ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2010 pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B., C., Prefectura Municipiului București - Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, solicitând:

- obligarea pârâtului C. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.120 mp (2.000 mp din acte) situat în București;

- să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/1993 emis de Prefectura Municipiului București - Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru suprafața de 2.000 mp cu titlu de împroprietărire pe numele pârâtului C.;

- să fie obligați pârâții în solidar să plătească despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință asupra imobilului.

La 14 septembrie 2012, Cabinetul Individual de Avocat D. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând să se constate că a intervenit substituirea reclamantei inițiale A., cu acesta, ca urmare a încheierii unui înscris autentic intitulat "Tranzacție".

La 12 octombrie 2012 s-a luat act de transmiterea calității procesuale active, tribunalul constatând transmiterea calității procesuale active de la reclamanta A. către Cabinetul Individual de Avocatură D. prin D., ca urmare a încheierii tranzacției autentificată sub nr. x/06.04.2012 la BNP E..

La 22 februarie 2013, reclamantul Cabinetul Individual de Avocatură D. a depus la dosar o cerere prin care a declarat că renunță la judecarea capătului 3 din cererea de chemare în judecată, respectiv "obligarea pârâților să îi plătească în solidar despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință asupra imobilului", urmând să se adreseze instanței pe cale separată.

Primul ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și nulității cererii, invocate de pârâtul C. și s-a luat act de renunțarea la judecata capătului 3 de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. B.. S-au respins ca neîntemeiate primele două capete de cerere.

În esență, instanța a comparat cele două titluri de proprietate, al reclamantei, care a avut la bază contractul de vânzare cumpărare transcris la 18.06.1883 de bunicul său F., recunoscut în contradictoriu cu S.C. B. și Municipiul București prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2009 și, respectiv, al pârâtului C., reprezentând titlul de proprietate nr. x emis de Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la 15.11.1993. Cum titlul pârâtului nu a fost anulat și are posesia imobilului s-a considerat că are "un bun actual" în sensul Convenției, cu atât mai mult cu cât la momentul admiterii acțiunii în revendicare împotriva S.C. B. terenul de 2.000 mp era în proprietatea pârâtului C., astfel că suprafața deținută de S.C. B. nu includea și această suprafață de 2.000 mp. A fost respins și capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C., având în vedere că acesta era îndreptățit la constituire, iar la data constituirii nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaștere a dreptului de proprietate a reclamantei G. pe această suprafață de teren.

Împotriva sentinței tribunalului, reclamanții Cabinetul de Avocat D. și A. au declarat apel.

Prin decizia nr. 187A din 25 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Cabinetul de Avocat D. și A.. Comparând cele două titluri de proprietate, ambele valabile, instanța a dat prioritate titlului de proprietate mai vechi, intabulat în cartea funciară anterior dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care ambele titluri provin de la stat, pârâtul dobândind titlul în anul 1993, iar reclamanta A. în anul 2010.

Prin decizia nr. 3375 din 28 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanții Cabinet Individual de Avocat D. și A. împotriva deciziei nr. 187A din 25 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel exclusiv sub aspectul acțiunii în revendicare, apreciind instanța de recurs că nu rezultă din considerentele deciziei atacare dacă analiza comparativă a titlurilor de proprietate s-a făcut în raport de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii sau în condițiile dreptului comun, considerentele deciziei fiind contradictorii pe acest aspect.

Al doilea ciclu procesual:

Prin încheierea din 12 februarie 2016, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității de folosință a Cabinetului Individual de Avocat "D.", cu argumentul că poate avea capacitate de folosință specială avocatul D. și nu Cabinetul Individual de avocat, dispunându-se repunerea cauzei pe rol pentru a se depune dovada calității de reprezentat a Cabinetului de Avocat "H." de a formula și semna apelul declarat de reclamanta A..

Prin încheierea de ședință din 14 octombrie 2016 au fost respinse excepțiile nulității apelului pentru netimbrare, a nulității apelului declarat de A. pentru lipsa calității de reprezentant a avocatului H. și a lipsei calității procesuale a Cabinetului Individual de Avocat "D." de a declara apel, ca nefondate. S-a admis excepția nulității absolute parțiale a contractului "Tranzacție" autentificat sub nr. x din 06.04.2012 la BNP E., respectiv clauza de la art. I pct. 1.6. și s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se pune în discuție excepția lipsei calității procesuale active a Cabinetului Individual de Avocat "D.".

Prin decizia nr. 920A din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a Cabinetului Individual Avocat "D." și, în consecință, a respins apelul declarat de cabinetul de avocatură, ca nefondat.

