ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3375/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 07 iulie 2010, reclamanta B.N.C.M.L. a chemat în judecată pe pârâții SC L. SA, C.I. și Prefectura Municipiului București - Comisia pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor, solicitând: obligarea pârâtului C.I. să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2120 m.p. situat în București, str. F.C.; constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. AA/1993 emis de Prefectura Municipiului București pe numele pârâtului C.I.; obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului.

Prin sentința nr. 466 din 18 martie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. La rândul ei, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 2557 din 24 februarie 2012, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București. Conflictul negativ de competență ivit între tribunal și judecătorie a fost soluționat irevocabil de către Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, care, prin sentința nr. 47F din 12 aprilie 2012, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La data de 12 octombrie 2012, tribunalul a luat act de transmiterea calității procesuale active a reclamantei către Cabinetul Individual de Avocatură B.I. ca urmare a încheierii tranzacției autentificată sub nr. 442 din 66 aprilie 2012 la BNP I.A. Prin sentința nr. 1727 din 04 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și a nulității cererii invocate de pârâtul C.I., a luat act de renunțarea la judecata capătului 3 din acțiune în contradictoriu cu pârâții C.I. și SC L. SA și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun fața de caracterul special al Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție, obligatorii potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., se stipulează expres faptul că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Tribunalul a arătat că în viziunea instanței supreme, nu se poate vorbi de o inadmisibilitate de plano a acțiunilor în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci, „printr-o analiză concretă a fiecărei cauze" urmează a se stabili dacă această noua lege specială este efectivă pentru valorificarea dreptului pretins.

S-a reținut că, în cauză, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun ar reprezenta o ingerință în dreptul de acces la instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, instanța trebuie să verifice îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de jurisprudența instanței europene, adică, legalitatea ingerinței, respectiv dacă excepția inadmisibilității este previzibilă în absența unei reglementări legale exprese și a unei practici judiciare unitare la momentul pronunțării în fond, dacă respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate sluji unui scop general și dacă se poate reține că în cauza, statul a menținut un just echilibru între interesul general și cel al reclamanților de a-și vedea analizate pe fond drepturile cu caracter civil invocate.

În ceea ce privește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, tribunalul a reținut că întrucât acțiunea în revendicare a fost promovată după pronunțarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, condiția este îndeplinită în sensul autonom al Convenției. Tribunalul a apreciat că și în ipoteza existenței unui scop general în respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod evident nu se poate reține că statul a menținut un raport de proportionalitate între acest scop general și dreptul reclamantei de acces la instanță, avându-se în vedere și principiul potrivit căruia orice ingerință în dreptul de acces la instanță nu trebuie să aducă atingere substanței dreptului garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, față de caracterul obligatoriu și prioritar al hotărârilor C.E.D.O., tribunalul a constatat că o situație similară a fost analizată de instanța europeană în cauzele Drăghici și alții c. României din data de 27 mai 2010, în care instanța europeană a statuat că „ingerința în dreptul reclamanților de acces la instanță nu este proporțională cu scopul urmărit; faptul că reclamanților le-a fost respinsă acțiunea în revendicare de către instanțe pe motivul existenței procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul lor de acces la instanță, în măsura în care și în prezent, la mai mult de 8 ani de la inițierea acestei proceduri, ei nu au primit nici un fel de despăgubire sau orice garanție că vor obține în curând aceste despăgubiri" (parag.

29). Mai mult, tribunalul a avut în vedere că acțiunea de față este consecința acțiunii inițiale în revendicare care a fost promovată la 14 februarie 2001 pe rolul Tribunalului București, finalizată abia la 25 martie 2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la situația terenului revendicat, tribunalul a constatat că raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul P.l. a concluzionat următoarele: în planul anexa nr. 1 terenul de 2120 mp (în acte 2000 mp) este delimitat de punctele 1-2-3-4-1, face parte din titlul de proprietate nr. AA din 15 noiembrie 1993 pe numele C.P.I., are nr. cadastru C1 și CF nr. zz și este situat pe str. F.C. Acest teren a făcut parte și din nr. cadastru C2 ce aparținea SC L. SA.

