ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3375/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3375/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 07 iulie 2010,

reclamanta B.N.C.M.L. a chemat în judecată pe pârâții SC L. SA, C.I. și

Prefectura Municipiului București - Comisia pentru stabilirea drepturilor de proprietate

asupra terenurilor, solicitând: obligarea pârâtului C.I. să-i lase în deplină proprietate

și posesie terenul în suprafață de 2120 m.p. situat în București, str. F.C.; constatarea

nulității absolute a titlului de proprietate nr. AA/1993 emis de Prefectura Municipiului

București pe numele pârâtului C.I.; obligarea pârâților la plata despăgubirilor

reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului.

Prin sentința nr. 466 din 18 martie 2011,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență materială

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București.

La rândul ei, Judecătoria sectorului 1

București, prin sentința nr. 2557 din 24 februarie 2012, a admis excepția necompetenței

sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul

București.

Conflictul negativ de competență ivit între

tribunal și judecătorie a fost soluționat irevocabil de către Curtea de Apel București,

secția a IlI-a civilă, care, prin sentința nr. 47F din 12 aprilie 2012, a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La data de 12 octombrie 2012, tribunalul

a luat act de transmiterea calității procesuale active a reclamantei către Cabinetul

Individual de Avocatură B.I. ca urmare a încheierii tranzacției autentificată sub

nr. 442 din 66 aprilie 2012 la BNP I.A.

Prin sentința nr. 1727 din 04

octombrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile

privind inadmisibilitatea acțiunii și a nulității cererii invocate de pârâtul C.I.,

a luat act de renunțarea la judecata capătului 3 din acțiune în contradictoriu cu

pârâții C.I. și SC L. SA și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a reținut următoarele:

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare de drept comun fața de caracterul special al Legii nr. 10/2001, tribunalul

a reținut că în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

de Justiție, obligatorii potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., se stipulează

expres faptul că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul

comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu

încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială

pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Tribunalul a arătat că în viziunea instanței

supreme, nu se poate vorbi de o inadmisibilitate de plano a acțiunilor în revendicare

ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci, „printr-o analiză concretă

a fiecărei cauze" urmează a se stabili dacă această noua lege specială este

efectivă pentru valorificarea dreptului pretins.

S-a reținut că, în cauză, admiterea excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun

ar reprezenta o ingerință în dreptul de acces la instanță garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, instanța trebuie să verifice

îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de jurisprudența instanței europene,

adică, legalitatea ingerinței, respectiv dacă excepția inadmisibilității este previzibilă

în absența unei reglementări legale exprese și a unei practici judiciare unitare

la momentul pronunțării în fond, dacă respingerea acțiunii în revendicare întemeiată

pe dreptul comun poate sluji unui scop general și dacă se poate reține că în cauza,

statul a menținut un just echilibru între interesul general și cel al reclamanților

de a-și vedea analizate pe fond drepturile cu caracter civil invocate.

În ceea ce privește condiția ca ingerința

să fie prevăzută de lege, tribunalul a reținut că întrucât acțiunea în revendicare

a fost promovată după pronunțarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, condiția este îndeplinită în sensul autonom al Convenției.

Tribunalul a apreciat că și în ipoteza

existenței unui scop general în respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare

ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod evident nu se poate

reține că statul a menținut un raport de proportionalitate între acest scop general

și dreptul reclamantei de acces la instanță, avându-se în vedere și principiul potrivit

căruia orice ingerință în dreptul de acces la instanță nu trebuie să aducă atingere

substanței dreptului garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europene a Drepturilor

Omului.

De asemenea, față de caracterul obligatoriu

și prioritar al hotărârilor C.E.D.O., tribunalul a constatat că o situație similară

a fost analizată de instanța europeană în cauzele Drăghici și alții c. României

din data de 27 mai 2010, în care instanța europeană a statuat că „ingerința în dreptul

reclamanților de acces la instanță nu este proporțională cu scopul urmărit; faptul

că reclamanților le-a fost respinsă acțiunea în revendicare de către instanțe pe

motivul existenței procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul

lor de acces la instanță, în măsura în care și în prezent, la mai mult de 8 ani

de la inițierea acestei proceduri, ei nu au primit nici un fel de despăgubire sau

orice garanție că vor obține în curând aceste despăgubiri" (parag. 29).