A admis apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimații-pârâți C., S.C. B. și Prefectura Municipiului București - Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și, în consecință, a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare, constatându-se nulitatea acțiunii, întrucât reclamanta A. nu a fost citată după introducerea greșită în cauză a Cabinetului Individual de Avocat D..

Prin decizia nr. 2544 din 19 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Avocat "D." și de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 920/A din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel reținându-se că limitele de rejudecare, impuse de decizia anterioară de recurs și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu au fost respectate de instanța de apel și cu îndrumarea, pentru aceasta, de a verifica afirmațiile pârâtului D. în privința reținerii nulității tranzacției de drepturi litigioase care nu ar reprezenta o cumpărare de drepturi litigioase, ci o soluționare a raporturilor juridice dintre părți, ca urmare a executării silite, raporturi fundamentate pe contractele de asistență juridică dintre părți.

Al treilea ciclu procesual:

Prin încheierea de ședință din data de 16.10.2020, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în invocarea excepției nulității absolute, a admis excepția nulității absolute a actului adițional la tranzacția nr. 442/06.04.2012, act adițional autentificat sub nr. x/18.09.2019 și a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității absolute a actului de rezoluțiune parțială convențională a tranzacției inițiale, autentificat sub nr. x/18.09.2019.

Pentru a pronunța această soluție, curtea a constatat că prin actul de rezoluțiune parțială convențională a tranzacției inițiale, autentificat sub nr. x/18.09.2019, părțile (Cabinet de Avocat D. și moștenirii lui G.) au convenit să rezoluționeze convențional parțial tranzacția inițială nr. 442/06.04.2012, având ca obiect dreptul de proprietate litigios asupra terenului în suprafață de 2.000 mp situat în str. x, București și să cesioneze drepturile litigioase către o terță persoană, prețul cesiunii urmând a fi încasat de către D., în vederea compensării valorii drepturilor litigioase menționate, parte din obiectul convenției inițiale și stingerii oricăror pretenții reciproce. Cum părțile s-au obligat să realizeze o promisiune a faptei altuia, respectiv o operațiune juridică prin care moștenitorii lui G. (debitorii obligației) se obligă față de D. (creditorul obligației) să determine un terț neidentificat să își asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract, promisiunea faptei altuia este valabilă.

În ceea ce privește nulitatea absolută a actului adițional la tranzacția nr. 442/06.04.2012, act adițional autentificat sub nr. x/18.09.2019, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată pentru că actul juridic încheiat de părți reprezintă un mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, respectiv art. 1653 alin. (1) din C. civ., prețul menționat fiind derizoriu, iar terțul, numita I., care se află în relații profesionale și de concubinaj cu D., are calitate de persoană interpusă, scopul încheierii actului adițional autentificat sub nr. x/18.09.2019 fiind de a înlătura incapacitatea invocată în ceea ce privește valabilitatea tranzacției inițiale autentificată sub nr. x/06.04.2012.

Prin încheierea de ședință din data de 17.11.2020, Curtea de apel a constatat că, urmare a admiterii excepțiilor soluționate prin încheierea din data de 20.10.2020, calitatea de parte în dosar o au J. și K., în calitate de apelanți reclamanți și C., S.C. B. și Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, în calitate de intimați pârâți, apelanta I. fiind scoasă din cauză, nejustificând citarea și calitatea procesuală, în acest moment, în faza procesuală a apelului.

Prin decizia civilă nr. 220 A din 16 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respinsă excepția nulității apelului declarat de A., continuat de moștenitori.

A fost respinsă excepția lipsei de interes în declararea apelului de către A., continuat de moștenitori.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a lui A., calitate transmisă și continuată de moștenitori.

A fost respinsă, ca lipsită de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară.

A fost respins apelul declarat de Cabinet Individual Avocat D., continuat de moștenitorii lui A., ca efect al rezoluțiunii contractului de cesiune litigioase.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de A., continuat de moștenirii acesteia, J. și K. împotriva sentinței civile nr. 1727/04.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. B., C. și Prefectura Municipiului București - Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a respins excepția nulității apelului declarat de A., continuat de moștenitori, pe motivul lipsei calității de reprezentant al avocatei L., reținând că avocatul H. a avut calitatea de reprezentant al reclamantei apelante A., motiv pentru care exercitarea căii de atac a apelului s-a făcut legal.

