ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6043/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București data de 19 ianuarie 2008 și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta M.I.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat la restituirea în natură a suprafeței de teren de 300 mp situat în București, sector 2, fosta parcela S, iar în cazul când restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună obligarea pârâtului la despăgubiri bănești. În motivare, reclamanta a arătat că este moștenitoarea legală a soțului său M.S. Împreună cu acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 300 mp prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 iunie 1941 și transcris de Grefa Tribunalului Ilfov.

Terenul a trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 54/1951, astfel că prin notificarea nr. 1363 din 9 iulie 2001 a solicitat restituirea acestuia, însă unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea. Prin sentința civilă nr. 814 din 28 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat că pentru terenul menționat reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea deținătoare sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

A respins cererea privind restituirea în natură a terenului și cea privind acordarea de despăgubiri bănești ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că imobilul a fost dobândit de M.S. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20177/1941, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 444/29 noiembrie 1992 reclamanta are calitatea de unic moștenitor al acestuia. Imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 54/1951. S-a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, acesta fiind afectat de blocul din sectorul 2, o zonă de spațiu verde în spatele blocului și un teren viran la sud de bloc, reprezentând zona de protecție a blocului, destinată unei folosințe obișnuite de către cei care locuiesc în imobil și, în consecință, s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și pentru emiterea titlurilor de despăgubire, deciziile însoțite de înscrisurile ce atestă imposibilitatea restituirii în natură și de notificările formulate, însoțite de întreaga documentație aferentă, se înaintează către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar dosarele vor fi transmise evaluatorilor sau societății de evaluare, pentru stabilirea valorii și pentru acordarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea acestei valori, poate fi contestată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ.

Tribunalul a reținut, totodată, că instanța poate doar să analizeze în ce măsură reclamanții sunt îndreptățiți sau nu la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând fie în restituirea în natură a imobilului sau în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale în contradictoriu cu unitatea deținătoare a imobilului. Procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru obținerea titlurilor de despăgubire este însă ulterioară constatării calității de persoane îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. S-a apreciat că o acțiune în acordarea de despăgubiri bănești poate fi promovată în contradictoriu cu statul reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, în timp ce unitatea deținătoare a imobilului, cum este cazul pârâtei, nu are potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 posibilitatea acordării despăgubirilor bănești, aceasta fiind o procedură reglementată de Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a constatat că Legea nr. 10/2001 reglementează doar procedura soluționării notificării, urmată de posibilitatea formulării contestației, în termenele și condițiile prevăzute de lege, cu consecința cenzurării de către instanță a constatărilor privind calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, continuat în calitate de succesori, de B.S.A.A.. și B.I.M.N.

În motivarea apelului, s-a arătat că se solicită restituirea în natură a terenului având în vedere că acesta este liber de construcții, iar în cazul în care se va trece peste această susținere, apelanțăă au învederat că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât, pentru a beneficia de bunuri sau servicii oferite în compensare este necesar ca instituția pârâtă să aducă la cunoștință lor și a instanței dacă dispune de bunuri sau servicii pe care să le ofere în compensare și, în acest sens, se impune efectuarea unei expertize, care să stabilească dacă valoarea bunului sau serviciului oferit este de natură să satisfacă prin compensare pierderea imobilului, care nu mai poate fi retrocedat.

S-a mai arătat că având în vedere faptul că bunurile oferite în compensare sunt în general imobile, se impune verificarea situației juridice a respectivului imobil, iar soluția pronunțată de prima instanță poate fi avută în vedere numai după suplimentarea probatoriului. Prin decizia nr. 1 A din 5 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești. A înlăturat din dispozitiv mențiunea de la alin. (3) referitor la „acordarea de despăgubiri bănești”.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța a apreciat nefondată critica vizând neadmiterea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu. Astfel, s-a constatat că din raportul de expertiză a rezultat că terenul este ocupat parțial de un bloc de locuințe, o parte din acesta de spațiu verde și de un hidrant, iar o altă parte este teren viran. În ce privește partea ocupată de bloc și de hidrant, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit regulamentului de urbanism la proiectarea și realizarea oricărui bloc, se are în vedere ca acestuia să îi fie asigurată pe lângă zona de protecție și o zonă de spațiu verde, zona de spațiu verde aferentă blocului intrând în categoria de „lucrări pentru care s-a dispus exproprierea”.

În ce privește partea de teren viran, care, potrivit raportului de expertiză ar fi situată la sudul blocului de locuințe, s-a reținut că această zonă nu a fost clar delimitată în raportul de expertiză, iar reclamanta nu a făcut obiecțiuni în acest sens la prima instanță și nu a propus suplimentarea probatoriului în apel sub acest aspect. Din schița raportului de expertiză și descrierea din raport de poate deduce faptul că terenul viran ar fi situat pe latura mică a blocului.

Or, chiar dacă s-ar pune problema ca acest teren să poată îndeplini condițiile de a fi restituit în natură în condițiile Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că o astfel de restituire nu ar prezenta interes pentru apelanți, întrucât lățimea maximă a terenului ce ar putea fi restituit ar fi de 6 ml, această latură fiind și cea de deschidere la strada W. Ca atare, apelanții nu ar putea valorifica în niciun mod terenul menționat, întrucât acesta nu corespunde cerințelor regulamentului de urbanism nici din punct de vedere al suprafeței minime și nici din punct de vedere al deschiderii minime la stradă, necesare pentru a putea obține o autorizație de construire.

