ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1062/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 11.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București - Sectorul 2, Prefectura Municipiului București, solicitând să se dispună obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri în cuantum de 477.050 euro echivalent în RON 2.146.725 (curs euro BNR 4,5 RON) pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a executării necorespunzătoare a sentinței nr. 511/18 mai 1998, pronunțate de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și a identificării/atribuirii în baza Legilor nr. 44/1994 și nr. 18/1991 a unui teren ce aparținea unui terț, fapt ce a condus la constatarea de către instanțele de judecată a ineficacității Titlului de proprietate nr. x/19.02.2003 emis pe numele său și la radierea din Cartea Funciară a dreptului de proprietate obținut de reclamantă asupra terenului în suprafață de 499.91 mp situat în str. x București, din motive imputabile autorităților administrative locale.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: La termenul din data de 13.09.2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Prefectura Municipiului București, reținând că prin precizarea formulată în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanta a arătat că înțelege să se judece cu Instituția Prefectului prin Prefect. De asemenea, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului prin Prefect, constatând că argumentele invocate de pârât în susținerea excepției vizează fondul pretențiilor deduse judecății, respectiv temeinicia cererii de chemare în judecată sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel că aceste apărări urmează să fie avute în vedere la momentul soluționării pe fond a cauzei. A respins tribunalul și excepția prematurității cererii, constatând că nu este necesară pentru atragerea răspunderii civile delictuale îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, dreptul la despăgubire fiind unul actual în momentul în care partea invocă producerea unui prejudiciu. La același termen, tribunalul a încuviințat în principiu, cererea de chemare în garanție a Subcomisiei Sectorului 2 al Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 74 C. proc. civ., constatând că este într-o strânsă legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 2457/20.12.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Instituția Prefectului Municipiului București; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a Subcomisiei Sectorului 2 al Municipiului București; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 17.100,56 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru) în dosarele nr. x/2008 și nr. y/2011 și suma de 416.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 499,41 mp situat în București; a respins ca neîntemeiată cererea în privința cheltuielilor de judecată din procesele anterioare, constând în onorariul de expert și onorariul de avocat, în privința sumelor achitate cu titlu de impozit și în privința contravalorii lipsei de folosință a terenului și a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 30.496 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru (22.496 RON) și onorariul de avocat (8000 RON), proporțional pretențiilor admise.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1641 A din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a hotărât următoarele: A admis apelurile formulate de apelanta reclamantă A. și de apelantul pârât Municipiul București - Sectorul 2, împotriva sentinței civile nr. 2457/20.12.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect și Subcomisia Sectorului 2 al Municipiului București. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință a terenului aferentă perioadei 14.02.2003-30.09.2011. A respins cererea privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului aferentă perioadei 14.02.2003-30.09.2011, ca prescrisă. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei și următoarele sume: - 61405 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului aferentă perioadei 01.10.2011-22.05.2015; - 20342,28 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorarii avocațiale și onorariu de expert în dosarele x/2011, y/2012 și z/2008; - 9493,34 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în: 1000 RON onorariu avocațial, 1003 RON onorariu expert și 7490,34 RON taxă de timbru. A menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate. A respins cererea apelantului-pârât privind cheltuielile de judecată din apel, ca neîntemeiată. A fost obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 3745,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată din apel constând în taxa de timbru aferentă pretențiilor admise. A respins cererea apelantei-reclamante privind onorariul de avocat din apel, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar. Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 17 iunie 202 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie. 1. Recurenta-reclamantă A. solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv a soluției privind prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință pentru perioada 14.02.2003 - 30.09.2011 asupra terenului în suprafață de 499,41 mp situat în str. x; trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în limitele recursului exercitat. Recursul vizează exclusiv aspectul aplicării normelor privind prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 14.02.2003 -30.09.2011 a momentului de la care începea să curgă termenul de prescripție pentru pretențiile aferente acestei perioade, fără a contesta însă, concluzia instanței de apel cu privire la posibilitatea invocării din oficiu a excepției prescripției, pentru perioadele care intrau sub incidența prevederilor Decretului