Cu privire la excepția lipsei de interes în declararea apelului de către A., continuat de moștenitori, a reținut că interesul apelantei - reclamante în declararea căii de atac împotriva hotărârii judecătorești, prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare este evident și justificat, că simpla transmitere a drepturilor litigioase nu are drept consecință inexistența interesului, mai ales în condițiile în care a fost încheiat un act de rezoluțiune parțială convențională a tranzacției inițiale nr. 2768/18.09.2019 și s-a constatat nulitatea actului adițional autentificat sub nr. x/18.09.2019, prin care dreptul litigios a fost retransmis unei alte persoane, motiv pentru care dreptul de proprietate litigios s-a reîntors în patrimoniul moștenitorilor lui A..

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a lui A., calitate transmisă și continuată de moștenitori, s-a reținut că apelanta-reclamantă și-a justificat calitatea procesuală activă, având în vedere că pretindea existența în patrimoniul ei a unui drept de proprietate asupra terenului litigios.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, a fost respinsă ca lipsită de interes, întrucât această parte a avut calitate procesuală pasivă numai referitor la capătul de cerere având ca obiect nulitatea titlului de proprietate deținut de C., care s-a tranșat definitiv și irevocabil în primul ciclu procesual, instanța supremă dispunând rejudecarea cauzei de către instanța de apel numai cu privire la acțiunea în revendicare.

Cu privire la situația de fapt, s-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06.1883 în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, bunicul reclamantei, F., a dobândit imobilul identificat la acel moment ca "moșia Măicănești, ce-i mai zice și "M." situată în comuna Băneasa, Plasa Dâmbovița, județul Ilfov. După decesul lui F., imobilul a revenit tatălui reclamantei N., în calitate de fiu, și bunicii sale, O., în calitate de soție supraviețuitoare, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 08.12.1938 autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. x Potrivit art. VIII, O. și N. au primit în proprietate "terenul fabricii de cărămidă cu tot terenul situat la Nord și la Sud de această întindere de aprox. 32 ha. cu mlaștina ce se mărginește spre Est-Sud cu Colentina, spre Sud cu Dămăroaia - P., spre Vest-Nord cu str. 58 care marchează limita perimetrului parcelat și cu cimitirul din Bucureștii Noi".

Terenul a fost preluat de către stat, ajungând în proprietatea acestuia și a fost transmis societăților de stat, printre care și S.C. B., fiind emise certificate de atestare a dreptului de proprietate în conformitate cu Legea nr. 15/1990.

În anul 1993, pentru suprafața de 2.000 mp (care făcea partea din averea preluată de pe urma lui G.) a fost emis în favoarea lui C. titlul nr. 4701/15.11.1993, procesul-verbal de punere în posesie nr. x/03.11.1993 și anexa privind schița de amplasare. Suprafața de teren de 2.000 mp a dobândit număr cadastral x, fiind înscris în cartea funciară nr. x și situat pe str. x. Acest teren a figurat și cu numărul cadastral x ce aparținea S.C. B..

Acesta a fost intabulat în cartea funciară, în data de 16.09.2002 pe numele lui C., devenind opozabil terților.

Prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a fost recunoscut în contradictoriu cu S.C. B. și Municipiul București dreptul de proprietate al lui G. asupra suprafețelor de teren care se aflau în patrimoniul societăților pârâte, fiind obligate să restituie în natură suprafețele respective.

SC B. a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 24.665 mp. În această suprafață au fost cuprinși și cei 2.000 mp pentru care fusese anterior emis în favoarea lui C. titlul nr. 4701/15.11.1993 și care nu se afla în patrimoniul S.C. B..

Apelanții-reclamanți au solicitat ca analizarea acțiunii în revendicare să se realizeze potrivit criteriilor de comparație clasice în soluționarea acțiunii în revendicare, prevăzute de dispozițiile art. 480 din C. civ. din 1864. Cu toate acestea, curtea a apreciat că acțiunea promovată are un caracter specific, determinat de apariția Legii nr. 10/2001, precum și de apărările formulate de către intimatul-pârât cu privire la consolidarea și preferabilitatea titlului său de proprietate. Această împrejurare determină o adaptare a criteriilor clasice de compararea a titlurilor de proprietate, care rezultă din practica și jurisprudența anterioară anului 1990, în sensul că este necesar să se aibă în vedere și următoare criterii: existența unui bun în patrimoniul părților din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al CEDO; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 18/1991, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Astfel, instanța de apel a apreciat că are obligația de a analiza acțiunea din perspectiva noțiunii de bun și de speranță legitimă, dar și în raport de apărările intimatul pârât, care vizează preferabilitatea titlului său, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului coroborată cu apariția legilor de reparație adoptate de Statul Român.