Totodată, acest teren a făcut parte și din lotul nr. 5 al lui A.B. conform planului cadastral bb executat de ing. I.M. În planul anexa nr. 2 este suprapunerea acestui lot cu planul din 1938 - culoare roșie și situația de azi - culoare neagră. În concluzie, există suprapunere totală între terenul de 21200 mp (2000 mp conform titlului nr. AA/1993) și lotul nr. 5 (lotul K - anexa 1 și 2) deținut de A.B.

Tribunalul a reținut că în cauză există două titluri de proprietate: dreptul de proprietate al reclamantei recunoscut în contradictoriu cu SC L. SA și Municipiul București prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41433/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009 și titlul de proprietate al pârâtului nr. 4701 emis de Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15 noiembrie 1993. Recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei B. a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18 iunie 1883 în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov bunicul său, N.B., în calitate de cumpărător, a dobândit de la A.P., în calitate de vânzător, imobilul identificat la acel moment ca „moșia M., ce-i mai zice și „G.

" situată în comuna B., Plasa Dâmbovița, județul Ilfov. Din acest imobil face parte și imobilul ce constituie obiectul prezentului litigiu. După decesul lui N.B. imobilul a revenit tatălui său A.B. în calitate de fiu, și bunicii sale, V.B., în calitate de soție supraviețuitoare, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 08 decembrie 1938 autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. PP. Potrivit art. VIII, V. și A.B. au primit în proprietate „terenul fabricii de cărămidă cu tot terenul situat la Nord și la Sud de această întindere de aprox. 32 ha.

cu mlaștina ce se mărginește spre Est-Sud cu Colentina, spre Sud cu Dămăroaia - Moșia S., spre Vest-Nord cu str. 58 care marchează limita perimetrului parcelat și cu cimitirul din Bucureștii Noi". Constatând că fiecare dintre cele două părți invocă un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, tribunalul a reținut că este necesar a se stabili dacă acestea beneficiază de un „bun actual" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pe cale de consecință, tribunalul a analizat cauza inclusiv din prisma prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene împotriva României în materia protecției dreptului de proprietate, reținând că această analiză a fost impusă instanțelor naționale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că, prin decizia nr. 221 din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41433/1/2004 hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009, instanța a hotărât, printre altele, în sensul admiterii acțiunii împotriva SC L. SA care a fost obligată să-i restituie reclamantei terenul în suprafață de 24.665 mp, pe care-l deținea cu certificat de atestare a dreptului de proprietate nr. GG eliberat pentru suprafața de 24.665 mp. La acea dată terenul de 2000 mp era în proprietatea pârâtului G.I., astfel că suprafața deținută de SC L. SA nu includea și această suprafață de 2000 mp.

Tribunalul a constatat că în cauză ne aflăm în situația unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către C.E.D.O., dar care aparțin unor titulari cu interese contrarii, situație la care face referire și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Constatând că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, tribunalul a reținut că aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.

Constatarea judiciară pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul reclamanților la despăgubire, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calității de persoană îndreptățită și formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

În fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamanților la respectarea bunurilor, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În consecință, constatând că reclamanții nu dețin un bun actual în sensul Convenției, precum și în baza principiului securității raporturilor juridice, tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată. Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I., tribunalul a reținut următoarele: Nulitatea absolută este sancțiunea care duce la desființarea actelor juridice încheiate cu încălcarea condițiilor de valabilitate prevăzute sub această sancțiune, putând fi invocată de oricine are un interes în cauză.

Fiind vorba de respectarea condițiilor de valabilitate, acestea se apreciază la data încheierii sau emiterii actului, raportat la dispozițiile legale în vigoare la acel moment. Acest principiu este prevăzut și în art. 111 din Legea nr. 169/1997, care dispune că nulitatea unui act poate fi invocată de primar, prefect (...) și de orice persoană care are un interes în cauză. Potrivit art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997 sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile revendicate de foștii proprietari, cu excepția celor atribuite conform art. 23 din lege.

Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu SC L. SA și Municipiul București prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41433/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009. Titlul de proprietate al pârâtului nr. AA a fost emis de Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15 noiembrie 1993, astfel că pârâtul deținea un titlu anterior introducerii acțiunii în revendicare a reclamantei împotriva SC L. SA.

În consecință, tribunalul a reținut că cererea privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I. nu este întemeiată, având în vedere că acesta era îndreptățit la constituire, având calitatea de luptător, deținând un certificat în acest sens, iar pe de altă parte, la data constituirii nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantei B. pe această suprafață de teren. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții Cabinetul de Avocat B.l. și B.N.C.M.L.