nr. 167/1958, care este corectă. În esență, regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 asupra căruia poartă chestiunea litigioasă în recurs, trebuie interpretată în sensul că termenul de prescripție începea să curgă de la data la care a devenit cert prejudiciul, de la momentul la care s-a constatat în mod definitiv și irevocabil nevalabilitatea titlului de proprietate, emis de pârâtă, respectiv la data de 22.05.2015, iar nu pentru fiecare zi, conform raționamentului instanței de apel. Soluția privind prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 14.02.2003 - 30.09.2011 este nelegală. Astfel, este incident motivul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., relativ greșitei interpretări si aplicări a dispozițiilor art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Instanța de apel a concluzionat în mod corect, că fapta imputată pârâtei este ilicită și sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii acesteia, inclusiv pentru prejudiciul suferit prin lipsa de folosință asupra bunului. Se critică însă, soluția și considerentele instanței de apel care au stabilit că pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra bunului imobil, este vorba despre o "pagubă care s-a produs zi de zi, astfel încât prescripțiile sunt succesive". În esență, critica vizează greșita interpretare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv cele două elemente de care depinde începerea cursului prescripției extinctive, (i) momentul cunoașterii pagubei, pe de o parte și (ii) momentul cunoașterii celui răspunzător de ea, pe de altă parte. Pe lângă viciul nemotivării hotărârii de apel, soluția instanței de apel este rezultatul greșitei interpretări și aplicări a legii, raportat la situația de fapt din prezenta cauză. În primul rând, în ceea ce privește momentul cunoașterii pagubei, respectiv pretinsul caracter succesiv al faptei ilicite - căci doar fapte ilicite succesive pot determina câte o pagubă succesivă - și corelativ, al curgerii a câte unei prescripții pentru fiecare zi, soluția instanței este nelegală față de următoarele aspecte. Pe de o parte, trebuie să se află în situația unei fapte ilicite cu caracter repetitiv care să determine o astfel de curgere a termenului de prescripție și să fie vorba despre pagube succesive, însă având în vedere că: - nu sunt fapte succesive, ci o unică faptă ilicită care a determinat o pagubă cu caracter continuu; faptele succesive sunt cele care presupun o rezoluție diferită la fiecare acțiune sau omisiune (ex: neplata lună de lună a chiriei; neacordarea lună de lună a întreținerii); - în cauză, nu se poate spune, nici nu s-a pretins și nici nu ar fi posibil de concluzionat că autoritatea pârâtă a luat hotărârea lună de lună ori zi de zi în neverificarea corespunzătoare a situației juridice a terenului, cu consecința finală, a vicierii prin această faptă, a dreptului de proprietate asupra imobilului; este vorba de o singură faptă ilicită al cărui caracter ilicit s-a definitivat la momentul constatării nevalabilității titlului de proprietate al subsemnatei; - nu sunt "prestații succesive", respectiv de pagubă de zi cu zi, deoarece aceasta ar presupune un raport obligațional cu scadențe succesive, ceea ce nu se regăsește în speță; reclamanta a solicitat o unică prestație. Pe de altă parte, exigența impusă de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind cunoașterea pagubei presupune cunoașterea nu doar a faptului existenței acesteia, ci și a întinderii sale. Data cunoașterii întinderii prejudiciului este data epuizării/definitivării faptei ilicite, epuizare/finalizare care poate fi faptică în sensul încetării acțiunilor care au pus partea în imposibilitate de a folosi bunul sau juridică în sensul încetării situației juridice care generează fapta ilicită. De altfel, chiar și în cazul faptelor care ar determina prestații succesive, așa cum constată instanța de apel, se face distincție între prestații succesive propriu-zise și prestații succesive care se prezintă ca un tot unitar; în cazul ultimei categorii prescripția ar curge de la ultima scadență; aceasta teză, preluată și în noul C. civ. (art. 2526), este preexistentă ca și concepție și în vechea reglementare și arată că de fapt prestațiile succesive care reprezintă un tot unitar sunt asimilate prestației unice, care a fortiori, determină o prescripție unică. Or, în cauză, chiar și dacă s-ar accepta teza instanței de apel bazată pe succesivitate, s-ar regăsi în cazul unui tot unitar determinat de natura comună a cauzei prejudiciului - respectiv fapta unică prejudiciatoare. În cazul de față, data la care s-a cunoscut, în definitiv, despre existența pagubei, respectiv întinderea sa, este reprezentată de data la care s-a constat în mod irevocabil că Parohia Bisericii B. este proprietara imobilului, respectiv că i s-a invalidat titlul și corelativ, însuși dreptul de proprietate. Or, aceasta s-a întâmplat la data de 22.05.2015, când prin Decizia nr. 1387/22.