ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3870/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3870/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 21300/3/2008, reclamantul S.P. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin

Primar General, să fie obligată pârâta să îi reconstituie dreptul de

proprietate asupra terenului situat în București, sectorul 2, București.

In motivarea cererii s-a arătat că

terenul în suprafață de 249 mp situat în București, parcela 8 a fost proprietatea reclamantului, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 31809

din 19 iulie 1947 autentificat la Tribunalul Ilfov Secția Notariat.

Ulterior, acest imobil a fost

preluat în mod abuziv de statul român prin Decretul nr. 111/1951 de expropriere

fără ca reclamantul să primească despăgubiri, iar pe amplasamentul acestuia s-a

construit un bloc de locuințe.

Reclamantul a depus notificare în

baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 694/2001, însă nici până în

prezent notificarea nu a fost soluționată.

Prin sentința civilă nr. 521 din 9

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de către reclamant, a obligat pârâtul să emită dispoziție

motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul

în suprafață de 249 mp situat în București, sectorul 2, constând în despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și a respins

cererea de restituire în natură sau prin compensare, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz

de

acordare a măsurilor reparatorii

solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță,

întrucât

procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată

exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată,

deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

De altfel, prin

decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii,

s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond, inclusiv

acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Tribunalul a mai reținut că terenul

în suprafață de 249 mp situat în București, parcela 8 a fost proprietatea reclamantului, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 31809

din 19 iulie 1947 autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat,

teren care a fost preluat în mod abuziv de

Statul Român prin Decretul nr. 111/1951,

fără a se achita despăgubiri.

S-a mai reținut că terenul

sus-menționat este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, anume:

bloc cu patru etaje, spațiu verde aferent blocului și alei pietonale.

H.G. nr. 250/2007 privind Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 dă posibilitatea probării

dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul original, dar

și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul

respectiv aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la

dosarul cauzei.

Mai mult decât atât, în speța dedusă

judecății imobilul a fost expropriat, astfel încât confirmarea acestui fapt

prin decretul de expropriere și prin lista anexă la decret, fac dovada

dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului solicitat, conform

art. 23 din H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, suprapunerea

totală a imobilului ce face obiectul notificării peste blocul de

locuințe, spațiu verde aferent și

alei pietonale, constituie impedimente la restituirea în

natură a imobilului, astfel încât, în raport de

dispozițiile art. 11 alin. (4), art. 7 alin. (2) și art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că

reclamantul nu poate beneficia decât de acordarea unor măsuri reparatorii prin

echivalent, iar

susținerile reclamantului în sensul că se impune

atribuirea, prin compensare, a unui teren echivalent valoric sunt nefondate,

întrucât

reclamantul nu poate beneficia

decât de măsuri reparatorii prin

echivalent

potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 26 pct. 1 din același act

normative.

Mai mult decât

atât,

pârâta nu deține

alte bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare reclamantului, iar

reclamantul nu a putut identifica un alt teren aflat în proprietatea pârâtei și

care să fie atribuit prin compensare.

Susținerea

reclamantului în sensul că se poate atribui în natură terenul

, parcela nr.

2, solicitat de către o altă persoană V.M. care a

renunțat la

restituirea în natură a terenului și a optat pentru echivalentul în bani este

nefondată întrucât, în primul rând,

nu există nici o dovadă la dosarul cauzei că această suprafață de teren ar fi

liberă în sens juridic și că nu ar exista impedimente la restituirea în natură

a acestui teren.

În al doilea rând, reclamantul, prin

apărător, la solicitarea expresă a instanței, a arătat că nu înțelege să

propună efectuarea unei expertize tehnice topografice, în cazul în care

efectuarea unei expertize este strict necesară soluționării

cauzei, iar reclamantul refuză acest lucru,

sancțiunea aplicabilă fiind cea a respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

Împotriva menționatei sentințe a

declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 567 din 11

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâtă, reținând în esență că, așa cum s-a

constatat din motivele de apel, apelanta-pârâtă a invocat o prematuritate a

depunerii cererii în instanță, respectiv în sensul că termenul de 60 de zile nu

s-ar fi împlinit.

Criticile au fost apreciate ca

nefondate, deoarece din copia actelor dosarului‚ întocmit în urma notificării

rezultă că reclamantul a depus și contractul de vânzare-cumpărare nr. 31809 din

19 iulie 1947, precum și decizia nr. 10437 din 7 iulie 1953 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai prin care s-a expropriat terenul

reclamantului.

În consecință, termenul de 60 de

zile a început să curgă din momentul notificării, ocazie cu care s-au depus și

actele doveditoare, și deci nu se poate susține ipoteza neîndeplinirii

termenului de 60 de zile prevăzut de actualul art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește natura termenului,

așa cum rezultă din text este unul imperativ și nu de recomandare, persoana

notificată fiind ținută să se pronunțe înăuntrul acestui termen.