Prin motivele de apel, recurenții reclamanți au susținut că titlul de proprietate al reclamantei B., transmis ulterior Cabinetului de Avocat B.l., este preferabil titlului de proprietate al pârâtului, deoarece a fost recunoscut prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar titlul de proprietate al pârâtului C.I. provine de la un non dominus, care este Statul Român. Au mai susținut că instanța de fond a respins cererea de revendicare imobiliară analizând cele două titluri numai sub aspectul raportării lor la categoria de „bun actual" în sensul C.E.D.O., apreciind greșit ca această analiză a fost impusă instanțelor naționale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Sub acest aspect, au arătat că tribunalul în mod greșit a reținut că întrucât titlul pârâtului nu a fost anulat de către instanțe, acesta are un bun actual în sensul Convenției. Apelanții au invocat multiple decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-și susține motivele de apel, aspectul esențial fiind acela că, potrivit deciziei irevocabile de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantei B. asupra terenului în litigiu, acest bun nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei B. Apelanții au susținut nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I.

cu motivarea că, la data emiterii acestuia, exista deja înregistrată la Primăria sectorului 1 București o cerere de restituire a terenului, formulată de reclamanta B., astfel că, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. c) din Legea nr. 169/1997 sub aspectul nulității titlului de proprietate al pârâtului C.I., pentru suprafața de teren care se suprapune cu terenul aflat în proprietatea numitei B. Prin decizia nr. 187A din 25 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut, în primul rând, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 pentru constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtului asupra terenului revendicat, întrucât textul de lege menționat prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile revendicate de foștii proprietari. Pentru stabilirea nulității titlului de proprietate al pârâtului, eliberat în anul 1993, condițiile nulității actului ar fi trebuit să fie întrunite concomitent cu eliberarea titlului și nu ulterior eliberării acestuia, deoarece nu poate fi impusă retroactiv o condiție de nulitate a unui titlu, introdusă printr-o lege ulterioară emiterii acestuia.

Sub acest aspect, s-a reținut că în anul 1993, data eliberării titlului de proprietate al pârâtului, erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea acestuia, întrucât terenul în litigiu deși solicitat de reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea condițiile legale pentru a fi restituit în baza acestei legi, pe rolul instanțelor neexistând nici un proces de revendicare; cu atât mai puțin nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 care se referă la terenurile revendicate și nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991. Aceeași instanță a mat reținut că cererea reclamantei depusă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, la Primăria sectorului 1 nu este o cerere de revendicare, ci o solicitare ce nu putea reprezenta, la data depunerii ei, nici chiar o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

întrucât, referindu-se la noțiunea de speranță legitimă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la „bunurile" sale (ceea ce nu era cazul reclamantei în 1991, deoarece nu deținea bunul cu nici un titlu) sau noțiunea de bunuri poate acoperi atât „bunurile actuale" cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În continuare referindu-se la noțiunea de „speranță legitimă" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanței (adică reprezintă valori patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate) nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

Raportându-se la cele sus-menționate, instanța de apel a reținut că cererea reclamantei din anul 1991, prin care a solicitat, în baza Legii nr. 18/1991: restituirea a 33 hectare de teren, în condițiile în care legea prevedea restituirea unei suprafețe maxime de 10 hectare, restituirea unui teren ce nu se afla în patrimoniul unui C.A.P., deși legea prevedea, în primul rând, restituirea acestor terenuri; obținerea unui teren ce nu a trecut în proprietatea statului nici prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 (art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 - data publicării); dobândirea unui teren în condițiile în care calitatea sa de moștenitor nu era stabilită și în condițiile în care terenul fusese preluat de stat în baza unui certificat de vacanță succesorală, anulat ulterior, în anul 1998 nu putea reprezenta o speranță legitimă, deoarece nu avea o bază suficientă în dreptul intern și cu atât mai puțin s-ar putea susține că era confirmată de o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale la data respectivă.

Instanța de apel a reținut că situația juridică a bunului reclamantei a fost stabilită abia în anul 2009, într-o acțiune în revendicare, prin care a câștigat terenul în litigiu, dar nu numai că dreptui ei asupra bunului a fost stabilit după 16 ani de la eliberarea titlului pârâtului, dar chiar mai mult decât atât, a fost stabilit într-un proces în care pârâtul C.I. nici nu a fost chemat în judecată.

