ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6043/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6043/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la Tribunalul București data de 19 ianuarie 2008 și întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta M.I.M. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca

prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat la restituirea

în natură a suprafeței de teren de 300 mp situat în București, sector

2, fosta parcela S, iar în cazul când restituirea în natură nu este

posibilă, să se dispună obligarea pârâtului la despăgubiri

bănești.

În motivare, reclamanta a

arătat că este moștenitoarea legală a soțului său

M.S. Împreună cu acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

în suprafață de 300 mp prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 7 iunie 1941 și transcris de Grefa Tribunalului Ilfov.

Terenul a trecut abuziv în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 54/1951, astfel că prin

notificarea nr. 1363 din 9 iulie 2001 a solicitat restituirea acestuia,

însă unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea.

Prin sentința civilă nr. 814

din 28 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea, a constatat că pentru terenul menționat

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de unitatea deținătoare sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor legii speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv. A respins cererea privind restituirea în natură a terenului

și cea privind acordarea de despăgubiri bănești ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că imobilul a fost dobândit de

M.S. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20177/1941, iar potrivit

certificatului de moștenitor nr. 444/29 noiembrie 1992 reclamanta are

calitatea de unic moștenitor al acestuia. Imobilul a intrat în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 54/1951. S-a constatat că

nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, acesta fiind

afectat de blocul din sectorul 2, o zonă de spațiu verde în spatele

blocului și un teren viran la sud de bloc, reprezentând zona de

protecție a blocului, destinată unei folosințe obișnuite de

către cei care locuiesc în imobil și, în consecință, s-a

apreciat că reclamanta este îndreptățită la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Potrivit art. 16 din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al

despăgubirilor și pentru emiterea titlurilor de despăgubire,

deciziile însoțite de înscrisurile ce atestă imposibilitatea

restituirii în natură și de notificările formulate, însoțite

de întreaga documentație aferentă, se înaintează către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar

dosarele vor fi transmise evaluatorilor sau societății de evaluare,

pentru stabilirea valorii și pentru acordarea titlurilor de

despăgubire. Stabilirea acestei valori, poate fi contestată la Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ.

Tribunalul a reținut, totodată,

că instanța poate doar să analizeze în ce măsură

reclamanții sunt îndreptățiți sau nu la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând fie în restituirea în

natură a imobilului sau în acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale în contradictoriu cu unitatea

deținătoare a imobilului. Procedura prevăzută de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 pentru obținerea titlurilor de despăgubire

este însă ulterioară constatării calității de persoane

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a apreciat că o acțiune

în acordarea de despăgubiri bănești poate fi promovată în

contradictoriu cu statul reprezentat de Ministerul Economiei și

Finanțelor, în timp ce unitatea deținătoare a imobilului, cum

este cazul pârâtei, nu are potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001

posibilitatea acordării despăgubirilor bănești, aceasta

fiind o procedură reglementată de Legea nr. 247/2005. Tribunalul a

constatat că Legea nr. 10/2001 reglementează doar procedura

soluționării notificării, urmată de posibilitatea

formulării contestației, în termenele și condițiile

prevăzute de lege, cu consecința cenzurării de către

instanță a constatărilor privind calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea în natură a imobilului sau la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei sentințe,

reclamanta a declarat apel, continuat în calitate de succesori, de B.S.A.A..

și B.I.M.N.

În motivarea apelului, s-a

arătat că se solicită restituirea în natură a terenului

având în vedere că acesta este liber de construcții, iar în cazul în

care se va trece peste această susținere, apelanțăă au

învederat că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei

spre rejudecare întrucât, pentru a beneficia de bunuri sau servicii oferite în

compensare este necesar ca instituția pârâtă să aducă la

cunoștință lor și a instanței dacă dispune de

bunuri sau servicii pe care să le ofere în compensare și, în acest

sens, se impune efectuarea unei expertize, care să stabilească

dacă valoarea bunului sau serviciului oferit este de natură să

satisfacă prin compensare pierderea imobilului, care nu mai poate fi

retrocedat. S-a mai arătat că având în vedere faptul că bunurile

oferite în compensare sunt în general imobile, se impune verificarea situației

juridice a respectivului imobil, iar soluția pronunțată de prima

instanță poate fi avută în vedere numai după suplimentarea

probatoriului.

Prin decizia nr. 1 A din 5 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul, a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta să

emită dispoziție motivată prin care să propună

reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

despăgubiri bănești. A înlăturat din dispozitiv

mențiunea de la alin. (3) referitor la „acordarea de despăgubiri

bănești”. A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța a apreciat nefondată critica vizând neadmiterea

cererii de restituire în natură a terenului în litigiu.