Mai mult, tribunalul a avut în vedere că

acțiunea de față este consecința acțiunii inițiale în revendicare care a fost promovată

la 14 februarie 2001 pe rolul Tribunalului București, finalizată abia la 25 martie

2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la situația terenului revendicat,

tribunalul a constatat că raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul P.l.

a concluzionat următoarele: în planul anexa nr. 1 terenul de 2120 mp (în acte 2000

mp) este delimitat de punctele 1-2-3-4-1, face parte din titlul de proprietate

nr. AA din 15 noiembrie 1993 pe numele C.P.I., are nr. cadastru C1 și CF nr. zz

și este situat pe str. F.C. Acest teren a făcut parte și din nr. cadastru C2 ce

aparținea SC L. SA. Totodată, acest teren a făcut parte și din lotul nr. 5 al lui

A.B. conform planului cadastral bb executat de ing. I.M. În planul anexa nr. 2 este

suprapunerea acestui lot cu planul din 1938 - culoare roșie și situația de azi -

culoare neagră. În concluzie, există suprapunere totală între terenul de 21200 mp

(2000 mp conform titlului nr. AA/1993) și lotul nr. 5 (lotul K - anexa 1 și 2) deținut

de A.B.

Tribunalul a reținut că în cauză există

două titluri de proprietate: dreptul de proprietate al reclamantei recunoscut în

contradictoriu cu SC L. SA și Municipiul București prin decizia civilă nr. 221

din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 41433/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă

nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009 și titlul de proprietate

al pârâtului nr. 4701 emis de Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului

București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15

noiembrie 1993.

Recunoașterea dreptului de proprietate

al reclamantei B. a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18

iunie 1883 în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov bunicul său, N.B.,

în calitate de cumpărător, a dobândit de la A.P., în calitate de vânzător, imobilul

identificat la acel moment ca „moșia M., ce-i mai zice și „G. " situată în

comuna B., Plasa Dâmbovița, județul Ilfov. Din acest imobil face parte și imobilul

ce constituie obiectul prezentului litigiu. După decesul lui N.B. imobilul a revenit

tatălui său A.B. în calitate de fiu, și bunicii sale, V.B., în calitate de soție

supraviețuitoare, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 08 decembrie

1938 autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. PP. Potrivit

art. VIII, V. și A.B. au primit în proprietate „terenul fabricii de cărămidă cu

tot terenul situat la Nord și la Sud de această întindere de aprox. 32 ha. cu mlaștina

ce se mărginește spre Est-Sud cu Colentina, spre Sud cu Dămăroaia - Moșia S., spre

Vest-Nord cu str. 58 care marchează limita perimetrului parcelat și cu cimitirul

din Bucureștii Noi".

Constatând că fiecare dintre cele două

părți invocă un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, tribunalul a

reținut că este necesar a se stabili dacă acestea beneficiază de un „bun actual"

în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, tribunalul a analizat

cauza inclusiv din prisma prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului

și a jurisprudenței instanței europene împotriva României în materia protecției

dreptului de proprietate, reținând că această analiză a fost impusă instanțelor

naționale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că, prin decizia nr. 221

din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 41433/1/2004 hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.

2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009, instanța a hotărât,

printre altele, în sensul admiterii acțiunii împotriva SC L. SA care a fost obligată

să-i restituie reclamantei terenul în suprafață de 24.665 mp, pe care-l deținea

cu certificat de atestare a dreptului de proprietate nr. GG eliberat pentru suprafața

de 24.665 mp. La acea dată terenul de 2000 mp era în proprietatea pârâtului G.I.,

astfel că suprafața deținută de SC L. SA nu includea și această suprafață de 2000

mp.

Tribunalul a constatat că în cauză ne aflăm

în situația unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de

către C.E.D.O., dar care aparțin unor titulari cu interese contrarii, situație la

care face referire și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constatând că reclamanților nu le-a fost

recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de

către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, tribunalul

a reținut că aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit

de acest articol.

Constatarea judiciară pe cale incidentală

a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la

restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul reclamanților

la despăgubire, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia

de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calității

de persoană îndreptățită și formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat

că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate,

legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din

fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit să nu fie aduse să suporte

greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

În fine, tribunalul a mai reținut că soluția

respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce

atingere dreptului reclamanților la respectarea bunurilor, drept garantat de art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

În consecință, constatând că reclamanții

nu dețin un bun actual în sensul Convenției, precum și în baza principiului securității

raporturilor juridice, tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.