Invocând hotărârea cu valoare de principiu Kopecky c. Slovaciei din data de 28.09.2004, instanța de apel a reținut că privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis, iar reclamantul nu poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art. 1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Drăculeț c. României, 6.12.2007). Art. 1 nu impune statelor contractante nicio obligație privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenției; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislației privind restituirea bunurilor, precum și condițiile restituirii (a se vedea și Păduraru c. României); dacă însă statele, după ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație privind restituirea totală ori parțială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislație dă naștere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei); trebuie distins între o simplă speranță, oricât de legitimă moral, și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei); un interes patrimonial (creanță) nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art. 1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești; o contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existența unei speranțe legitime.

În raport de criticile formulate, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al CEDO; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 18/1991, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

În acest sens a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect nulitatea titlului de proprietate deținut de C., reținând cu titlu de considerente decizorii faptul că "în anul 1993, data eliberării titlului de proprietate al pârâtului, erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea acestui titlu, deoarece terenul în litigiu, deși solicitat de reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea nici o condiție legală pentru a fi restituit în baza Legii nr. 18/1991, către reclamantă, și nu exista pe rolul instanțelor niciun proces de revendicare, cu atât mai puțin nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997, care se referă la terenurile revendicate și nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991".

A mai reținut că titlul de proprietate al lui C. nr. 4701/15.11.1993 și procesul-verbal de punere în posesie nr. x/03.11.1993 au fost intabulate în Cartea funciară, în data de 16.09.2002, devenind opozabile terților. Pârâtul C. nu a fost chemat în procesul de revendicare a terenului, declanșat de reclamanta G. în anul 2004, cu consecința inopozabilității titlului reclamantei, titlu constând în hotărârea judecătorească irevocabilă, dar și cu consecințe juridice, rezultate din dispozițiile Legii nr. 7/1996, deoarece, dacă în Cartea funciară a fost înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credință.

Dreptul de proprietate al intimaților-reclamanți după autoarea lor G. asupra imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu Municipiul București și S.C. B. prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2009. Recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei G. a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06.1883, fiind obligată S.C. B. să-i restituie terenul în suprafață de 24.665 mp, pe care-l deținea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x eliberat pentru suprafața de 24.665 mp. La acea dată, terenul de 2.000 mp era în proprietatea pârâtului C., astfel că suprafața deținută de S.C. B. nu includea și această suprafață de 2.000 mp, recurenta S.C. B. susținând în acel litigiu că există și alte titluri de proprietate pentru suprafața revendicată de 24.665 mp, sens în care a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului (care a fost respinsă de către instanțele de judecată), menționând că pentru o suprafață de 2.000 mp ar fi emis un titlu de proprietate în favoarea lui Q..

Curtea a mai constatat că, în dosarul de revendicare inițial a fost efectuat un raport de expertiză topografică, care ar fi trebuit să evidențieze împrejurarea că pentru suprafața de 2.000 mp era emis pe numele lui C. titlul de proprietate nr. x/15.11.1993, intabulat în Cartea funciară în data de 16.09.2002. Dacă raportul de expertiză ar fi fost trimis la Oficiului de Cadastru și Publicitate, probabil că situația reală a suprafeței de teren de 2.000 mp ar fi fost adusă la cunoștința instanței sau, cel puțin, existența unei suprapuneri de teren.

Toată situația expusă relevă următoarele aspecte: în cadrul procesului de revendicare intentat de către apelanta-reclamantă G. în contradictoriu cu S.C. B., care a format obiectul dosarului nr. x/2014 și în urma căruia a fost emisă decizia civilă nr. 221/24.03.2009, pe care se întemeiază pretențiile apelantei-reclamante, au fost discuții cu privire la împrejurarea că unele suprafețe de teren din totalul de 24.665 mp nu aparțin lui S.C. B.. Această situație cunoscută la acel moment de către G., nu a fost cercetată în mod minuțios de instanțele de fond.

Cum pârâtul C. nu a avut calitatea de parte în cadrul dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel București, decizia civilă nr. 221/24.03.2009 nu îi poate fi opusă cu putere de lucru judecat, el având, în calitate de terț, posibilitatea de a face dovada contrară constatărilor din cuprinsul deciziei civile nr. 221/24.03.2009 a Curții de Apel București în ceea ce privește situația juridică la acel moment a suprafeței de teren de 2.000 mp, litigios.

În acest sens, Curtea a constatat că, și în cuprinsul întâmpinării depuse la data de 03.03.2014, în dosarul nr. x/2010, de către Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, se învederează că, la data emiterii titlului de proprietate atacat, terenul se afla pe raza teritorială a comunei Otopeni, așa cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie nr. x/03.11.1993.