Ca atare, s-a reținut că speranța reclamantei de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care de multă vreme nu l-a mai exercitat efectiv, s-a materializat într-un „bun", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, abia în anul 2009, în timp ce titlul de proprietate al pârâtului a fost constituit în anul 1993. Comparând cele două titluri de proprietate, ambele valabile, instanța de apel a dat prioritate titlului de proprietate mai vechi, respectiv cel al pârâtului C.I. Totodată, instanța de apel a constatat că deși titlul de proprietate al pârâtului C.I.

a fost înscris în cartea funciară, în data de 16 septembrie 2002, fiind făcut în acest mod, opozabil terților, pârâtul C.I. nu a fost chemat în procesul de revendicare a terenului, declanșat de reclamanta B. în anul 2004, acest aspect având consecința inopozabilității titlului reclamantei și consecințe juridice rezultate din dispozițiile Legii nr. 7/1996, deoarece dacă în cartea funciară a fost înscris un drept real, în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credință.

În final, constatând valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului, instanța l-a considerat preferabil, având în vedere că a fost intabulat în cartea funciară anterior dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care ambele titluri provin de la stat, pârâtul dobândind titlul în anul 1993, iar reclamanta B. în anul 2010, prin hotărârea irevocabilă a instanței judecătorești, nr. 221/2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel. reclamanții Cabinet Individual de Avocat B.I. și B.N.C.M.L. au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenții reclamanți susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că pentru constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtului, eliberat în anul 1993, condițiile nulității ar fi trebuit să fie întrunite, concomitent cu eliberarea titlului și nu ulterior eliberării acestuia.

Arată că toate condițiile privind nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. AA/1993 al pârâtului erau îndeplinite la data emiterii acestuia întrucât la acea data era înregistrată cererea reclamantei B. de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu. Legat de acest aspect, arată că în anul 1991 reclamanta B.N.C.M.L. (la acea data C.) a formulat cerere atât la Primăria sector 1 București, cât și la Primăria Otopeni, în baza legilor fondului funciar, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan situat în str. F.C., din care face parte și terenul atribuit pârâtului C.I.

Susțin că art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 nu prevede o altă condiție de nulitate absolută a unui titlu emis prin constituirea dreptului de proprietate decât revendicarea terenului de foștii proprietari, condiție care în cauză este îndeplinită încă din anul 1991. Mai susțin că analiza instanței de apel cu privire la îndreptățirea reclamantei B. la reconstituirea dreptului de proprietate excede obiectului cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, întrucât instanța nu a fost investită cu soluționarea vreunei plângeri cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate în baza cererii făcute conform legilor fondului funciar pentru a se putea pronunța asupra acestei probleme.

În continuare, recurenții reclamanți susțin că un alt aspect reținut greșit de instanța de apel este acela că a considerat că cererea dispusă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991 la Primăria sectorului 1 nu este o cerere de revendicare, ci o solicitare ce nu putea reprezenta la data depunerii ei, nici chiar o speranță legitimă în sensul jurisprudenței C.E.D.O. Arată că reclamanta nu a învestit instanța de judecată cu o asemenea cerere și, în plus, arată că cele reținute de instanța de apel pe acest aspect, sunt contrazise de hotărârea irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a reținut că terenul nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul foștilor proprietari, motiv pentru care a dispus restituirea în natură.

Se mai arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a noțiunii de bun actual cu privire la terenul în litigiu raportat la calitatea de persoane fizice a părților din cauză, susținând că noțiunea de bun actual în sensul reglementărilor C.E.D.O. se aplica numai cererilor care urmăresc restituirea imobilelor preluate abuziv de stat către persoanele deposedate și nu pot reglementa disputele privind proprietatea asupra imobilelor între persoane fizice, cum este cazul în speță, unde sunt aplicabile regulile acțiunii în revendicare. Mai arată că în mod greșit instanța de apel a respins acțiunea în revendicare analizând cele două titluri doar prin prisma noțiunii de „bun actual" în sensul C.E.D.O.