Cu privire la capătul de cerere privind

nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I., tribunalul a reținut următoarele:

Nulitatea absolută este sancțiunea care

duce la desființarea actelor juridice încheiate cu încălcarea condițiilor de valabilitate

prevăzute sub această sancțiune, putând fi invocată de oricine are un interes în

cauză. Fiind vorba de respectarea condițiilor de valabilitate, acestea se apreciază

la data încheierii sau emiterii actului, raportat la dispozițiile legale în vigoare

la acel moment.

Acest principiu este prevăzut și în

art. 111 din Legea nr. 169/1997, care dispune că nulitatea unui act poate fi invocată

de primar, prefect (...) și de orice persoană care are un interes în cauză.

Potrivit art. III lit. c) din Legea

nr. 169/1997 sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației

civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau

de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile

revendicate de foștii proprietari, cu excepția celor atribuite conform art. 23 din

lege.

Dreptul de proprietate al reclamantei asupra

imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu SC L. SA și Municipiul București

prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41433/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin

decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6889/1/2009.

Titlul de proprietate al pârâtului nr.

AA a fost emis de Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului București

pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15 noiembrie 1993,

astfel că pârâtul deținea un titlu anterior introducerii acțiunii în revendicare

a reclamantei împotriva SC L. SA.

În consecință, tribunalul a reținut că

cererea privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C.I. nu este întemeiată,

având în vedere că acesta era îndreptățit la constituire, având calitatea de luptător,

deținând un certificat în acest sens, iar pe de altă parte, la data constituirii

nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaștere a dreptului de proprietate

al reclamantei B. pe această suprafață de teren.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat

apel reclamanții Cabinetul de Avocat B.l. și B.N.C.M.L.

Prin motivele de apel, recurenții reclamanți

au susținut că titlul de proprietate al reclamantei B., transmis ulterior Cabinetului

de Avocat B.l., este preferabil titlului de proprietate al pârâtului, deoarece a

fost recunoscut prin decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.

2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar titlul

de proprietate al pârâtului C.I. provine de la un non dominus, care este Statul

Român. Au mai susținut că instanța de fond a respins cererea de revendicare imobiliară

analizând cele două titluri numai sub aspectul raportării lor la categoria de „bun

actual" în sensul C.E.D.O., apreciind greșit ca această analiză a fost impusă

instanțelor naționale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Sub acest aspect,

au arătat că tribunalul în mod greșit a reținut că întrucât titlul pârâtului nu

a fost anulat de către instanțe, acesta are un bun actual în sensul Convenției.

Apelanții au invocat multiple decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului și

practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-și susține motivele

de apel, aspectul esențial fiind acela că, potrivit deciziei irevocabile de recunoaștere

a dreptului de proprietate al reclamantei B. asupra terenului în litigiu, acest

bun nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei B. Apelanții au susținut nulitatea

titlului de proprietate al pârâtului C.I. cu motivarea că, la data emiterii acestuia,

exista deja înregistrată la Primăria sectorului 1 București o cerere de restituire

a terenului, formulată de reclamanta B., astfel că, sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 lit. c) din Legea nr. 169/1997 sub aspectul nulității titlului de proprietate

al pârâtului C.I., pentru suprafața de teren care se suprapune cu terenul aflat

în proprietatea numitei B.

Prin decizia nr. 187A din 25 aprilie 2014,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

În motivarea soluției, instanța de apel

a reținut, în primul rând, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 pentru constatarea nulității titlului de

proprietate al pârâtului asupra terenului revendicat, întrucât textul de lege menționat

prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele de constituire a dreptului de

proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile revendicate de foștii proprietari.

Pentru stabilirea nulității titlului de

proprietate al pârâtului, eliberat în anul 1993, condițiile nulității actului ar

fi trebuit să fie întrunite concomitent cu eliberarea titlului și nu ulterior eliberării

acestuia, deoarece nu poate fi impusă retroactiv o condiție de nulitate a unui titlu,

introdusă printr-o lege ulterioară emiterii acestuia.