De altfel, exproprierea nu s-a realizat pentru un bloc de locuințe anume, ci pentru construirea unui ansamblu de blocuri, așa cum a fost proiectat acest ansamblu la momentul respectiv, ansamblul având în vedere nu doar blocurile propriu-zise ci și aleile de acces, zonele de protecție, rețelele de utilități, zonele verzi aferente precum și spațiile libere dintre blocuri. Or, din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că și terenul viran în discuție face parte din „lucrările pentru care s-a dispus exproprierea” și care „ocupă funcțional” terenul. În concluzie, în cauză instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apreciindu-se că în mod tribunalul a statuat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ce privește susținerile vizând modalitatea de despăgubire stabilită de instanța de fond, curtea de apel a constatat că apelanții dau o interpretare greșită dispozițiilor instanței, eroarea apelanților fiind justificată și de o redactare defectuoasă a dispozitivului hotărârii. Astfel, s-a reținut că prima instanță nu a stabilit că reclamanta ar avea dreptul doar la compensarea cu alte bunuri sau servicii, ci a stabilit că aceasta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit legii, aceste măsuri reparatorii prin echivalent sunt fie compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie despăgubirile acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Mențiunea din alin. (3) al dispozitivului prin care se respinge cererea privind acordarea de despăgubiri nu are semnificația faptului că instanța ar fi înlăturat măsura reparatorie prin echivalent constând în despăgubiri bănești, cum par a susține apelanții, ci are semnificația faptului că despăgubirile bănești solicitate de reclamanți nu pot fi stabilire direct de instanță în această fază, întrucât reglementarea specială stabilește în acest sens o altă entitate competentă să stabilească aceste despăgubiri în cadrul unei proceduri speciale și cu o cenzură judecătorească pe care nu o face instanța de drept civil, ci instanța de contencios administrativ. Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a reținut acest aspect, raportându-se la dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Din reglementarea Legii nr. 10/2001 rezultă că măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, este lăsată la latitudinea unității deținătoare, în sensul că aceasta poate face o propunere publică cu bunurile sau serviciile disponibile, pe care o va afișa și în măsura în care oferta publică este acceptată de părțile aflate în procedura de soluționare a notificărilor, măsura respectivă poate fi stabilită prin dispoziția prin care este soluționată notificarea. S-a mai constatat că apelanții nu au făcut nicio dovadă în sensul că ar exista o propunere publică de bunuri sau servicii oferite spre compensare, făcută de intimată. Totodată apelanții nu au făcut nicio dovadă că ar exista astfel se bunuri sau servicii în patrimoniul intimatei și care să aibă o situație juridică de natură a permite oferirea lor în compensare.

În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că intimatul nu poate fi obligat să emită o dispoziție prin care să facă o propunere de reparație prin compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât o astfel de obligație generică nu ar conduce la soluționarea cererii formulate prin notificare. S-a mai reținut că prima instanță nu a soluționat cererea cu care a fost învestită, în sensul că a constatat doar calitatea reclamantei de persoană îndreptățită fără a obliga pârâta la îndeplinirea obligației ce îi revine în temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de situația de fapt și de drept a imobilului ce a făcut obiectul notificării, simpla constatare a calității de persoană îndreptățită nefiind de natură să facă din sentința apelată una ce poate fi pusă în executare.

În consecință, s-a apreciat că se impune stabilirea în sarcina pârâtului a obligației ce decurge din dispozițiile legii și din constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel cum s-a arătat. Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs. Recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie, sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Așadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul va curge de la data depunerii acestora. Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței alături de notificare și a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

În Capitolul I pct. 1 lit. e din Normele Metodologice, mai susține recurentul, se prevede că, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și calității de persoană îndreptățită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul. Obligația de a depune actele doveditoare a proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele Metodologice notificatorului, și trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înscrisurile avute în vedere de instanță la soluționarea pricinii, considerate acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de reclamanți în susținerea cererii de restituire, dacă se întregesc cu înscrisuri originale doveditoare a dreptului de proprietate, care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

În ce privește capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, reclamanții aveau obligația să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri în momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie declarații autentificate pe proprie răspundere că ei sau ascendenții nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și se obligă la restituirea imobilului sau plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul stabilit conform legislației în vigoare.

La dosarul administrativ nu există însă dovezi din care să rezulte dacă s-au primit s-au nu despăgubiri. La termenul azi, Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului, dat fiind că susținerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect. Față de excepția invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca atare, pentru următoarele considerente: Conform art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului. În cauză, chiar dacă recurentul a invocat explicit cazul de modificare descris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că susținerile formulate, nu se încadrează în această ipoteză și nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații de nelegalitate din art. 304 care atrag modificarea ori casarea deciziei date în apel. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că reprezintă un motiv de nelegalitate situația în care: „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Față de conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analizând cererea de recurs, se constată că prin criticile formulate recurentul se referă la alte aspecte decât cele reținute de instanța de apel a fi incidente potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Or, instanța de apel a făcut trimitere clară, explicită la anumite dispoziții legale, conținute atât de Legea 10/2001, dar și de Titlul VII din Legea 247/2005, arătând în mod expres care au fost argumentele care au condus la schimbarea în parte a sentinței. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci evocări generice de texte din actele normative menționate, fără incidență în cauză, motive pentru care se apreciază că nu este posibilă încadrarea lor în vreunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., prin raportare la decizia recurată. Potrivit art. 306 alin. 1 C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute de alineatul 2 al aceluiași articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs, ceea ce în speță nu este cazul.

În aceste condiții, operează sancțiunea nulității recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, Înalta Curte va constata nul recursul, admițând excepția cu acest obiect, invocată din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1 A din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.