ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1562/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.02.2019, pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2019, astfel cum a fost modificată sub aspectul cuantumului pretențiilor, subsecvent depunerii la dosar a raportului de expertiză, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 317.260 RON, reprezentând contravaloarea actualizată și indexată a lipsei de folosință calculată pe ultimii 3 ani, respectiv de la 21.02.2016 și pană la 20.02.2019 (data formulării cererii de chemare în judecată) pentru imobilul din Mun. București, format din teren în suprafața de 120.37 mp și construcția tip B (P+P+l), cu excepția apartamentului nr. x vândut în baza Legii nr. 112/1995, construcție din care parterul reprezintă spațiu comercial cu suprafață construită de 170,18 mp și suprafață utilă de 141,82 mp și apartamentul nr. x cu trei camere, în suprafață utilă 79,51 mp, suprafață construita desfășurată totala fiind de 249,69 mp, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a învocat excepția prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile pe termenul de 10 ani raportat la art. 705 C. proc. civ..(cu argumentul că termenul de prescripție se calculează începând cu data la care reclamantei i s-a încălcat dreptul de proprietate, adică începând cu 2007), invocă faptul că cererea nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru (fiind o acțiune în pretenții), iar pe fond arată că, în sarcina sa, nu poate fi reținută fapta ilicită constând în nepredarea imobilului, întrucât această atribuție revine unei alte instituții, Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar.

Prin sentința civilă nr. 817/10.07.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, astfel cum a fost precizată sub aspectul cuantumului pretențiilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 317.260 RON reprezentând c/val lipsei de folosință, pentru perioada 21.02.2016 - 20.02.2019, pentru imobilul din Municipiul București, format din teren - 120.37 mp și construcția tip B (P+P+1) cu excepția apartamentului nr. x, vândut în baza Legii 112/1995.

Prin decizia nr. 1006A din 24 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefundat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 817/10.07.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,susținând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a formulat, în esență, următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurentul susține inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, arătând că reclamanta încearcă să eludeze, pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, prevederile legislației speciale. Pretinde că Dispoziția de restituire nu a produs efecte în privința dobândirii dreptului de proprietate, întrucât la momentul emiterii acesteia, imobilul se afla în proprietatea altor persoane, iar acțiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă, stabilindu-se și că nu are deschisă calea dreptului comun pentru obținerea de măsuri reparatorii. Fiind aplicabile dispozițiile legii speciale, înseamnă că reclamanta nu are deschisă calea dreptului comun nici pentru o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Susține recurentul și lipsa calității sale procesual pasive, în contextul în care reclamanta nu este, în realitate, proprietar, deoarece Dispoziția de restituire nu a produs efecte, fiindu-i respinsă și acțiunea în revendicare, astfel că aceasta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosință pentru un imobil asupra căruia nu deține un drept de proprietate. În plus, Municipiul București nu este cel care folosește imobilul.

Mai mult, Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă nici față de susținerile reclamantei cu privire la pretinsa faptă ilicită, în sensul că ar fi lipsită de folosința imobilului din cauza pârâtului care ar fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare, întrucât contractele respective nu au fost încheiate de Municipiul București iar, pe de altă parte, Dispoziția de restituire a fost emisă de Primarul Municipiului București, instituție distinctă, iar nu de către recurentul-pârât.

Printr-o altă critică, pârâtul susține că motivarea instanței de apel se bazează pe motive străine de natura cauzei. Arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtului la plata unei pretinse contravalori a lipsei de folosință a imobilului, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Analizând elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prima instanță reține fapta ilicită a pârâtului constând în lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul, deși imobilul nu se află în posesia acestuia, astfel încât, față de obiectul și temeiul de drept al acțiunii, recurentul apreciază că nu poate fi reținută în sarcina sa fapta de lipsire de folosință a bunului litigios.

Arată, totodată, că instanța de apel, în vederea reținerii faptei ilicite imputate, a arătat că că pârâtul ar fi vândut, pe parcursul procedurii administrative, părți din imobil, cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pretinde că aceste considerente sunt străine de natura cauzei, în contextul în care, în speță, se invocă răspunderea civilă delictuală, pentru presupusa lipsă de folosință a reclamantei, aferentă perioadei 21.02.2016 - 21.02.2019.

O altă critică se referă la încălcarea autorității de lucru judecat, din perspectiva chestiunilor dezlegate în litigiile purtate anterior în legătură cu situația din prezenta cauză.

Arată că, în litigiile anterioare, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a fost realizată cu respectarea dispozițiilor legale, iar în ceea ce privește dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că textele normative nu erau în vigoare și, prin urmare, nu puteau fi aplicabile. Consideră, așadar, că instanța de apel nu putea reține fapta ilicită imputată sub argumentația că pârâtul, pe parcursul procedurii administrative, ar fi încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, respingerea acțiunii în revendicare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, constituie o confirmare, cu autoritate de lucru judecat, a faptului că reclamanta nu a dobândit proprietatea asupra imobilului. Or, prin decizia recurată, prin care recurentul-pârât a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului către un neproprietar, se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare.