Sub acest aspect, s-a reținut că în anul

1993, data eliberării titlului de proprietate al pârâtului, erau îndeplinite condițiile

legale pentru eliberarea acestuia, întrucât terenul în litigiu deși solicitat de

reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea condițiile legale

pentru a fi restituit în baza acestei legi, pe rolul instanțelor neexistând nici

un proces de revendicare; cu atât mai puțin nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 care se referă la terenurile

revendicate și nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991.

Aceeași instanță a mat reținut că cererea

reclamantei depusă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, la Primăria sectorului

1 nu este o cerere de revendicare, ci o solicitare ce nu putea reprezenta, la data

depunerii ei, nici chiar o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

întrucât, referindu-se la noțiunea de speranță legitimă, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a amintit că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la „bunurile"

sale (ceea ce nu era cazul reclamantei în 1991, deoarece nu deținea bunul cu nici

un titlu) sau noțiunea de bunuri poate acoperi atât „bunurile actuale" cât

și valorile patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține

exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În continuare referindu-se la noțiunea

de „speranță legitimă" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că atunci

când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanței (adică

reprezintă valori patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea

cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de

a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate) nu poate fi considerat

o „valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul

intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

Raportându-se la cele sus-menționate, instanța

de apel a reținut că cererea reclamantei din anul 1991, prin care a solicitat, în

baza Legii nr. 18/1991: restituirea a 33 hectare de teren, în condițiile în care

legea prevedea restituirea unei suprafețe maxime de 10 hectare, restituirea unui

teren ce nu se afla în patrimoniul unui C.A.P., deși legea prevedea, în primul rând,

restituirea acestor terenuri; obținerea unui teren ce nu a trecut în proprietatea

statului nici prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 (art. 35

alin. (5) din Legea nr. 18/1991 - data publicării); dobândirea unui teren în condițiile

în care calitatea sa de moștenitor nu era stabilită și în condițiile în care terenul

fusese preluat de stat în baza unui certificat de vacanță succesorală, anulat ulterior,

în anul 1998 nu putea reprezenta o speranță legitimă, deoarece nu avea o bază suficientă

în dreptul intern și cu atât mai puțin s-ar putea susține că era confirmată de o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale la data respectivă.

Instanța de apel a reținut că situația

juridică a bunului reclamantei a fost stabilită abia în anul 2009, într-o acțiune

în revendicare, prin care a câștigat terenul în litigiu, dar nu numai că dreptui

ei asupra bunului a fost stabilit după 16 ani de la eliberarea titlului pârâtului,

dar chiar mai mult decât atât, a fost stabilit într-un proces în care pârâtul C.I.

nici nu a fost chemat în judecată.

Ca atare, s-a reținut că speranța reclamantei

de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care

de multă vreme nu l-a mai exercitat efectiv, s-a materializat într-un „bun",

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în baza

art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, abia

în anul 2009, în timp ce titlul de proprietate al pârâtului a fost constituit în

anul 1993.

Comparând cele două titluri de proprietate,

ambele valabile, instanța de apel a dat prioritate titlului de proprietate mai vechi,

respectiv cel al pârâtului C.I.

Totodată, instanța de apel a constatat

că deși titlul de proprietate al pârâtului C.I. a fost înscris în cartea funciară,

în data de 16 septembrie 2002, fiind făcut în acest mod, opozabil terților, pârâtul

C.I. nu a fost chemat în procesul de revendicare a terenului, declanșat de reclamanta

B. în anul 2004, acest aspect având consecința inopozabilității titlului reclamantei

și consecințe juridice rezultate din dispozițiile Legii nr. 7/1996, deoarece dacă

în cartea funciară a fost înscris un drept real, în favoarea unei persoane, se prezumă

că dreptul există în folosul ei, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credință.