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, a rămas irevocabilă hotărârea prin care Parohia Bisericii B. a câștigat acțiunea privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, pe calea uzucapiunii. In al doilea rând, cât privește chestiunea momentului cunoașterii celui răspunzător de pagubă, ca element cumulativ cu faptul cunoașterii pagubei ce ar trebui cunoscut, pentru a stabili începutul curgerii prescripției extinctive, se observă că, raportat la situația particulară din prezenta cauză, momentul la care a cunoscut faptul că pârâta din cauză este cea care a cauzat prejudiciile suferite, printre care și lipsa folosinței bunului, a fost acela la care s-a definitivat invalidarea dreptului de proprietate al recurentei, respectiv data de 22.05.2015 când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 2135/09.12.2013. Potrivit cererii introductive, recurenta a reclamat faptul că fapta ilicită a pârâtei a condus la pierderea dreptului de proprietate al acesteia asupra terenului din str. x, București. Această invalidare/pierdere a dreptului de proprietate s-a realizat în mod cert, ca urmare a parcurgerii dosarului nr. x/2011 în care, la data de 22.05.2015 a rămas definitivă prin respingerea recursului, sentința civilă nr. 2135/09.12.2013 pronunțată de Tribunalul București în același dosar, prin care a fost admisă cererea formulată de Parohia Bisericii B. și s-a constatat că aceasta a dobândit prin efectul uzucapiunii, dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil. De altfel, chiar instanța de apel ajunge la o constatare identică, împrejurare care conduce la ideea că, până la acel moment, nu se putea cunoaște cine era răspunzător de faptul că recurenta nu s-a putut bucura de folosința bunului imobil. Cu alte cuvinte, până la acest moment exista un dubiu dacă cel răspunzător pentru împiedicarea acesteia în folosința bunului era pârâta - pe fondul faptei ilicite reclamate și care s-a dovedit a fi ilicită doar după parcurgerea dosarului x/2011 - ori Parohia Bisericii B., care ocupa faptic terenul - și care era posibil a răspunde față de recurentă dacă aceasta ar fi pierdut în același dosar și astfel, s-ar fi invalidat dreptul pretins de aceasta, cu consecința validării dreptului reclamantei și corelativ, a ocupării fără drept de către Parohie a terenului în cauză. Dacă litigiul dintre recurentă și Parohia Bisericii B. din dosarul x/2011 s-ar fi încheiat altfel decât s-a întâmplat, iar titlul acesteia era validat, răspunzător pentru lipsa de folosință ar fi fost, eventual, chiar Parohia, iar nu autoritatea pârâta. Acest aspect vizează cunoașterea a celui răspunzător de prejudiciu, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel soluția instanței de apel încalcă corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Soluția asupra prescripției este nelegală prin prisma nemotivării, dar si a contradictorialității considerentelor hotărârii instanței de recurs. Sun incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. Un al doilea motiv de recurs cu privire strict la aspectul soluției instanței de apel asupra prescripției, aferent perioadei 14.02.2003 - 30.09.2011 este întemeiat pe cele două teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv (i) nemotivarea și (ii) existența unor considerente contradictorii. În primul rând, hotărârea este nemotivată din perspectiva soluției de constatare a prescripției pretențiilor aferente perioadei 14.02.2003 -30.09.2011, fiind inexistentă orice referire la elemente de determinare a începutului cursului prescripției, curgerea acestui termen, eventuale motive de întrerupere/suspendare dar și în mod special, analiza specifică art. 8 din Decretul nr. 167/1958, evocate și mai sus, respectiv (i) momentul cunoașterii pagubei pe de o parte și ii) momentul cunoașterii celui răspunzător de ea, pe de altă parte. Considerentele instanței de apel asupra constatării prescripției perioadei mai sus menționate se regăsesc exclusiv în para. 3, pag. 41 din hotărâre și în mod deosebit, în teza finală a acestui considerent. Însă, așa cum arătă, specificitatea instituției prescripției este distinctă de cadrul contractual/extracontractual în care se aplică, identificarea/neidentificarea celui răspunzător de fapta ilicită asupra căreia se realizează incidența prescripției, stabilirea întinderii prejudiciului, etc. Or, așa cum rezultă din motivarea instanței de apel nici unul dintre aceste aspecte nu sunt tranșate, nicicum, pentru că așa cum rezultă și din încheierea de dezbateri, acestea nici nu au fost ridicate de către partea adversă și nici nu au fost puse în discuția părților. Din aceste motive, hotărârea este viciată atât sub aspectul nemotivării, cât și sub aspectul nerespectării principiului contradictorialității, prin nepunerea în discuția părților a acestor chestiuni litigioase, fiind incident și motivul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În al doilea rând, hotărârea de apel este viciată și din perspectiva unei contradicții a considerentelor decizorii asupra chestiunii litigioase a prescripției. Contradictorialitatea vizează în esență, condiția cunoașterii celui răspunzător de prejudiciul pretins și îndeosebi, momentul cunoașterii acestuia. Astfel, dacă în analiza prescripției dreptului de a cere repararea prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință se constată că ar fi vorba de o pagubă produsă zi de zi, atunci când s-a analizat chestiunea prescripției dreptului material la acțiune privind dreptul de a cere repararea prejudiciului constând în contravaloarea bunului, instanța constată că momentul cunoașterii celui răspunzător de prejudiciu este data de 22.05.2015. Deși este vorba de prejudicii distincte, faptul ilicit este însă unitar, precum este unitar și momentul la care recurenta a luat la cunoștință despre cel răspunzător pentru ambele tipuri de pierderi suferite. In realitate, cunoașterea acelui răspunzător pentru o faptă ilicită diferă în funcție de tipuri de prejudicii suferite. Din acest motiv se află în situația unei contradictorialități a considerentelor instanței, asupra aceluiași aspect litigios, fapt ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. 