Având în vedere că s-a făcut dovada contrară în prezenta cauză cu privire la situația juridică a terenului de 2.000 mp, Curtea de apel a considerat că apelanta-reclamantă G. nu poate exhiba un titlu de proprietate asupra terenului menționat, în contra lui C., întrucât decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București nu produce aceste efecte juridice, având în vedere considerentele menționate.

Ca atare, nu s-a reținut că în acel litigiu s-ar fi recunoscut vreun drept de proprietate în favoarea lui G. pentru suprafața de teren de 2.000 mp.

În ceea ce privește posibilitatea exhibării, ca titlu de proprietate, a actului de cumpărare a terenului de către numitul F., transcris la 18.06.1893 și a actului de partaj voluntar din 08.12.1938 autentificat prin procesul-verbal nr. x, Curtea a apreciat că nu se poate recunoaște în patrimoniul reclamanților existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra terenului litigios, având în vedere jurisprudența recentă a CEDO, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit, în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul foștilor proprietari, ca urmare a preluării abuzive.

În schimb, în temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocația fostului proprietar, al cărui bun a fost preluat în mod abuziv, de a dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă îndeplinește condițiile legale (paragraful 136 din cauza R. și alții împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieș împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa. S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională (paragraful nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României). De asemenea, în paragraful nr. 135 din hotărârea pilot R. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Instanța de apel a considerat că, în mod corect, prima instanță a reținut că apelanților-reclamanți nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu pot invoca, cu titlu de proprietate, decizia civilă nr. 221/24.03.2009, deoarece nu li s-a recunoscut prin această hotărâre dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, având în vedere considerentele expuse.

În consecință, în prezent, apelanții-reclamanți nu au un bun actual și nici dreptul la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.

În ceea ce privește analiza acțiunii în revendicare din perspectiva dreptului intern, Curtea a reținut că doar intimatul pârât C. justifică un titlu valabil, respectiv titlul de proprietate nr. x/15.11.1993, a cărui valabilitate și legalitate a fost confirmată în prezenta cauză în primul ciclu procesual, prin respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute a acestuia, care a fost soluționată în mod definitiv și irevocabil, drept intabulat în cartea funciară din anul 2002, fiind opozabil erga omnes. În schimb, apelanții-reclamanți, moștenitorii lui G., nu exhibă nici un titlu de proprietate, întrucât nici actele de proprietate vechi și nici decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, nu au valoarea juridică a vreunui titlu de proprietate.

Caracterul preferabil al titlului de proprietate al intimatului-pârât este întărit și de aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate al unui terț, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se învederează că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva deciziei civile nr. 220 A din 16 februarie 2021 și a încheierilor din 20 octombrie 2020 și din 17 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanții J., K., precum și intervenienta I. au declarat recurs, prin două cereri distincte cu conținut identic.

Recurenții au solicitat anularea încheierii din 20 octombrie 2020 și admiterea excepției lipsei de interes în invocarea excepției nulității absolute a actului adițional la tranzacția nr. 442/06.04.2012 - act adițional autentificat sub nr. x/18.09.2019 și a actului de rezoluțiune parțială convențională și a tranzacției inițiale - autentificat sub nr. x/18.09.2019.

Au solicitat, de asemenea, respingerea, ca neîntemeiată, a excepției nulității absolute a actului de rezoluțiune parțială convențională a tranzacției inițiale, autentificate sub nr. x/18.09.2019.

Au formulat următoarele critici de nelegalitate a încheierii de ședință din 20 octombrie 2020:

I. Cu privire la lipsa de interes a pârâtului în invocarea excepției nulității absolute a actelor prin care a fost transmisă calitatea procesuală activă a reclamantei inițiale A., respectiv tranzacția inițială și actele subsecvente tranzacției: actul autentificat prin încheierea nr. 2768/18.09.2019 de rezoluțiune parțială convențională a tranzacției nr. 442/06.04.2012 consfințită prin sentința civilă nr. 1261/11.06.2012 emisă de Tribunalul București; actul autentificat prin încheierea nr. 2773/18.09.2019 adițional la tranzacția nr. 442/06.04.2012; tranzacția inițială nr. 442/06.04.2012.

Primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a încălcat normele procedurale prevăzute la art. 315 C. proc. civ. privind limitele de rejudecare și dezlegările date de Înalta Curte, astfel:

Prin decizia de casare nr. 2544, din al doilea ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că, prioritar analizei excepției nulității absolute a oricărui act juridic, trebuie verificat dacă partea care invocă nulitatea justifică un interes, respectiv un folos practic. Cum nulitatea tranzacției inițiale are ca efect reactivarea pretențiilor reclamantului inițial, rezultă că nu există un interes legitim al intimatului în invocarea nulității întrucât, indiferent dacă aceste acte sunt nule sau nu, pe fondul cauzei urmează a fi analizate aceleași două titluri - respectiv titlul reclamantei G. și titlul pârâtului C., indiferent de succesorii legali sau cu titlu particular ai acestora.