Astfel, s-a constatat că din raportul

de expertiză a rezultat că terenul este ocupat parțial de un

bloc de locuințe, o parte din acesta de spațiu verde și de un

hidrant, iar o altă parte este teren viran.

În ce privește partea

ocupată de bloc și de hidrant, instanța a reținut

incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit regulamentului de urbanism la proiectarea și realizarea

oricărui bloc, se are în vedere ca acestuia să îi fie asigurată

pe lângă zona de protecție și o zonă de spațiu verde, zona

de spațiu verde aferentă blocului intrând în categoria de

„lucrări pentru care s-a dispus exproprierea”.

În ce privește partea de teren

viran, care, potrivit raportului de expertiză ar fi situată la sudul

blocului de locuințe, s-a reținut că această zonă nu a

fost clar delimitată în raportul de expertiză, iar reclamanta nu a

făcut obiecțiuni în acest sens la prima instanță și nu

a propus suplimentarea probatoriului în apel sub acest aspect. Din schița

raportului de expertiză și descrierea din raport de poate deduce

faptul că terenul viran ar fi situat pe latura mică a blocului. Or,

chiar dacă s-ar pune problema ca acest teren să poată îndeplini

condițiile de a fi restituit în natură în condițiile Legii nr. 10/2001,

s-a apreciat că o astfel de restituire nu ar prezenta interes pentru

apelanți, întrucât lățimea maximă a terenului ce ar putea

fi restituit ar fi de 6 ml, această latură fiind și cea de

deschidere la strada W. Ca atare, apelanții nu ar putea valorifica în

niciun mod terenul menționat, întrucât acesta nu corespunde

cerințelor regulamentului de urbanism nici din punct de vedere al

suprafeței minime și nici din punct de vedere al deschiderii minime

la stradă, necesare pentru a putea obține o autorizație de

construire.

De altfel, exproprierea nu s-a

realizat pentru un bloc de locuințe anume, ci pentru construirea unui

ansamblu de blocuri, așa cum a fost proiectat acest ansamblu la momentul

respectiv, ansamblul având în vedere nu doar blocurile propriu-zise ci și

aleile de acces, zonele de protecție, rețelele de

utilități, zonele verzi aferente precum și spațiile libere

dintre blocuri. Or, din această perspectivă, instanța de apel a

apreciat că și terenul viran în discuție face parte din

„lucrările pentru care s-a dispus exproprierea” și care „ocupă

funcțional” terenul. În concluzie, în cauză instanța a reținut

că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

apreciindu-se că în mod tribunalul a statuat că reclamanta are

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ce privește susținerile

vizând modalitatea de despăgubire stabilită de instanța de fond,

curtea de apel a constatat că apelanții dau o interpretare

greșită dispozițiilor instanței, eroarea apelanților

fiind justificată și de o redactare defectuoasă a dispozitivului

hotărârii.

Astfel, s-a reținut că

prima instanță nu a stabilit că reclamanta ar avea dreptul doar

la compensarea cu alte bunuri sau servicii, ci a stabilit că aceasta are

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit legii, aceste

măsuri reparatorii prin echivalent sunt fie compensarea cu alte bunuri sau

servicii, fie despăgubirile acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Mențiunea din alin. (3) al

dispozitivului prin care se respinge cererea privind acordarea de

despăgubiri nu are semnificația faptului că instanța ar fi

înlăturat măsura reparatorie prin echivalent constând în

despăgubiri bănești, cum par a susține apelanții, ci

are semnificația faptului că despăgubirile bănești

solicitate de reclamanți nu pot fi stabilire direct de instanță

în această fază, întrucât reglementarea specială stabilește

în acest sens o altă entitate competentă să stabilească

aceste despăgubiri în cadrul unei proceduri speciale și cu o cenzură

judecătorească pe care nu o face instanța de drept civil, ci

instanța de contencios administrativ. Curtea a constatat că în mod

corect prima instanță a reținut acest aspect, raportându-se la

dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Din reglementarea Legii nr. 10/2001

rezultă că măsura reparatorie constând în compensarea cu alte

bunuri sau servicii, este lăsată la latitudinea unității

deținătoare, în sensul că aceasta poate face o propunere

publică cu bunurile sau serviciile disponibile, pe care o va afișa

și în măsura în care oferta publică este acceptată de

părțile aflate în procedura de soluționare a notificărilor,

măsura respectivă poate fi stabilită prin dispoziția prin

care este soluționată notificarea.