2. Recurentul-pârât Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar a arătat în cadrul recursului său, în esență, următoarele: În ceea ce privește primul capăt de cerere, referitor la prescripția dreptului material la acțiune, a solicitat analizarea cererii cu privire la toate sumele de bani solicitate de reclamantă, aspect ce implică analizarea sub aspect devolutiv al fondului atât în fapt cât și în drept. Tot sub aspect devolutiv, consideră că în analizarea fondului cauzei, sub aspectul răspunderii civile delictuale cu privire la propunerea de emitere a Ordinului Prefectului nr. 183/14.02.2002 și întocmirea Titlului de proprietate nr. x/19.02.2003 asupra suprafeței de teren în suprafață de 499,51 mp, situat în București, str. x (fostă B., nr. 10), se impune analizarea culpei sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale și în ceea ce o privește pe pârâta Instituția Prefectului prin reprezentant legal, având în vedere că pe lângă această instituție funcționează Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care are ca atribuții principale analizarea dosarului administrativ comunicat de subcomisiile de fond funciar constituite la nivelul sectoarelor municipiului București, în urma căreia admit sau resping prin hotărâre motivată, propunerile comisiilor locale fiind practic un filtru de siguranță al respectării legalității. Instanța de fond, prin sentința civilă nr. 2457/20.12.2018, a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale ale celorlalți pârâți pentru fapta proprie, corespunzător dispozițiilor art. 999 C. civ. de la 1864/art. 1357 C. civ. 2009, respingând în aceste condiții cererea dedusă judecății în contradictoriu cu pârâtul Instituția Prefectului prin reprezentantul legal. Condițiile esențiale ale răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art. 35 alin. (2) și alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, sunt: existența unei fapte ilicite săvârșite de persoana juridică prin organele sale, existența unui prejudiciu, existența vinovăției persoanei juridice. Conform Hotărârii nr. 890/2005 prin care s-a adoptat Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, H.G. nr. 1172/2001 (în vigoare la data emiterii titlului de proprietate), se stabilesc conform dispozițiilor art. 6, atribuțiile Comisiei municipale, respectiv aceasta verifică legalitatea propunerilor înaintate de comisiile comunale, orășenești și municipale, în special existența actelor doveditoare, pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludenta acestora; d) soluționează contestațiile formulate împotriva măsurilor stabilite de comisiile locale; e) validează sau invalidează propunerile comisiilor comunale, orășenești sau municipale. împreună cu proiectele de delimitare și parcelare; f) emit titlurile de proprietate pentru cererile validate. Or, această entitate, în calitate de organ administrativ, are obligația la fel ca și instituția recurentă, să respecte principiul legalității care reprezintă principiul fundamental de drept potrivit căruia activitatea tuturor organelor reprezentative ale puterilor în statul de drept trebuie să se desfășoare cu respectarea strictă a legii. Prin pronunțarea instanței de fond, consideră că în mod greșit s-a trecut peste atribuțiile exercitate de Instituția Prefectului, reținându-se doar împrejurarea pronunțării ce face obiectul sentinței civile nr. 511/1998 emise de Curtea de Apel București. Mai mult, cel mai important aspect care concură la răspunderea delictuală a Instituției Prefectului alături de instituția recurentă, o reprezintă faptul că terenul ce face obiectul litigiului a figurat în baza cadastrală a sectorului 2, astfel cum a fost preluată de la Primăria Municipiului București (evidențe întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986) ca fiind proprietate de stat categoria de folosință alte terenuri, fără a deține informații referitoare la actul normativ prin care acest teren a trecut în proprietatea statului, aspect peste care consideră că s-a trecut cu mare ușurință. Este adevărat că în lipsa titlului de proprietate al statului sau al unității administrativ teritoriale asupra unui bun, nu se poate reține apartenența bunului la domeniul public sau privat al statului, însă, în astfel de situații nici înregistrările la nivelul unității administrativ teritoriale a municipiului București nu ar trebui să fie suspicionate în privința adevărului, pentru că, așa cum a arătat mai sus, informațiile deținute de subdiviziunea administrativ - teritorială a Sectorului 2 erau conforme cu baza de date preluată de la nivelul municipiului la acel moment, furnizate de Primăria Municipiului București. De remarcat că nici la nivelul Primăriei Municipiului București, cu prilejul verificării situației juridice aferentă atribuirii numărului poștal, nu s-au putut identifica indicii că terenul ar aparține unei alte entități. Nu în ultimul rând, reclamanta, prin cererea dedusă judecății, a înțeles să solicite atragerea răspunderii civile delictuale și față de Instituția Prefectului prin Prefect. De asemenea, consideră că s-a trecut cu ușurință peste obligația pe care o are Comisia municipală sub aspectul verificării existenței tuturor înscrisurilor doveditoare, a pertinenței acestora, verosimilității, autenticității și concludentei acestora, aspecte ce conduc la constatarea îndeplinirii condițiilor necesare în vederea emiterii propunerii de atribuire și mai apoi a emiterii ordinului de prefect. În aceste condiții, se naște întrebarea dacă la nivelul Sectorului 2 organele sale au identificat în mod greșit terenul în litigiu ca fiind teren liber și apt a fi propus pentru împroprietărire, atunci verificările întreprinse de acest organ de pe lângă Instituția Prefectului în ce au constat. Este adevărat că la nivel local, obligațiile fiscale sunt atestate de organele de specialitate cu atribuții în acest sens la nivel local, însă în etapa de verificare a dosarului administrativ comunicat de Subcomisia Sectorului 2 de aplicare a legilor fondului funciar, comisia municipală avea posibilitatea, în urma efectuării verificărilor, să constate inexistența înscrisurilor doveditoare și să returneze întreaga documentație motivat de lipsa dovezilor suficiente și relevante. Din toate înscrisurile existente în dosarul instanței de fond, precum și la dosarul instanței