În final, constatând valabilitatea titlului

de proprietate al pârâtului, instanța l-a considerat preferabil, având în vedere

că a fost intabulat în cartea funciară anterior dreptului de proprietate al reclamantei,

în condițiile în care ambele titluri provin de la stat, pârâtul dobândind titlul

în anul 1993, iar reclamanta B. în anul 2010, prin hotărârea irevocabilă a instanței

judecătorești, nr. 221/2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța

de apel. reclamanții Cabinet Individual de Avocat B.I. și B.N.C.M.L. au declarat

recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenții reclamanți

susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că pentru constatarea nulității

titlului de proprietate al pârâtului, eliberat în anul 1993, condițiile nulității

ar fi trebuit să fie întrunite, concomitent cu eliberarea titlului și nu ulterior

eliberării acestuia. Arată că toate condițiile privind nulitatea absolută a titlului

de proprietate nr. AA/1993 al pârâtului erau îndeplinite la data emiterii acestuia

întrucât la acea data era înregistrată cererea reclamantei B. de reconstituire a

dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu. Legat de acest aspect, arată

că în anul 1991 reclamanta B.N.C.M.L. (la acea data C.) a formulat cerere atât la

Primăria sector 1 București, cât și la Primăria Otopeni, în baza legilor fondului

funciar, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului

intravilan situat în str. F.C., din care face parte și terenul atribuit pârâtului

C.I. Susțin că art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 nu prevede o altă

condiție de nulitate absolută a unui titlu emis prin constituirea dreptului de proprietate

decât revendicarea terenului de foștii proprietari, condiție care în cauză este

îndeplinită încă din anul 1991. Mai susțin că analiza instanței de apel cu privire

la îndreptățirea reclamantei B. la reconstituirea dreptului de proprietate excede

obiectului cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, întrucât instanța

nu a fost investită cu soluționarea vreunei plângeri cu privire la reconstituirea

dreptului de proprietate în baza cererii făcute conform legilor fondului funciar

pentru a se putea pronunța asupra acestei probleme.

În continuare, recurenții reclamanți susțin

că un alt aspect reținut greșit de instanța de apel este acela că a considerat că

cererea dispusă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991 la Primăria sectorului 1

nu este o cerere de revendicare, ci o solicitare ce nu putea reprezenta la data

depunerii ei, nici chiar o speranță legitimă în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Arată că reclamanta nu a învestit instanța

de judecată cu o asemenea cerere și, în plus, arată că cele reținute de instanța

de apel pe acest aspect, sunt contrazise de hotărârea irevocabilă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care a reținut că terenul nu a ieșit niciodată în mod

legal din patrimoniul foștilor proprietari, motiv pentru care a dispus restituirea

în natură. Se mai arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a noțiunii

de bun actual cu privire la terenul în litigiu raportat la calitatea de persoane

fizice a părților din cauză, susținând că noțiunea de bun actual în sensul reglementărilor

C.E.D.O. se aplica numai cererilor care urmăresc restituirea imobilelor preluate

abuziv de stat către persoanele deposedate și nu pot reglementa disputele privind

proprietatea asupra imobilelor între persoane fizice, cum este cazul în speță, unde

sunt aplicabile regulile acțiunii în revendicare. Mai arată că în mod greșit instanța

de apel a respins acțiunea în revendicare analizând cele două titluri doar prin

prisma noțiunii de „bun actual" în sensul C.E.D.O. cu motivarea că această

analiză a fost impusă instanțelor naționale prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți. Recurenții reclamanți susțin că doar titlul de proprietate al reclamantei

B., care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în anul

2009, poate constitui un bun actual și nu titlul pârâtului emis în anul 1993, anterior

ratificării Convenției. În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea,

arată că acesta a fost soluționat greșit de către instanța de apel care, comparând

cele două titluri de proprietate, a reținut că titlul pârâtului C.I., fiind mai

vechi, este preferabil.

Examinând decizia recurată în raport de

criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs vizând greșita soluționare

a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate

al pârâtului C.I. nu este întemeiat.

Astfel, instanța de apel a reținut că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 169/1997 pentru constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al

pârâtului C.I., eliberat în anul 1993 de către Prefectura municipiului București,

întrucât condițiile nulității prevăzute de dispozițiile legale menționate ar fi

trebuit să fie întrunite concomitent cu eliberarea titlului și nu ulterior eliberării

acestuia, deoarece nu poate fi impusă retroactiv o condiție de nulitate a unui titlu,

introdusă printr-o lege ulterioară emiterii acestuia.

S-a reținut că în anul 1993, data eliberării

titlului de proprietate ai pârâtului, erau îndeplinite condițiile legale pentru

eliberarea acestuia, întrucât terenul în litigiu deși solicitat de reclamantă în

anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea condițiile legale pentru a fi

restituit în baza acestei legi, pe rolul instanțelor neexistând nici un proces de

revendicare; cu atât mai puțin nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 care se referă la terenurile revendicate

și nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991.