cu motivarea că această analiză a fost impusă instanțelor naționale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Recurenții reclamanți susțin că doar titlul de proprietate al reclamantei B., care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în anul 2009, poate constitui un bun actual și nu titlul pârâtului emis în anul 1993, anterior ratificării Convenției. În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, arată că acesta a fost soluționat greșit de către instanța de apel care, comparând cele două titluri de proprietate, a reținut că titlul pârâtului C.I., fiind mai vechi, este preferabil. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs vizând greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al pârâtului C.I.

nu este întemeiat. Astfel, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 pentru constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al pârâtului C.I., eliberat în anul 1993 de către Prefectura municipiului București, întrucât condițiile nulității prevăzute de dispozițiile legale menționate ar fi trebuit să fie întrunite concomitent cu eliberarea titlului și nu ulterior eliberării acestuia, deoarece nu poate fi impusă retroactiv o condiție de nulitate a unui titlu, introdusă printr-o lege ulterioară emiterii acestuia.

S-a reținut că în anul 1993, data eliberării titlului de proprietate ai pârâtului, erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea acestuia, întrucât terenul în litigiu deși solicitat de reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea condițiile legale pentru a fi restituit în baza acestei legi, pe rolul instanțelor neexistând nici un proces de revendicare; cu atât mai puțin nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 care se referă la terenurile revendicate și nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991.

Deși recurenții reclamanți fac referire la considerentele instanței de apel referitoare la inaplicabilitatea art. III din Legea nr. 169/1997, invocat ca ternei al nulității, față de data emiterii titlului pârâtului, criticile din recurs nu vizează acest aspect, recurenții reiterând practic susținerile din apel privind întrunirea condițiilor de aplicare a dispoziției legale menționate, ceea ce nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de analiză în recurs.

De altfel, se constată că instanța de apel a reținut, în subsidiar, că nici nu ar fi fost întrunite condițiile de aplicare a art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 deoarece pe rolul instanțelor nu exista nici un proces de revendicare, aspect care, de asemenea, nu a fost criticat de recurenții reclamanți care au susținut doar că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 10/2001 ar reprezenta o cerere de revendicare, fără a dezvolta această susținere, nearătând, așadar, în mod concret motivele pentru care aprecierea instanței de apel ar fi greșită.

Considerentele instanței de apel referitoare la „speranța legitimă" au fost expuse în contextul analizei lipsei efectelor cererii de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 asupra derulării procedurii administrative de emitere a titlului de proprietate al pârâtului C.I., astfel că reclamanților nu Ie-a fost încălcat nici un drept și nici măcar o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, de „creanță" constând în dreptul acestora la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 care era condiționată de întrunirea condițiilor legale (terenul să fi fost în patrimoniul CAP, reconstituirea nu putea viza decât maximum 10 ha, dovada dreptului de proprietate).

În acest context a apreciat instanța de apel că unele dintre condiții nu erau de plano întrunite: condiția privind dovada dreptului de proprietate a fost făcută, din perspectiva calității de moștenitor, abia în anul 1998 (când a fost anulat certificatul de vacanță succesorală), iar din perspectiva calității de proprietar, abia în anul 2009 (decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2082/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). De altfel, în hotărârea irevocabilă din 2009 s-a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ceea ce înseamnă că terenul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, confirmându-se astfel că cererea de restituire, în baza Legii nr. 10/2001, nu ar fi fost soluționată în mod favorabil pentru recurenții reclamanți.

Înalta Curte constată, însă, a fi fondat motivul de recurs vizând revendicarea terenului în litigiu în suprafață de 2120 mp. Astfel, prin primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului C.I. să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2,120 mp situat în București, str. F.C. (pârâta SC L. SA fiind chemată în judecată exclusiv în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere, la judecarea căruia s-a renunțat chiar în fața primei instanțe).

Calitatea procesuală activă a fost preluată, în parte, de către Cabinetul Individual de Avocat B.I., pentru o suprafață de 2000 mp, astfel cum s-a constatat de către Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, la termenul de judecată din 12 octombrie 2012. Tribunalul București a analizat acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică C.I., din perspectiva noțiunii de bun actual raportat la decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, secțiile unite în recurs în interesul legii. Din decizia pronunțată de instanța de apel nu rezultă dacă analiza comparativă a titlurilor de proprietate s-a făcut în raport de decizia nr. 33/2008 sau în condițiile dreptului comun, considerentele deciziei pe acest aspect fiind contradictorii pe acest aspect.