de apel, reiese ca nu a existat intenția instituției recurente de a produce un prejudiciu persoanei fizice sau instituției în sine, ci, de îndată ce s-a luat la cunoștință de situația creată, s-a procedat la efectuarea diligentelor necesare îndreptării erorii apărute. În acest sens a atestat cu înscrisuri solicitarea de anulare a Ordinului Prefectului nr. 183, arătând adresa nr. x/16.09.2015, comunicată reclamantei A. prin care a înțeles că execută de bună-voie obligațiile legale dispuse prin dispozițiile de instanță. Nu mai puțin important este faptul că, urmare a anulării titlului de proprietate, reclamanta A. s-a adresat instituției recurente cu solicitarea de atribuire a unui nou teren și acordarea de despăgubiri în cuantum de 477.050 euro pentru lipsa folosinței terenului, sens în care, prin adresa nr. x/28.03.2017 instituția recurentă a solicitat sprijinul Instituției Prefectului având în vedere că la acel moment, rezerva de teren aflată la dispoziția Subcomisiei Sectorului 2 pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor era zero, aflându-se astfel în imposibilitatea întocmirii propunerii de atribuire a unui nou teren pe raza administrativ teritorială a sectorului 2. Mai mult, a arătat că instituția care inventariază domeniul privat la nivelul municipiului București, este Primăria Municipiului București, iar orice hotărâre cu privire la domeniul privat al municipalității se poate adopta numai de Consiliul General al Municipiului București. Astfel fiind, arată că de la momentul obligativității sentinței civile nr. 511/1998 pronunțate de Curtea de Apel București prin care Consiliul Local a fost obligat să identifice teren intravilan și să înainteze propunerea de împroprietărire Instituției Prefectului, a comunicat și solicitat permanent sprijinul și îndrumarea acestei instituții. Cu alte cuvinte, este aproape imposibil de conceput că Instituția Prefectului emite un ordin de eliberare a unui titlu de proprietate la propunerea unui organ administrativ atât timp cât are ca obligație verificarea îndeplinirii condițiilor de legalitate și este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local. Sub acest aspect, solicită efectuarea controlului de legalitate cu privire la respectarea dispozițiilor legale privind atragerea răspunderii civile delictuale a Instituției Prefectului prin Prefect. Dispozițiile art. 5 și 6 din H.G. nr. 1217/2005 sunt clare și neechivoce, în sensul că la nivelul municipiului București, comisia municipală de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor admite sau respinge, prin hotărâre motivată, propunerile comisiilor locale. Este adevărat că prin sentința civilă nr. 511 din 18.05.1998 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/1996, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1407/1998, au fost stabilite obligații doar în sarcina Consiliului Local al Sectorului 2, însă intervenirea constatării sub aspectul lipsei vreunei obligații în sarcina celorlalți pârâți, respectiv Instituția Prefectului prin reprezentant legal, o consideră contrară prevederilor dispozițiilor legale care stabilesc obligații în sarcina acestei instituții prin raportare la Legea nr. 18/1991 a fondului funciar și a Hotărârii nr. 800/2005 privind Regulamentul privind procedura, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de constituire de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesiei a proprietarilor, H.G. nr. 1172/2001. Fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată ce face o obiectul sentinței civile nr. 511 din 18.05.1998 îl constituie art. 13 din Legea nr. 44/1944, însă actuala cerere de chemare în judecată are ca fundament juridic răspunderea delictuală civilă, mai exact, obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a executării necorespunzătoare a sentinței civile nr. 511 din 18.05.1998 pronunțate de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și a identificării/atribuirii în baza Legilor nr. 44/1994 și Legii nr. 18/1991. În raport de temeiul juridic ce face obiectul cererii supuse judecății, respectiv atragerea răspunderii civile delictuale, solicită verificarea respectării aplicării corecte a dispozițiilor legale, respectiv reanalizarea pronunțării cu privire la răspunderea Instituției Prefectului prin reprezentantul legal, reținând ca element principal, faptul că este organ administrativ care, prin legi speciale, are reglementate competențe de soluționare a cererilor formulate de persoanele îndreptățite. În acest sens, în fața instanței de fond, reclamanta a înțeles să se judece în contradictoriu și cu Instituția prefectului prin reprezentantul legal, aspect ce-l consideră îndreptățit, sub aspectul atribuțiilor pe care legiuitorul le-a statuat în sarcina acestuia și nu le-a îndeplinit. Astfel fiind, sub aspectul devolutiv al apelului, prin prisma celui de-al doilea punct al solicitării formulate prin apel, care vizează atragerea răspunderii civile delictuale a Instituției Prefectului prin reprezentantul legal, conform atribuțiilor pe care le îndeplinește prin comisia municipală, se justifică îndeplinirea condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale în prezenta speța, atrăgându-se astfel răspunderea în solidar, iar instanța de apel a omis să analizeze acest aspect. A se observa că în raportul obligațional, Comisiei municipale de pe lângă Instituția prefectului îi revine atributul verificării temeinice a îndeplinirii condițiilor de legalitate în calitate de garant al puterii publice ce angajează răspunderea instituțională. La solicitarea instituției recurente formulată către Comisia municipală de pe lângă Instituția Prefectului, de sprijin privind soluționarea situației create de împrejurarea necesității punerii în practică a sentinței civile nr. 511 din 18.05.1998, aceasta a dispus în ședința din 30.06.2020 suspendarea procedurii administrative până la finalizarea litigiilor și returnarea documentației înapoi la Subcomisia Sectorului 2 pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor. Pentru toate motivele de fapt și de drept expuse mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv cu privire la aspectele criticate privind răspunderea civilă delictuală în cauză a intimatei-pârâte Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică și nelegală.