Deși recurenții reclamanți fac referire

la considerentele instanței de apel referitoare la inaplicabilitatea art. III din

Legea nr. 169/1997, invocat ca ternei al nulității, față de data emiterii titlului

pârâtului, criticile din recurs nu vizează acest aspect, recurenții reiterând practic

susținerile din apel privind întrunirea condițiilor de aplicare a dispoziției legale

menționate, ceea ce nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă

de analiză în recurs.

De altfel, se constată că instanța de apel

a reținut, în subsidiar, că nici nu ar fi fost întrunite condițiile de aplicare

a art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 deoarece pe rolul instanțelor

nu exista nici un proces de revendicare, aspect care, de asemenea, nu a fost criticat

de recurenții reclamanți care au susținut doar că cererea de reconstituire a dreptului

de proprietate în baza Legii nr. 10/2001 ar reprezenta o cerere de revendicare,

fără a dezvolta această susținere, nearătând, așadar, în mod concret motivele pentru

care aprecierea instanței de apel ar fi greșită.

Considerentele instanței de apel referitoare

la „speranța legitimă" au fost expuse în contextul analizei lipsei efectelor

cererii de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 asupra derulării procedurii administrative

de emitere a titlului de proprietate al pârâtului C.I., astfel că reclamanților

nu Ie-a fost încălcat nici un drept și nici măcar o „valoare patrimonială",

în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, de

„creanță" constând în dreptul acestora la reconstituirea dreptului de proprietate

în temeiul Legii nr. 10/2001 care era condiționată de întrunirea condițiilor legale

(terenul să fi fost în patrimoniul CAP, reconstituirea nu putea viza decât maximum

10 ha, dovada dreptului de proprietate).

În acest context a apreciat instanța de

apel că unele dintre condiții nu erau de plano întrunite: condiția privind dovada

dreptului de proprietate a fost făcută, din perspectiva calității de moștenitor,

abia în anul 1998 (când a fost anulat certificatul de vacanță succesorală), iar

din perspectiva calității de proprietar, abia în anul 2009 (decizia nr. 221/2009

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2082/2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție). De altfel, în hotărârea irevocabilă din 2009

s-a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ceea ce înseamnă că terenul

în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, confirmându-se astfel că cererea

de restituire, în baza Legii nr. 10/2001, nu ar fi fost soluționată în mod favorabil

pentru recurenții reclamanți.

Înalta Curte constată, însă, a fi fondat

motivul de recurs vizând revendicarea terenului în litigiu în suprafață de 2120

mp.

Astfel, prin primul capăt de cerere, reclamanta

a solicitat obligarea pârâtului C.I. să-i lase în deplină proprietate și posesie

terenul în suprafață de 2,120 mp situat în București, str. F.C. (pârâta SC L. SA

fiind chemată în judecată exclusiv în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere,

la judecarea căruia s-a renunțat chiar în fața primei instanțe). Calitatea procesuală

activă a fost preluată, în parte, de către Cabinetul Individual de Avocat B.I.,

pentru o suprafață de 2000 mp, astfel cum s-a constatat de către Tribunalul București,

secția a IlI-a civilă, la termenul de judecată din 12 octombrie 2012.

Tribunalul București a analizat acțiunea

în revendicare, în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică C.I., din perspectiva

noțiunii de bun actual raportat la decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte, secțiile unite în recurs în interesul legii.

Din decizia pronunțată de instanța de apel

nu rezultă dacă analiza comparativă a titlurilor de proprietate s-a făcut în raport

de decizia nr. 33/2008 sau în condițiile dreptului comun, considerentele deciziei

pe acest aspect fiind contradictorii pe acest aspect.

Astfel, pe de o parte, instanța a reținut

că reclamanta are un „bun", dar nu a analizat dacă și pârâtul are un „bun"

(context în care ar fi trebuit să analizeze motivul de apel privind emiterea titlului

pârâtului, anterior ratificării C.E.D.O.), iar pe de altă parte, a dat eficiență

existenței unui bun în patrimoniul reclamantei și chiar i-a recunoscut acesteia

un titlu de proprietate, pe care l-a comparat cu titlul pârâtului sub aspectul vechimii,

pornind de la premisa că ambele titluri provin de la același autor, analiză ce evocă

aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor din dreptul comun.