Împotriva menționatei decizii a

formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă Primăria

Municipiului București, prin Primarul General pentru motivul de nelegalitate

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia s-a arătat

că, potrivit art. 23 în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 zile, pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 Legea nr. 10/2001 pct.

23.1 H.G. nr. 498/2003.

Î

n cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu

notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea

cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii

notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte

doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Mai mult decât atât, Normele

Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și

celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în

sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța

asupra notificării, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.

Pct. 28.1. din aceeași hotărâre

condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în

mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite

la restituire.

Așa cum rezultă din dispozițiile

art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului

legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită

de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de

moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în

condițiile legii.

Totodată, în Capitolul 1 pct. 1

lit.

e) din același act normativ se arată că

sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul

deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Mai mult, înscrisurile avute în vedere

de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de către

instanța de fond ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi

folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire formulată, însă

doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului

de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul

administrativ.

Obligația de a depune actele doveditoare

ale proprietății, precum și cele care atestă această calitate revine, potrivit

art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar

acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare o dată cu aceasta sau în termen

de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege

sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost

prelungit de legiuitor tocmai în ideea acordării unui interval de timp

suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea

susținerea notificării.

A fost invocată excepția nulității

recursului, susținându-se că argumentele aduse în cererea de recurs nu se pot

încadra în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte

apreciază că criticile recurentului vizează modul de interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 25 alin. (1) al Legii nr.10/2001, astfel că se încadrează în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argument față de

care va respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.

Analizând recursul formulat, în

raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Obligația Municipiului București de

a emite dispoziție față de notificarea adresată este o obligație legală,

prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia “În termen

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură”.

Prin urmare, termenul de 60 zile,

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra

cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Chiar dacă nu se instituie o

sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor

justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității

deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, Municipiul București susține

în mod greșit că nu a putut emite decizia în lipsa actelor justificative a

calității de persoane îndreptățite la restituite și a dreptului de proprietate,

obligația sa fiind aceea ca, în cadrul termenului de 60 de zile, în condițiile

în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința

părții înscrisurile pe care trebuie să le depună, prin corespondența la care se

referă pct. 25.1 alin. (4) din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, menționate

în H.G. nr. 250/2007, care se aplică în cauză, în raport de data introducerii

acțiunii, sau, în lipsa acestora, să se pronunțe în consecință asupra

notificării formulate de reclamante.

În motivarea recursului sunt

invocate prevederile H.G. nr. 498/2003, însă la momentul introducerii acțiunii,

în anul 2008, erau în vigoare prevederile H.G. nr. 250/2007, la care s-a făcut

corect referire de către instanța de apel în motivarea deciziei recurate.

Deși este adevărat că Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire despre necesitatea

existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a

persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, această

precizare este cerută numai în situația în care persoana îndreptățită este

încunoștințată de unitatea deținătoare despre necesitatea completării actelor,

încunoștințare care nu s-a realizat în speță.

Neîndeplinirea obligațiilor

prevăzute de lege de către petiționar, în sensul că acesta nu depune

înscrisurile, în cazul în care acestea ar fi fost solicitate de către unitatea

deținătoare, lipsa declarației că nu mai deține alte înscrisuri, menționată la

pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, nu pot împiedica soluționarea cererii, căci

posibilitatea de prorogare a termenului de 60 de zile constituie o alegere

lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite, însă numai în ipoteza în care

unitatea deținătoare își îndeplinește obligația de a-i aduce la cunoștință că

actele atașate notificării sunt incomplete.

Înalta Curte consideră că și în

lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul, chiar încunoștințat, nu

înțelege să le depună, unitatea deținătoare are obligația să soluționeze

notificarea, deoarece persoana îndreptățită poate formula contestație în

instanță cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste

condiții, fază procesuală în care se pot solicita și administra probe, deci se

pot suplini lipsurile existente în dosarul unității deținătoare.

Aceasta cu atât mai mult cu cât,

potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu

construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data

soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei

cereri, ceea ce presupune și exercitarea căilor de atac.

A lăsa în nelucrare soluționarea

notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligență a părții în a

atașa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii sau alte declarații impuse de lege, în condițiile în care

aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluționării notificării,

constituie o atitudine culpabilă a unității deținătoare și o încălcare a

dreptului părții la un proces echitabil, noțiune care implică și soluționarea

într-un termen rezonabil a cauzei.

Pentru aceste argumente,

apreciind că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul

art. 312 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la 1500 lei cheltuieli de judecată către

intimatul-reclamant S.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Primăria municipiului București, prin primar general, împotriva

deciziei nr. 567 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la 1.500 lei

cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant S.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 iunie 2010.