Din aceasta perspectivă, este nelegală încheierea prin care a fost respinsă excepția lipsei de interes.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că încheierea de ședință cuprinde motive contradictorii, întrucât deși, inițial, într-o primă analiză teoretică, aceasta pornește de la premisa că "pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile/invocarea unei excepții instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care partea l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate", în final, ajunge la concluzia motivată în termeni generali că "interesul rezida din împrejurarea că orice intimat-pârât dorește să tranșeze litigiul în cauza dedusă judecății în contradictoriu cu adevăratul proprietar/persoana care justifica dreptul de proprietate în temeiul unui titlu valabil și să evite declanșarea ulterioară a altui litigiu în contradictoriu cu altă persoană".

Această motivare, cu titlu general, este străină de pricină întrucât contrazice considerentele Înaltei Curți care a îndrumat tocmai în sensul că, în speță, se cere compararea celor două titluri, respectiv titlul lui G. și titlul lui C., astfel încât transmiterea calității procesuale active pe cale convențională/legală nu impietează asupra comparării celor două titluri primordiale.

Cu alte cuvinte, nu contează dacă se compară titlul lui C. cu titlul lui G. sau titlul lui C. cu titlul succesorilor particulari sau legali ai doamnei G., întrucât titlul succesorilor doamnei G. este același cu al doamnei G., lipsind de folos practic o astfel de excepție a nulității actelor prin care s-a transmis calitatea procesuală activă.

Dovada practică în această cauză este că la finalul judecății, prin hotărârea pronunțată după scoaterea din cauză a doamnei I., s-a comparat titlul reclamantei inițiale G. cu titlul lui C..

II. Cu privire la excepția nulității absolute a actului adițional autentificat sub nr. x/18.09.2019 la tranzacția nr. 442/06.04.2012, excepție admisă de instanța prin încheierea atacată, recurenții-reclamanți au arătat că scopul încheierii actului a fost de a înlătura incapacitatea invocată în ceea ce privește valabilitatea tranzacției inițiale autentificată sub nr. x/06.04.2012.

Făcând trimitere la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că părțile nu se aflau în situația art. 1653 alin. (1) din C. civ., ci în cea a art. 1653 alin. (2) din C. civ.

Instanța de apel nu a analizat cazul exceptat de la sancțiunea nulității absolute prevăzut de art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ., încălcând astfel și decizia Înaltei Curți, prin care instanța de control judiciar a dispus în mod expres ca instanța de apel să analizeze și această susținere.

Toate considerentele instanței sunt străine de natura pricinii, pentru că instanța nu a răspuns la apărările reclamanților referitoare la faptul că, în realitate, actul juridic încheiat între părți nu reprezintă un mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, respectiv art. 1653 alin. (1) C. civ., întrucât părțile nu se aflau în situația art. 1653 alin. (1) C. civ., ci în cea a art. 1653 alin. (2) C. civ.

Instanța a reținut în mod eronat că tranzacția ar fi fost prohibită de lege și pentru a eluda dispozițiile art. 1653 alin. (1) C. civ., ar fi fost încheiat un act simulat.

Dacă instanța de apel ar fi avut în vedere apărarea reclamanților și ar fi analizat validitatea tranzacției inițiale din perspectiva art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ., ce permite dobândirea drepturilor litigioase în cazul în care scopul este îndestularea unei creanțe, ar fi constatat că aceasta nu este lovită de nulitate.

Astfel, transferul dreptului litigios prin încheierea tranzacției a fost făcut pentru îndestularea unei creanțe care s-a născut și a devenit exigibilă înainte ca dreptul să fi devenit litigios. Creanța a devenit exigibilă la data de 25.03.2010 (când a rămas definitivă și irevocabilă decizia nr. 221/24.03.2009).

Potrivit art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ., acest caz este exceptat de la sancțiunea nulității absolute.

Așa cum s-a arătat, între Cabinetul de Avocat D. și A. a fost încheiat în 03.05.2000 contractul de asistență juridică, iar pentru plata onorariului datorat a fost începută procedura de executare silită finalizată prin încheierea tranzacției. Or, începerea procedurii de executare silită, încuviințată de instanță, demonstrează faptul că creanța era scadentă. Deci, scopul transferului dreptului de proprietate a fost îndestularea creanței deținută împotriva doamnei A., fiind aplicabile dispozițiile art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ.