S-a mai constatat că

apelanții nu au făcut nicio dovadă în sensul că ar exista o

propunere publică de bunuri sau servicii oferite spre compensare,

făcută de intimată. Totodată apelanții nu au

făcut nicio dovadă că ar exista astfel se bunuri sau servicii în

patrimoniul intimatei și care să aibă o situație

juridică de natură a permite oferirea lor în compensare.

În aceste condiții, curtea de

apel a apreciat că intimatul nu poate fi obligat să emită o

dispoziție prin care să facă o propunere de reparație prin

compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât o astfel de obligație

generică nu ar conduce la soluționarea cererii formulate prin

notificare.

S-a mai reținut că prima

instanță nu a soluționat cererea cu care a fost învestită,

în sensul că a constatat doar calitatea reclamantei de persoană îndreptățită

fără a obliga pârâta la îndeplinirea obligației ce îi revine în

temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de situația de fapt și de drept

a imobilului ce a făcut obiectul notificării, simpla constatare a

calității de persoană îndreptățită nefiind de

natură să facă din sentința apelată una ce poate fi

pusă în executare. În consecință, s-a apreciat că se impune

stabilirea în sarcina pârâtului a obligației ce decurge din

dispozițiile legii și din constatarea calității reclamantei

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel

cum s-a arătat.

Împotriva acestei decizii pârâtul a

declarat recurs.

Recurentul a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că potrivit art. 23, în

înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizie, sau, după caz,

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau

de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Așadar, termenul de 60 de zile

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de

a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de

referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare.

În cazul în care persoana

îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de

care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire,

termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în

care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul va

curge de la data depunerii acestora.

Normele metodologice fac vorbire de

necesitatea existenței alături de notificare și a celorlalte

acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în

sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează

pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

În Capitolul I pct. 1 lit. e din

Normele Metodologice, mai susține recurentul, se prevede că, sarcina

probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul

deposedării abuzive și calității de persoană

îndreptățită la restituire, revine persoanei care pretinde

dreptul.

Obligația de a depune actele

doveditoare a proprietății, precum și în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din

Normele Metodologice notificatorului, și trebuiau depuse ca anexă la

notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Înscrisurile avute în vedere de

instanță la soluționarea pricinii, considerate acte doveditoare a

dreptului de proprietate pot fi folosite de reclamanți în susținerea

cererii de restituire, dacă se întregesc cu înscrisuri originale

doveditoare a dreptului de proprietate, care nu au fost depuse la dosarul

administrativ.

În ce privește capătul de

cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobil, reclamanții aveau obligația să depună dovezi prin

care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri în

momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie

declarații autentificate pe proprie răspundere că ei sau

ascendenții nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și se

obligă la restituirea imobilului sau plata de despăgubiri în cazul

constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr.

10/2001.

Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau

construcției demolate, așa cum a fost calculată în

documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu

coeficientul stabilit conform legislației în vigoare.

La dosarul administrativ nu există

însă dovezi din care să rezulte dacă s-au primit s-au nu

despăgubiri.

La termenul azi, Înalta Curte a

invocat excepția nulității recursului, dat fiind că

susținerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi

încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect.

Față de excepția

invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este

întemeiată și o va admite ca atare, pentru următoarele

considerente:

Conform art. 306 alin. (1) și (3)

C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului.

În cauză, chiar dacă

recurentul a invocat explicit cazul de modificare descris în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că susținerile formulate, nu se

încadrează în această ipoteză și nici nu este posibilă

încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații de nelegalitate din art.

304 care atrag modificarea ori casarea deciziei date în apel.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

prevede că reprezintă un motiv de nelegalitate situația în care:

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Față de conținutul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., analizând cererea de recurs, se constată că

prin criticile formulate recurentul se referă la alte aspecte decât cele

reținute de instanța de apel a fi incidente potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Or, instanța de apel a

făcut trimitere clară, explicită la anumite dispoziții

legale, conținute atât de Legea 10/2001, dar și de Titlul VII din

Legea 247/2005, arătând în mod expres care au fost argumentele care au

condus la schimbarea în parte a sentinței.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu

reprezintă critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci evocări

generice de texte din actele normative menționate, fără

incidență în cauză, motive pentru care se apreciază că

nu este posibilă încadrarea lor în vreunul din cazurile de modificare sau

casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., prin raportare la decizia

recurată.

Potrivit art. 306 alin. 1 C. proc.

civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute de alineatul 2 al aceluiași

articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi

invocate din oficiu de instanța de recurs, ceea ce în speță nu

este cazul.

În aceste condiții,

operează sancțiunea nulității recursului reglementată

de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, Înalta

Curte va constata nul recursul, admițând excepția cu acest obiect,

invocată din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei

civile nr. 1 A din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.