Apărările formulate în cauză: Recurenta - reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâtul Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar. In subsidiar s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Recurentul-pârât Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta - reclamantă A., ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 martie 2022 completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului pârâtului. A admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar împotriva deciziei nr. 1641 A din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 17 mai 2022, ora 900, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Recursul declarat de către pârâtul Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar, este nefondat. Astfel, sub un prim aspect, această parte procesuală a precizat că a solicitat analizarea excepției de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune în referire la toate sumele de bani solicitate de intimata reclamantă. Înalta Curte constată faptul că această critică este una generală, lipsită de concretețe, neindicându-se ce nelegalitate determinată ar fi comis instanța de apel atunci când în privința unora dintre sumele de bani solicitate de către intimata reclamantă, a constatat că nu a intervenit impedimentul prescripției menționat. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se poate decela vreun aspect de nelegalitate care să fi fost invocat de către recurentul pârât împotriva deciziei de apel, aspect care să determine în mod corelativ, obligația instanței de judecată de a îl cerceta în substanța sa. Indiferent, chiar dacă am ignora caracterul absolut general al criticii menționate în uvertura recursului analizat, cu toate acestea instanța de recurs constată că în apel, s-a realizat o corectă aplicare a prevederilor de drept din cadrul noului C. civ. relative prescripției extinctive, raportat la faptul că în cadrul situației de fapt, s-a reținut în mod definitiv de către instanța de apel că "Aceleași considerente privind aplicarea dispozițiilor Noului C. civ. privind prescripția dreptului la acțiune sunt aplicabile și în cazul sumelor solicitate de intimata-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată din dosarele nr. x/2011 (uzucapiune) și y/2008 (revendicare), întrucât data producerii prejudiciului și a cunoașterii persoanei în sarcina căreia incumbă obligația de reparare a acestuia este 22.05.2015 (data rămânerii irevocabile a hotărârii) pentru dosarul nr. x/2011 și data expirării termenului de recurs de 15 zile de la comunicarea deciziei civile nr. 1941/Ap/22.12.2016 pentru dosarul nr. x/2008", precum și la faptul că impozitul aferent terenului nu a fost acordat de către instanța de apel justificat de nedovedirea plății sale către autoritatea corespunzătoare publică. Or, atât timp cât prin stabilirea în privința acestor cheltuieli de judecată solicitate, a punctului temporal de debut al curgerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune, ulterior datei de 01.10.2011, s-a fixat pe cale de consecință, aplicabilitatea noului C. civ. și nu a Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, atunci se observă că în mod corect instanța de apel a constatat în temeiul art. 2513 noul C. civ. ("Momentul până la care se poate invoca prescripția - Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate"), că prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în privința acestor sume de bani nu mai putea fi invocată și cu atât mai puțin primită direct în apel, în condițiile în care ea nu fusese invocată de acest pârât în fața primei instanțe de judecată. Sub un secund aspect, Înalta Curte constată că restul criticilor din cererea de recurs a acestui pârât recurent este arondată invocatei eronate constatări a neîntrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în privința intimatului pârât Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect. Or, astfel cum în mod corect a surprins și intimata reclamantă prin întâmpinarea formulată în cadrul fazei procesuale de recurs, tot acest ansamblu de critici este formulat de recurent pentru prima dată, direct în această fază procesuală, cu ignorarea astfel a principiului procesual non omisso medio. Astfel, se observă că față de soluția tribunalului de respingere ca neîntemeiată a acțiunii prezente față de pârâtul Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect, justificat de neîntrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în privința sa, nici una dintre părțile procesuale nu au declarat apel. Reclamanta a solicitat prin apelul său declarat, să îi fie acordate și celelalte sume în privința cărora se dispusese respingerea de către prima instanță de judecată, iar pârâtul recurent prezent a invocat prin apel excepția de prescripție a dreptului material la acțiune în privința sumelor solicitate de reclamantă și a invocat doar neîntrunirea în ceea ce îl privește, a cerințelor răspunderii civile delictuale. Drept urmare, Înalta Curte apreciază în temeiul principiului procesual non omisso medio menționat, consacrat inclusiv de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., că tot acest ansamblu dezvoltat de critici formulat de recurentul pârât nu poate fi primit, opunându-se impedimentul procesual de analiză menționat. 