Pe cale de consecință, o astfel de tranzacție este prevăzută și permisă de lege, nefiind lovită de nulitate absolută.

Concluzionând, recurenții-reclamanți au arătat că încheierea de ședință este nemotivată întrucât instanța de apel nu a analizat apărările invocate, în disprețul considerentelor Înaltei Curți care, prin decizia de casare nr. 2544, îndruma instanța de apel să analizeze și motivul prevăzut de art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ.

Prețul achitat către I. către D. (25.000 RON) nu este derizoriu, având în vedere că este vorba de un drept litigios ce face obiectul unui litigiu de mai bine de 9 ani. Referirea la creanța inițială nu are sens întrucât nu se poate ști care este ponderea acestui bun litigios în tranzacția inițială, având în vedere complexitatea acesteia. Relația de prietenie/concubinaj nu probează, nefiind o prezumție legală, în abstract dovada actului simulat și a persoanei interpuse.

Mai mult, încheierea de ședință atacată este contradictorie întrucât respinge excepția nulității absolute a actului de rezoluțiune parțială convențională a tranzacției inițiale, autentificată sub nr. x/18.09.2019, constatând:

"respectarea unui scop licit, legal și moral. (...)", cu privire la încheierea actului de rezoluțiune, dar reține, în mod contradictoriu, o cauză ilicită cu privire la actul adițional la tranzacția autentificată sub nr. x/06.04.2012 prin care s-a transmis calitatea procesuală activă către I..

Cu alte cuvinte, cauza/scopul pentru care părțile au rezoluționat în mod convențional actul inițial și au încheiat, ulterior, un alt act de transmitere a calității procesuale active către I. nu poate fi considerată, într-o primă analiză, ca fiind o cauză licită, pentru ca aceeași cauza/scop să devină ulterior o cauză ilicită, fiind vorba de scopul urmărit de părțile contractante, astfel cum rezultă din cele două înscrisuri supuse analizei.

Toate aserțiunile privitoare la promisiunea faptei altuia sunt exclusiv motive invocate de instanța de apel, din oficiu, fără a fi puse în discuția părților, reprezentând ultra petita, aspect ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Este vădit contradictoriu să se considere că părțile implicate (moștenitorii S., D. și I.) au gândit un mecanism prin care au rezoluționat un act ca să încheie un altul, iar primul act are o cauză licită, în timp ce al doilea act are o cauză ilicită.

Având în vedere că primul act a fost rezoluționat în considerarea încheierii celui de-al doilea este evident că, ori ambele acte erau considerate ilicite, ori ambele acte erau recunoscute ca fiind licite.

Concluzionând, recurenții-reclamanți au solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei de interes în invocarea excepției și, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a excepției.

III. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra nulității tranzacției înseși, astfel cum au fost stabilite limitele de casare prin decizia nr. 2544 din 19 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin criticile ce vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susțin că, având în vedere că dispozițiile încheierii din 17 noiembrie 2020 privind scoaterea din cauza a apelantei I. au ca temei încheierea de ședință din 20 octombrie 2020 prin care au fost soluționate excepțiile invocate, consecința anularii acestei ultime încheieri și soluționării corecte a excepțiilor invocate conduce la menținerea în cauză a apelantei-reclamante I., în calitate de succesor cu titlu particular al apelantei-reclamante inițiale A..

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate și, în principal, rejudecarea cauzei, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii în revendicare formulate de reclamanta inițială A. și continuată de succesoarea cu titlu particular I., cu consecința obligării pârâtului C. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu.

În subsidiar, au solicitat rejudecarea cauzei și, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii în revendicare formulate de reclamanta inițială A. și continuată de moștenitorii legali J. și K., cu consecința obligării pârâtului C. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Combat considerentele deciziei atacate, susținând că acțiunea în revendicare a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 din C. civ. din 1864, aplicabil în speță, astfel încât nu se poate vorbi despre un hibrid în care se aplică concomitent atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și caracterul specific determinat de apariția Legii nr. 10/2001.

Prezenta acțiune a fost introdusă în data de 7 iulie 2010 și este consecința acțiunii inițiale în revendicare care a fost promovată în 14 februarie 2001 pe rolul Tribunalului București, finalizată la data de 25 martie 2010 prin decizia nr. 2082 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe de alta parte, nu există un principiu al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 18/1991, astfel cum afirmă instanța de apel.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Într-o primă etapă, instanța de apel a reținut că prin hotărârea judecătorească nr. 221 din 24 martie 2009, rămasă irevocabilă, a fost recunoscut dreptul de proprietate al lui G. asupra unei suprafețe de teren de 24.665 mp aflat în posesia S.C. B., iar în aceasta suprafață de 24.665 mp au fost cuprinși și cei 2.000 mp pentru care a fost emis titlul lui C., ulterior, instanța de apel, în mod contradictoriu, consideră că prin decizia civilă nr. 221 nu se reține vreun drept de proprietate în favoarea lui G. pentru suprafața de teren de 2.000 mp.

