ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3870/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 21300/3/2008, reclamantul S.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, să fie obligată pârâta să îi reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, sectorul 2, București. In motivarea cererii s-a arătat că terenul în suprafață de 249 mp situat în București, parcela 8 a fost proprietatea reclamantului, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 31809 din 19 iulie 1947 autentificat la Tribunalul Ilfov Secția Notariat. Ulterior, acest imobil a fost preluat în mod abuziv de statul român prin Decretul nr. 111/1951 de expropriere fără ca reclamantul să primească despăgubiri, iar pe amplasamentul acestuia s-a construit un bloc de locuințe.

Reclamantul a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 694/2001, însă nici până în prezent notificarea nu a fost soluționată. Prin sentința civilă nr. 521 din 9 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamant, a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 249 mp situat în București, sectorul 2, constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și a respins cererea de restituire în natură sau prin compensare, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată. De altfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Tribunalul a mai reținut că terenul în suprafață de 249 mp situat în București, parcela 8 a fost proprietatea reclamantului, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 31809 din 19 iulie 1947 autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, teren care a fost preluat în mod abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 111/1951, fără a se achita despăgubiri. S-a mai reținut că terenul sus-menționat este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, anume: bloc cu patru etaje, spațiu verde aferent blocului și alei pietonale. H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.

Mai mult decât atât, în speța dedusă judecății imobilul a fost expropriat, astfel încât confirmarea acestui fapt prin decretul de expropriere și prin lista anexă la decret, fac dovada dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului solicitat, conform art. 23 din H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, suprapunerea totală a imobilului ce face obiectul notificării peste blocul de locuințe, spațiu verde aferent și alei pietonale, constituie impedimente la restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (4), art. 7 alin. (2) și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate beneficia decât de acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, iar susținerile reclamantului în sensul că se impune atribuirea, prin compensare, a unui teren echivalent valoric sunt nefondate, întrucât reclamantul nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 26 pct. 1 din același act normative.

Mai mult decât atât, pârâta nu deține alte bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare reclamantului, iar reclamantul nu a putut identifica un alt teren aflat în proprietatea pârâtei și care să fie atribuit prin compensare. Susținerea reclamantului în sensul că se poate atribui în natură terenul , parcela nr. 2, solicitat de către o altă persoană V.M. care a renunțat la restituirea în natură a terenului și a optat pentru echivalentul în bani este nefondată întrucât, în primul rând, nu există nici o dovadă la dosarul cauzei că această suprafață de teren ar fi liberă în sens juridic și că nu ar exista impedimente la restituirea în natură a acestui teren.

În al doilea rând, reclamantul, prin apărător, la solicitarea expresă a instanței, a arătat că nu înțelege să propună efectuarea unei expertize tehnice topografice, în cazul în care efectuarea unei expertize este strict necesară soluționării cauzei, iar reclamantul refuză acest lucru, sancțiunea aplicabilă fiind cea a respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Împotriva menționatei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 567 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reținând în esență că, așa cum s-a constatat din motivele de apel, apelanta-pârâtă a invocat o prematuritate a depunerii cererii în instanță, respectiv în sensul că termenul de 60 de zile nu s-ar fi împlinit.

Criticile au fost apreciate ca nefondate, deoarece din copia actelor dosarului‚ întocmit în urma notificării rezultă că reclamantul a depus și contractul de vânzare-cumpărare nr. 31809 din 19 iulie 1947, precum și decizia nr. 10437 din 7 iulie 1953 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai prin care s-a expropriat terenul reclamantului. În consecință, termenul de 60 de zile a început să curgă din momentul notificării, ocazie cu care s-au depus și actele doveditoare, și deci nu se poate susține ipoteza neîndeplinirii termenului de 60 de zile prevăzut de actualul art. 25 din Legea nr. 10/2001. În ce privește natura termenului, așa cum rezultă din text este unul imperativ și nu de recomandare, persoana notificată fiind ținută să se pronunțe înăuntrul acestui termen.

Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că, potrivit art. 23 în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Așadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 H.G.

nr. 498/2003. Î n cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003. Pct. 28.1.

din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii. Totodată, în Capitolul 1 pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Mai mult, înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susținerea notificării. A fost invocată excepția nulității recursului, susținându-se că argumentele aduse în cererea de recurs nu se pot încadra în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că criticile recurentului vizează modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (1) al Legii nr.10/2001, astfel că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argument față de care va respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Obligația Municipiului București de a emite dispoziție față de notificarea adresată este o obligație legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia “În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”. Prin urmare, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Chiar dacă nu se instituie o sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, Municipiul București susține în mod greșit că nu a putut emite decizia în lipsa actelor justificative a calității de persoane îndreptățite la restituite și a dreptului de proprietate, obligația sa fiind aceea ca, în cadrul termenului de 60 de zile, în condițiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții înscrisurile pe care trebuie să le depună, prin corespondența la care se referă pct. 25.1 alin. (4) din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, menționate în H.G.

nr. 250/2007, care se aplică în cauză, în raport de data introducerii acțiunii, sau, în lipsa acestora, să se pronunțe în consecință asupra notificării formulate de reclamante. În motivarea recursului sunt invocate prevederile H.G. nr. 498/2003, însă la momentul introducerii acțiunii, în anul 2008, erau în vigoare prevederile H.G. nr. 250/2007, la care s-a făcut corect referire de către instanța de apel în motivarea deciziei recurate. Deși este adevărat că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire despre necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, această precizare este cerută numai în situația în care persoana îndreptățită este încunoștințată de unitatea deținătoare despre necesitatea completării actelor, încunoștințare care nu s-a realizat în speță.

Neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către petiționar, în sensul că acesta nu depune înscrisurile, în cazul în care acestea ar fi fost solicitate de către unitatea deținătoare, lipsa declarației că nu mai deține alte înscrisuri, menționată la pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, nu pot împiedica soluționarea cererii, căci posibilitatea de prorogare a termenului de 60 de zile constituie o alegere lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite, însă numai în ipoteza în care unitatea deținătoare își îndeplinește obligația de a-i aduce la cunoștință că actele atașate notificării sunt incomplete.

Înalta Curte consideră că și în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul, chiar încunoștințat, nu înțelege să le depună, unitatea deținătoare are obligația să soluționeze notificarea, deoarece persoana îndreptățită poate formula contestație în instanță cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, fază procesuală în care se pot solicita și administra probe, deci se pot suplini lipsurile existente în dosarul unității deținătoare.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune și exercitarea căilor de atac.

A lăsa în nelucrare soluționarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligență a părții în a atașa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii sau alte declarații impuse de lege, în condițiile în care aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluționării notificării, constituie o atitudine culpabilă a unității deținătoare și o încălcare a dreptului părții la un proces echitabil, noțiune care implică și soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei. Pentru aceste argumente, apreciind că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant S.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 567 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Obligă recurenta-pârâtă la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant S.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.