2. Este de asemenea, nefondat și recursul declarat de către reclamanta A.. Înalta Curte reține că prin inițierea prezentei acțiuni, reclamanta tinde la repararea integrală a prejudiciului decurgând din suprimarea proprietății asupra imobilului ce i-a fost acordat de către pârâtul intimat în mod nelegal, prin executarea ilicită a sentinței civile nr. 511/18.05.1998, pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ în dosarul nr. x/1996, reclamanta solicitând despăgubiri ce constau inclusiv în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada de timp în care a fost lipsită de proprietate, respectiv începând cu data de 14.02.2003 și până la data de 22.05.2015. Se observă că instanța de apel a acordat această contravaloare exclusiv pentru perioada 01.10.2011-22.05.2015, în vreme ce pentru perioada 14.02.2003-30.09.2011, dreptul material la acțiune a fost constatat prescris. Înalta Curte constată că astfel cum s-a surprins inclusiv în cadrul practicii judiciare naționale (a se vedea de exemplu, mențiunile cuprinse în cadrul deciziilor civile nr. 130/2016 sau nr. 1019/2020 ale secției I Civile a instanței supreme), suma pretinsă cu acest titlu reprezintă beneficiul nerealizat (lucrum cessans), prejudiciu care (într-adevăr) a operat succesiv, întrucât lipsa de folosință are drept criteriu contravaloarea folosinței (chiria pe piața liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietății sale. Așa stau lucrurile și în cauza prezentă dedusă judecății, în cadrul căreia contravaloarea lipsei de folosință a fost calculată de către expertul judiciar, în faza procesuală a fondului, inclusiv prin raportare la verificarea pieței imobiliare referitoare la drepturile de proprietate sau de folosință asupra imobilelor, inclusiv prin raportare la rata de capitalizare, rată de capitalizare care reprezintă fracția dintre venitul net din exploatare al unei proprietăți închiriate (acest venit net fiind diferența dintre chiria acesteia și cheltuielile plătite pentru întreținerea acesteia) și valoarea de piață a imobilului respectiv. Așadar, revenind, Înalta Curte constată că aceste despăgubiri solicitate sunt aferente încălcării unui drept de proprietate imobiliară, în speță, a atributului fructus, încălcarea care a îmbrăcat forma faptei ilicite reținute de instanța de apel, temeiul acțiunii aflându-se în răspunderea civilă delictuală și ea a generat în patrimoniul reclamantei recurente un drept de creanță reprezentat de dreptul de a pretinde repararea pagubei, pagubă care s-a produs sub acest aspect punctual, zi de zi până la pierderea definitivă de către recurentă a dreptului de proprietate, aceasta întrucât fructele civile (în rândul cărora se situează și chiria) se dobândesc zi de zi, prin trecerea timpului. Astfel, modalitatea în care s-a săvârșit fapta ilicită reținută a generat posibilitatea pentru reclamantă de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință pe o perioada mai mare de timp, atât cât a durat încălcarea, dar în toată această perioadă au curs prescripții succesive pentru fiecare pagubă (art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), produsă în fiecare zi, așa cum s-a menționat. Inclusiv în doctrina juridică s-a arătat că pentru pagubele viitoare certe (ca și pentru cele actuale), care sunt cunoscute sau trebuiau să fie cunoscute de victimă și care formează o singură pretenție, cu un singur drept la acțiune, curge o singură prescripție, de la același moment: data când păgubitul le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască. Pentru însă, pagubele viitoare eventuale, adică nesigure în ceea ce privește producerea lor și dat fiind caracterul lor incert, prescripția va începe să curgă numai în momentul în care victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualității; în acest din urmă caz, se poate ajunge în situația ca prescripția să înceapă să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deși ele au un izvor unic, respectiv aceeași faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, elemente de natură a se contrapune aserțiunilor dezvoltate în sens opus ale recurentei reclamante referitoare la caracterul unitar obligatoriu al acestui prejudiciu succesiv ca urmare a unicității faptei ilicite generatoare. Or, unele dintre aceste prejudicii succesive incerte despre care menționam sunt și cele cauzate de lipsa de folosință a bunului, întrucât ele dobândesc caracter cert doar pe măsura trecerii timpului. Ca atare, zi cu zi va începe să curgă un nou termen de prescripție pentru dreptul de a solicita repararea acestui gen de prejudicii. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a realizat o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a apreciat în această privință, existența unor prescripții succesive, instanța de recurs prezentă neînsușindu-și așadar, raționamentul juridic expus de către recurenta reclamantă, argumentele ilustrate anterior contrapunându-se criticilor formulate în cadrul acestui recurs (subsumate de parte motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), întrucât acest raționament al recurentei face abstracție de modul de operare succesiv al prejudiciului reprezentat de lipsa de folosință, cu efectul necesar al curgerii unor prescripții distincte, succesive în temeiul prevederilor Decretului nr. 167/1958 și acest lucru indiferent de caracterul unitar sau neunitar al faptei ilicite care a generat această lipsă de folosință, potrivit argumentelor anterior expuse. Înalta Curte apreciază că inclusiv motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. invocate în cadrul aceluiași recurs nu sunt fondate. Astfel, contrar aserțiunilor în această direcție ale recurentei reclamante, se observă că problema prescripției dreptului material la acțiune a fost ridicată de către intimatul pârât Municipiul București - Sectorul 2 prin Primar în mod expres prin cererea sa de apel formulată în