Or, din moment ce prin decizia civilă nr. 221/2009 s-a reținut în favoarea lui G. dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de 24.665 mp de teren, pe care S.C. B. a fost obligată să îi lase în deplină proprietate lui G., este evident că în această suprafață sunt incluși și cei 2.000 mp cu care a fost împroprietărit C. în baza Legii nr. 18/1991, astfel încât se demonstrează o sincopă în logica juridică a considerentelor instanței de apel.

Mai mult, instanța de apel a încălcat și considerentele hotărârii nr. 3375 pronunțată de Înalta Curte în care se reține că G. are un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, ceea ce se constituie o dată în plus ca o critică de nelegalitate a hotărârii atacate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea de apel consideră, în mod nelegal, fără a ține seama de dezlegările date prin decizia nr. 221, precum și a celor două hotărâri de casare pronunțate de Înalta Curte, că actul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06.1893 în Registrul de transcripțiuni, prin care autorul inițial F. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului nu poate fi considerat titlu de proprietate, făcând referire la jurisprudența recentă a CEDO. Or, hotărârea nr. 221/2009 recunoaște ca fiind titlu de proprietate a lui G. contractul de vânzare-cumpărare menționat din anul 1893 și, în acest sens, admite acțiunea în revendicare.

În plus, hotărârile Înaltei Curți prin care s-au casat, în ciclurile anterioare, hotărârile curții de apel, recunosc în mod expres actul menționat ca fiind titlu de proprietate și, mai mult, consideră că terenul nu a ieșit niciodată din proprietatea familiei G. întrucât nu există un act juridic de preluare a dreptului de proprietate a statului român, acesta din urma luând, în mod abuziv, doar posesia asupra terenului, nu și proprietatea.

Prin decizia de casare nr. 3375/2014 pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte statuează că, dacă se constată că terenul de 2.120 mp din prezentul litigiu era inclus în suprafața de 24.665 mp, față de care reclamanta inițială G. a obținut revendicarea în contradictoriu cu S.C. B., atunci reclamanta are un drept de restituire, chiar dacă constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul C. prin prisma noțiunii de "bun" din hotărârea CEDO din cauza R..

Referirea instanței de apel la jurisprudența recentă a CEDO care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate este total eronată întrucât jurisprudența recentă a CEDO arată contrariul, și anume că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept. (...) - Cauza Păduraru contra România, paragraful 84; "(...) în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinat cu absența totală a unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (...)" - Cauza Rățeanu contra României, paragraful 23.

În concluzie, față de jurisprudența evocată, în prezenta cauză, statul român a preluat terenul în mod abuziv, fără niciun titlu - nu există un act juridic de preluare a proprietății - și a vândut acest bun al altuia (al familiei G.) unui terț (lui C.), chiar anterior confirmării în justiție a dreptului de proprietate al lui G. (hotărârea nr. 221), ceea ce echivalează cu o privare de bunuri, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

În același sens, considerentele curții de apel cu privire la "nerecunoașterea în patrimoniul foștilor proprietari a vechiului drept de proprietate întrucât s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate avându-și originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru cu referire la paragraful 136 din cauza R. împotriva României " sunt nelegale și neîntemeiate întrucât se citează trunchiat dispozițiile din cauza R..

Concluzia finală a curții de apel potrivit căreia "(...) Apelanții-reclamanți (continuatorii reclamantei inițiale G.) nu justifică niciun titlu și nici nu au un bun asupra terenului " este lipsită total de suport legal și lipsește de eficiență juridică hotărârile judecătorești invocate.

În concluzie, toate considerentele curții de apel privind analiza unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei inițiale G. sunt lipsite de temeinicie și legalitate față de efectele deciziei nr. 221 a curții de apel, rămasă irevocabilă prin decizia Înaltei Curți, față de jurisprudența CEDO și față de deciziile de casare ale Înaltei Curți pronunțate în cele două cicluri de judecată anterioare.

Sunt lipsite de temei legal considerentele în ceea ce privește analiza titlului de proprietate al intimatului-pârât C., cu privire la care instanța apreciază că justifică un titlu valabil și că are "un caracter preferabil întărit de aplicabilitatea principiului securității r