Astfel, pe de o parte, instanța a reținut că reclamanta are un „bun", dar nu a analizat dacă și pârâtul are un „bun" (context în care ar fi trebuit să analizeze motivul de apel privind emiterea titlului pârâtului, anterior ratificării C.E.D.O.), iar pe de altă parte, a dat eficiență existenței unui bun în patrimoniul reclamantei și chiar i-a recunoscut acesteia un titlu de proprietate, pe care l-a comparat cu titlul pârâtului sub aspectul vechimii, pornind de la premisa că ambele titluri provin de la același autor, analiză ce evocă aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor din dreptul comun. Dacă s-ar reține că analiza s-a făcut pe temeiul art. 480 C. civ., se constată că lipsesc considerentele esențiale pentru care s-a apreciat că titlul pârâtului este preferabil.

Astfel, instanța nu a arătat motivele pentru care a considerat că titlul reclamantei B. ar fi reprezentat de decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2082/2010 a Înaltei Curți, în condițiile în care reclamanta a invocat această hotărâre judecătorească doar pentru a releva caracterul său declarativ, în sensul recunoașterii cu efect retroactiv, cu putere de lucru judecat, a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei. S-a susținut că titlul de proprietate este reprezentat, în realitate, de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1893, aspecte care nu au fost analizate de instanța de apel.

De asemenea, instanța de apel nu a motivat aprecierea că titlurile de proprietate comparate ar proveni de la același autor, atât timp terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorul reclamantei, nefiind analizate, în acest context, susținerile din motivarea apelului privind efectele constatării nevalabilității titlului statului prin decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București și caracterul declarativ al acesteia privind existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

Dacă s-ar reține că analiza s-a făcut în cadrul deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, pe lângă faptul că nu s-a analizat motivul de apel privind lipsa unui bun actual în patrimoniul pârâtului, instanța de apel nu a analizat nici criticile referitoare la existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, în sensul unui drept la restituire conform hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, în combaterea aprecierii pe acest aspect din sentința tribunalului.

Astfel, reclamanții au pretins că au chiar un drept la restituire, în raport de decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București, irevocabilă, atât timp cât s-a dispus restituirea de către SC L. SA a terenului de 24.665 mp, iar prin raportul de expertiză întocmit în cauză în fața primei instanțe, s-a confirmat că terenul de 2.120 mp în litigiu se suprapune suprafeței de 24.665 mp restituite de SC L. SA. Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste susțineri, pe baza probatoriului administrat chiar în prezenta cauză, și să stabilească dacă, în cazul în care se confirmă că, în procesul anterior finalizat prin decizia nr. 2082 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți, s~a dispus chiar restituirea suprafeței de 2.120 mp ce face obiectul cauzei de față, reclamanții au un drept la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul din cauza de față, prin prisma noțiunii de „bun" din hotărârea C.E.D.O.

din cauza Atanasiu. În plus, tot în raport de decizia irevocabilă nr. 221/2009 a Curții de Apel București, ar trebui observat că în considerentele acelei decizii, s-au înlăturat criticile SC L. SA privind lipsa calității sale procesuale pasive în privința terenului de 2.000 mp, cu motivarea că proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului și de la posesorul detentor, iar, potrivit raportului de expertiză întocmit în acea cauză, L. s-ar afla în posesia terenului de 2.000 mp, ceea ce o obligă la restituire. În acest context, instanța de apel ar fi trebuit să stabilească în mod cert dacă pârâtul C.I. se află efectiv în posesia terenului, dat fiind că revendicarea poate fi soluționată doar în contradictoriu cu posesorul sau detentorul și, dacă acest aspect nu rezultă din probele deja administrate, să procedeze la administrarea probelor relevante, după discutarea lor cu respectarea principiului contradictoriaiității.

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerentele relevante pentru analiza cererii în revendicare, prin prisma motivelor de apel, aspect ce echivalează cu nemotivarea deciziei și împiedică un control efectiv de legalitate din partea instanței de recurs. În același timp, se constată că analiza motivelor de apel implică stabilirea elementelor faptice relevate prin prezenta decizie. Față de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Cabinet Individual de Avocat B.l. și B.N.C.M.L. împotriva deciziei nr. 187A din 25 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014.