Dacă s-ar reține că analiza s-a făcut pe

temeiul art. 480 C. civ., se constată că lipsesc considerentele esențiale pentru

care s-a apreciat că titlul pârâtului este preferabil.

Astfel, instanța nu a arătat motivele pentru

care a considerat că titlul reclamantei B. ar fi reprezentat de decizia nr. 221/2009

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2082/2010 a

Înaltei Curți, în condițiile în care reclamanta a invocat această hotărâre judecătorească

doar pentru a releva caracterul său declarativ, în sensul recunoașterii cu efect

retroactiv, cu putere de lucru judecat, a dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamantei. S-a susținut că titlul de proprietate este reprezentat, în realitate,

de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1893, aspecte care nu au fost analizate

de instanța de apel.

De asemenea, instanța de apel nu a motivat

aprecierea că titlurile de proprietate comparate ar proveni de la același autor,

atât timp terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorul reclamantei,

nefiind analizate, în acest context, susținerile din motivarea apelului privind

efectele constatării nevalabilității titlului statului prin decizia nr. 221/2009

a Curții de Apel București și caracterul declarativ al acesteia privind existența

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

Dacă s-ar reține că analiza s-a făcut în

cadrul deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, secțiile unite, într-un

recurs în interesul legii, pe lângă faptul că nu s-a analizat motivul de apel privind

lipsa unui bun actual în patrimoniul pârâtului, instanța de apel nu a analizat nici

criticile referitoare la existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților,

în sensul unui drept la restituire conform hotărârii pronunțate de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, în combaterea aprecierii

pe acest aspect din sentința tribunalului.

Astfel, reclamanții au pretins că au chiar

un drept la restituire, în raport de decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București,

irevocabilă, atât timp cât s-a dispus restituirea de către SC L. SA a terenului

de 24.665 mp, iar prin raportul de expertiză întocmit în cauză în fața primei instanțe,

s-a confirmat că terenul de 2.120 mp în litigiu se suprapune suprafeței de 24.665

mp restituite de SC L. SA.

Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze

aceste susțineri, pe baza probatoriului administrat chiar în prezenta cauză, și

să stabilească dacă, în cazul în care se confirmă că, în procesul anterior finalizat

prin decizia nr. 2082 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți, s~a dispus chiar restituirea

suprafeței de 2.120 mp ce face obiectul cauzei de față, reclamanții au un drept

la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul

din cauza de față, prin prisma noțiunii de „bun" din hotărârea C.E.D.O. din

cauza Atanasiu.

În plus, tot în raport de decizia irevocabilă

nr. 221/2009 a Curții de Apel București, ar trebui observat că în considerentele

acelei decizii, s-au înlăturat criticile SC L. SA privind lipsa calității sale procesuale

pasive în privința terenului de 2.000 mp, cu motivarea că proprietarul neposesor

poate cere restituirea bunului și de la posesorul detentor, iar, potrivit raportului

de expertiză întocmit în acea cauză, L. s-ar afla în posesia terenului de 2.000

mp, ceea ce o obligă la restituire.

În acest context, instanța de apel ar fi

trebuit să stabilească în mod cert dacă pârâtul C.I. se află efectiv în posesia

terenului, dat fiind că revendicarea poate fi soluționată doar în contradictoriu

cu posesorul sau detentorul și, dacă acest aspect nu rezultă din probele deja administrate,

să procedeze la administrarea probelor relevante, după discutarea lor cu respectarea

principiului contradictoriaiității.

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia

recurată nu cuprinde considerentele relevante pentru analiza cererii în revendicare,

prin prisma motivelor de apel, aspect ce echivalează cu nemotivarea deciziei și

împiedică un control efectiv de legalitate din partea instanței de recurs. În același

timp, se constată că analiza motivelor de apel implică stabilirea elementelor faptice

relevate prin prezenta decizie.

Față de cele expuse, Înalta Curte va admite

recursul și, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

Cabinet Individual de Avocat B.l. și B.N.C.M.L. împotriva deciziei nr. 187A din

25 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28

noiembrie 2014.