cauză. Pe de altă parte, prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta reclamantă și-a expus apărările sale față de excepția de prescripție invocată . În egală măsură, la termenul de dezbateri ale apelurilor din fața curții de apel, s-au formulat cu respectarea principiului contradictorialității, concluzii verbale de către ambele părți procesuale prezente, inclusiv asupra excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, motiv de apel formulat în cauză, astfel încât nu se poate invoca în mod fondat, împrejurarea că admiterea în parte a acestei excepții procesuale, în temeiul argumentelor reținute de către curtea de apel, ar fi reprezentat un element de surpriză judiciară, în contextul orientării instanței de apel către una dintre soluțiile legislative cuprinse în cadrul regimului prescripției extinctive enunțat de Decretul nr. 167/1958, notoriu și pe care pârâtul apelant și-a întemeiat excepția procesuală respectivă. Din această perspectivă, nu se poate invoca în mod fondat incidența în cauză a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu este aplicabil cauzei nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, instanța de recurs observă - în sens opus celor invocate de recurenta reclamantă - că instanța de apel și-a prezentat în mod corespunzător din perspectiva obligației procesuale de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au circumscris soluția de admitere a excepției de prescripție extinctivă: "Analizând cu prioritate chestiunea prescripției dreptului material la acțiune în privința acestei solicitări, astfel cum instanța a stabilit anterior în cadrul considerentelor referitoare la apelul formulat de apelantul-pârât, Curtea constată că despăgubirile solicitate în cauză sunt aferente imposibilității folosirii terenului de către apelanta-reclamantă conform destinației sale, încălcare ce a îmbrăcat forma faptei ilicite, temeiul acțiunii aflându-se în răspunderea civilă delictuală și a generat în patrimoniul acesteia un drept de creanță reprezentat de dreptul de a pretinde repararea pagubei, pagubă care s-a produs zi de zi, astfel încât prescripțiile sunt succesive. În raport de prevederile art. 6 alin. (4) noul C. civ. coroborat cu art. 201 Legea nr. 71/2011, pentru perioada 14.02.2003-30.09.2011 sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care consacră un termen de prescripție de 3 ani precum și cele ale art. 18 din același act normativ, conform cărora prescripția este o chestiune de ordine publică, putând fi invocată chiar și în apel. Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 18.11.2016, termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-a împlinit anterior prezentului demers procesual astfel încât pentru contravaloarea lipsei de folosință aferente acestei perioade, cererea este prescrisă". Astfel, curtea de apel a arătat că întrucât paguba constând în imposibilitatea folosirii terenului s-a produs zi de zi, atunci prescripțiile aferente sunt succesive. Din punct de vedere logico - juridic, fraza criticată de către recurentă corespunde exigențelor motivării impuse de art. 425 C. proc. civ., fiind prezentată atât premisa pe care se grefează raționamentului juridic al curții de apel (producerea pagubei zi de zi), cât și concluzia raționamentului (caracterul succesiv al prescripțiilor), evident prin aplicarea actului normativ (Decretul nr. 167/1958) pe care curtea de apel (ca de altfel, și apelantul pârât în configurarea motivului de apel relativ prescripției extinctive) s-a întemeiat (astfel cum rezultă din considerentele citate ale deciziei recurate) în privința acestei părți a hotărârii pe care a pronunțat-o, act normativ care reprezintă cea de a doua premisă a silogismului juridic aristotelic respectiv. Paragrafele anterior citate din decizia de apel și în mod special, fraza contestată de recurentă sunt conforme exigențelor legale de motivare menționate, problema motivării unei hotărâri judecătorești reprezentând o problemă de calitate și nu una de cantitate (non multa sed multum). În fine, considerentele deciziei recurate nu suferă nici de carența contradictorialității, astfel cum în mod eronat invocă recurenta reclamantă, întrucât argumentele invocat a fi contradictorii, vizează în realitate, două elemente diferite din ecuația art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit acestui text legal, "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Or, astfel cum însăși recurenta reclamantă arată în cuprinsul acestui motiv de recurs, data de 22.05.2015 a fost stabilită de către curtea de apel ca reprezentând data la care "a fost cunoscută de intimata-reclamantă și identitatea persoanei responsabile de cauzarea prejudiciului, respectiv apelantul-pârât", prejudiciul "respectiv" vizându-l pe cel constând în contravaloarea terenului (a se vedea pagina 35 a deciziei civile de apel). Însă, raportat la elementele expuse în prima parte a dezbaterii prezentului recurs, Înalta Curte constată că argumentul curții de apel "pagubă care s-a produs zi de zi" este orientat către producerea și succesiv, cunoașterea pagubei și nu a celui răspunzător de ea. De altfel, se observă că acest motiv de recurs este întemeiat de recurentă, în esență, pe același raționament juridic expus de partea procesuală în privința modului concret de aplicare în cauză a art. 8 și a art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat), pe care însă, Înalta Curte nu l-a considerat corect, întrucât el face abstracție de modul de operare succesiv al prejudiciului reprezentat de lipsa de folosință, cu efectul curgerii unor prescripții distincte, succesive și acest lucru indiferent de caracterul unitar sau neunitar al faptei ilicite care a generat această lipsă de folosință, date fiind argumentele anterior expuse. Din perspectiva tuturor acestor argumente conjugate, instan