitate absolută.

3.

Ea reclamă, de asemenea, refuzul Procurorului General al României de a introduce recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998, care a încălcat, astfel, articolul 13 din Convenție.

4.

Reclamanta susține, de asemenea, încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 6 alineatul 1 din Convenție, cu motivarea că, în cazul altor acțiuni în revendicarea unor imobile naționalizate, instanțele au dat câștig de cauza foștilor proprietari.

5.

Invocând articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ea apreciază că naționalizarea imobilului său a fost ilegală și că decizia Curții de Apel Iași din 3 aprilie 1998 a constituit o privare de bunul său, fără ca această privare să urmărească o cauză de utilitate publică și fără ca reclamanta să aibă posibilitatea de a primi vreo despăgubire.

ÎN DREPT

A. Observație preliminară

Curtea notează că doamna Aurelia Costandache a decedat la data de 21 aprilie 2000, dar moștenitorii acesteia, respectiv, doamna Rodica Gabriela Grumeza și domnul Mihai Grumeza și-au exprimat, prin scrisoarea transmisă Curții la data de 6 septembrie 2000, intenția de a continua procedura.

Curtea arată, apoi, că doamna Rodica Grumeza a renunțat, la 27 iulie 2000, la succesiunea defunctei, acesta nefiind cazul domnului Mihai Grumeza, Curtea estimează, prin urmare, având în vedere obiectul prezentei cauze și totalitatea elementelor de care dispune, că numai domnul Mihai Grumeza (reclamantul) poate pretinde că are un interes suficient care să justifice continuarea examinării plângerii și, în consecință, îi recunoaște acestuia calitatea de a se substitui reclamantei în procedura în fața Curții (a se vedea hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza

Vocaturo împotriva Italiei

, din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, alin. 2, hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza

G. împotriva Italiei

, din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, alin. 2 și hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza

Pandolfelli și Palumbo împotriva Italiei

din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, alin. 2).

B. Cu privire la capetele de cerere

1.

a)

Reclamantul apreciază că durata procedurii în revendicare și în constatarea nulității naționalizării imobilului moștenit de el nu corespunde cerinței de celeritate, garantate de art. 6 alin. 1 din Convenție, ale cărui prevederi aplicabile dispun:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...), de către o instanță (...) care să decidă (...) asupra contestațiilor sale privind drepturi și obligații cu caracter civil.

”

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest capăt de cerere.

Curtea constată că procedura în cauză, care a debutat în 1994 și s-a încheiat la 3 aprilie 1998, a durat aproximativ patru ani, parcurgând toate cele trei instanțe. Ea apreciază, luând în considerare criteriile ce reies din jurisprudența sa în materie de "termen rezonabil" (complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților competente și importanța litigiului pentru reclamant), că un asemenea termen apare ca rezonabil, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

b)

Reclamantul susține, apoi, încălcarea dreptului său de acces la justiție pe motivul refuzului Curții de Apel Iași de a examina legalitatea naționalizării. El invocă art. 6 alin. 1 sus-menționat.

În opinia Guvernului, Curtea de Apel Iași nu a privat-o pe reclamantă de dreptul său de acces la justiție, având în vedere că motivul de respingere a cererii sale a fost utilizarea neadecvată a procedurii judiciare. Guvernul admite că decizia Curții de Apel Iași cuprinde și considerații generale cu privire la competența limitată a instanțelor de a se pronunța asupra legalității naționalizării, dar apreciază că din textul hotărârii reiese clar că aceste considerații nu au influențat în nici un fel decizia prin care instanțele au respins acțiunea reclamantei.

Curtea observă, mai întâi, că bunica reclamantului nu a fost împiedicată să sesizeze instanțele interne, și că, așa cum rezultă din hotărârea Curții de Apel, instanțele au examinat actele depuse la dosar de către părți și au concluzionat că naționalizarea a fost conformă cu Decretul nr. 92/1950. Curtea arată, în continuare, că din decizia Curții de Apel reiese cu claritate motivul pentru care aceasta din urmă a menținut hotărârile pronunțate de instanțele inferioare, prin care acțiunea persoanei interesate a fost respinsă, motivul fiind lipsa calității procesuale pasive a pârâților.

În aceste condiții, Curtea apreciază că situația de fapt este diferită de cea din cauza Brumărescu, în care Curtea a constatat încălcarea dreptului de acces la justiție, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, tocmai pe motivul excluderii, de către Curtea Supremă de Justiție, din sfera de competență a tribunalelor a soluționării acțiunii în revendicare a reclamantului (a se vedea hotărârea în cauza

Brumărescu împotriva României

, Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 61-62).

Rezultă că și acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

2.

Reclamantul apreciază că refuzul Procurorului General al României de a introduce recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998 constituie o încălcare a dreptului său la un recurs efectiv, în sensul art. 13 din Convenție, care dispune:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

”

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest capăt de cerere.

Curtea observă că, cerând Procurorului General să introducă recurs în anulare, reclamantul intenționa să obțină redeschiderea procesului soluționat printr-o hotărâre definitivă și reexaminarea cauzei de către Curtea Supremă de Justiție. Or, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces (a se vedea cauza

Miliani împotriva Franței

, cererea nr. 32916/96, decizie a Comisiei din 2 iulie 1997,

Decizii și rapoarte

90-A, p. 161, 169).

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu prevederile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.

3.

Reclamantul se plânge și de faptul că a fost supus unei discriminări în raport cu ceilalți foști proprietari de imobile naționalizate, cărora instanțele interne le-ar fi dat câștig de cauză în cadrul unor acțiuni similare. El invocă articolului 6 citat anterior în substanță, coroborat cu articolul 14 din Convenție, care prevede că:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

”

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest capăt de cerere.

Curtea constată că afirmațiile reclamantului nu sunt susținute de nici un element din dosar. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

4.

Reclamantul apreciază, în final, că, din cauza hotărârilor judecătorești prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, el a suferit o privare de proprietate, care este contrară articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care, prin prevederile sale aplicabile, dispune astfel:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

”

Guvernul apreciază că reclamantul nu dispunea de un bun sau de o speranță legitimă, în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiționai la Convenție. Invocând cauza

Malhous împotriva Republicii cehe

(cererea nr. 33071/96, decizia din 13 decembrie 2000), arată că litigiul adus de bunica reclamantului în fața instanțelor interne privea un bun vândut de stat în 1963 și ieșit, prin urmare, din patrimoniul acestuia, cu mulți ani înaintea ratificării Convenției de către statul român. Guvernul susține că soluția aleasă de partea interesată, și anume, introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva statului, nu se putea finaliza prin restituirea imobilului, și că partea ar fi trebuit, în schimb, să introducă o astfel de acțiune împotriva actualilor proprietari ai imobilului. Guvernul arată, în final, că reclamantul poate obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care prevede, la articolul 1, ca persoanele deposedate abuziv de proprietatea lor în această perioadă sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.

Reclamantul consideră că prezenta cauză este diferită de cauza

Malhous împotriva Republicii cehe

, citată de Guvern, care nu ar fi, prin urmare, aplicabilă în speță. El arată, în această privință, că naționalizarea imobilului este lovită de nulitate absolută, condițiile Decretului nr. 92/1950 nefiind îndeplinite la momentul naționalizării. El apreciază că a suferit o confiscare de fapt, incompatibilă cu dreptul sau la respectarea bunurilor proprii. El consideră, de asemenea, că nu poate obține, pe calea unei acțiuni în justiție, acordarea unei reparații prin echivalent.

Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Ea arată, în continuare, că potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza

Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei

, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83).

În speță, bunica reclamantului a introdus în fața instanțelor interne o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului. Ea a contestat valabilitatea exproprierii înfăptuite de către autorități în 1950, argumentând în principal cu faptul că măsura contravenea chiar prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Curtea remarcă faptul că exproprierea a fost făcută de autoritățile române, așa cum arată și decizia Curții de Apel Iași, în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției pentru România. Curtea nu este, prin urmare competentă

ratione temporis

să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform deciziei în

cauza Malhous împotriva Republicii

cehe, cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII). Ea apreciază că, în aceste condiții, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercită efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe (conform hotărârii în cauza

Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei

, sus-menționată, alin. 85).

Ca urmare a exproprierii, nici bunica reclamantului, nici reclamantul însuși, în calitatea sa de moștenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului. În consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menționat, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții.

În aceste condiții, Curtea consideră că hotărârile instanțelor interne nu au adus nici o atingere "bunurilor" reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu prevederile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.

În măsura în care reclamantul susține și imposibilitatea de a obține despăgubiri pentru imobilul său conform dreptului român, Curtea reamintește că nu este garantat de Convenție un drept la reparație pentru prejudicii a căror cauza inițială nu constituie o încălcare a Convenției (a se vedea cauza

Mayer și alții împotriva Germaniei

, cererile nr. 18890/91, 19048/91, 19342/92 și 19549/92, decizia Comisiei din 4 martie 1996,

Decizii și rapoarte

85, p. 18).

Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, incompatibil

ratione materiae

cu prevederile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.

Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi

Declara cererea inadmisibilă.