Totodată, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2010, instanțele au reținut, cu autoritate de lucru judecat, faptul că reclamanta avea deschisă calea contestării Dispoziției de restituire, cale pe care reclamanta nu a urmat-o. Or, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, cu încălcarea autorității de lucru judecat, pretinsa îndeplinire a condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului, apreciind că fapta ilicită ar consta în lipsirea de folosință din cauza pretinsei încheieri a contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Un alt motiv de recurs semnalat vizează soluționarea greșită a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, prin raportare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2500 alin. (1), art. 2517 și art. 2528 alin. (1) C. civ.

Având în vedere că părțile din imobil fuseseră înstrăinate anterior restituirii acestora către reclamantă, recurentul-pârât apreciază că reclamanta a cunoscut, încă de la momentul restituirii, pretinsa încălcare a dreptului său de proprietate, faptul că părțile din imobil erau în proprietatea altor persoane, care exercitau în mod public dreptul de proprietate. Consideră recurentul că, de la acel moment, reclamanta a cunoscut sau, cel puțin, trebuia să cunoască, presupusa pagubă, precum și persoanele care folosesc imobilul. În acest context, apreciazăcă nu poate fi reținut că pretinsele pagube pe care le-ar fi suferit reclamanta, ca urmare a folosirii imobilului de alte persoane, ar fi fost unele eventuale ci, dimpotrivă, pretinsa pagubă are caracter cert de la acel moment.

Susține că prescripția a început să curgă la momentul pretinsei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei, recunoscut de aceasta ca fiind cu mai mult de 12 ani în urmă. Astfel, în cazul reclamantei, s-a născut un singur drept la acțiune și a curs un singur termen de prescripție, termen care s-a împlinit la 3 ani de la emiterea Dispoziției de restituire. Faptul că reclamanta nu a atacat, în condițiile legii, Dispoziția de restituire, nu determină amânarea începerii curgerii termenului de prescripție și nu îi dă dreptul să pretindă, după 12 ani, că ar fi prejudiciată prin lipsirea de folosința imobilului.

Față de aceste aspecte, instanța de apel a considerat, în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958 și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2500 alin. (1), art. 2517, art. 2528 alin. (1) C. civ. că, în speță, ar fi fost vorba despre pagube viitoare, astfel că prescripția pentru perioada 21.02.2016-21-09.02.2019 ar fi început să curgă la data de 21.02.2016, când prejudiciul ar fi dobândit caracter cert, prin continuarea acțiunii pârâtului de lipsire a reclamantei de folosința imobilului.

În plus, arată că instanța de apel a înlăturat greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 705 C. proc. civ., motivat de faptul că reclamanta nu ar deține un titlu executoriu, ci ar fi formulat prezenta cerere tocmai pentru a obține un astfel de titlu. Consideră că, în realitate, reclamanta deține un titlu executoriu, reprezentat de Dispoziția de restituire.

Un ultim motiv de recurs, vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii cu privire la îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale.

Se arată că, în speță, actele de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul litigios au fost încheiate anterior emiterii Dispoziției de restituire, de către Consiliul Local Sector 2 și B. S.A., în calitate de vânzători, iar nu de către recurentul-pârât, fiind reținut greșit, prin decizia recurată, că Municipiul București ar fi înstrăinat acele părți din imobil.

Consideră că nu poate exista o faptă ilicită a pârâtului în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru contravaloarea lipsei de folosință, în contextul în care reclamanta nu are un drept de proprietate dobândit prin Dispoziția de restituire. Nu poate fi reținută fapta ilicită constând în lipsirea de folosință a imobilului, întrucât nu este cel care posedă imobilul, întrucât de la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, 2003, respectiv 2004, părți din imobil sunt în posesia proprietarilor acestora, context în care s-a reținut eronat, în sarcina pârâtului, existența unei fapte ilicite.

Arată că nu este cel care a încheiat contractele de vânzare-cumpărare, iar perfectarea acestor contracte nu are legătură cu pretinsa lipsă de folosință a imobilului. Instanța a fost învestită cu o acțiune în antrenarea unei răspunderi civile delictuale pentru o lipsă de folosință a imobilului, iar nu în prezența unei acțiuni vizând anularea/constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, fapta ilicită reclamată, determinată de folosința imobilului de către pârât, nu se verifică în speță. Oricum, dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, în cazul contractelor de vânzare cumpărare, nefiind în vigoare la momentul încheierii acestor contracte.

Reluând aceleași argumente, recurentul-pârât arată că nu sunt îndeplinite nici celelalte condiții pentru atragerea răspunderii civile delictuale, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate și vinovăția.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în ceea ce privește criticile vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și lipsa de responsabilitate cu privire la emiterea dispozițiilor de restituire sunt inadmisibile, fiind invocate omisso medio, pentru prima oară în fața instanței de recurs.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor și admiterea recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor ierarhic inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Obiectul și cauza recursului constă în hotărârea ce se atacă și, respectiv, motivele de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.

Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, în raport de exigențele devoluțiunii din apel - și anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima oară de instanța de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăți.

Astfel, în cauză, relativ la excepția privind inadmisibilitatea acțiunii și cea privind lipsa calității procesuale pasive, invocate de recurent în recurs, Înalta Curte reține că aceastea, deși constituie excepții absolute, nu au fost invocate de pârâtul-recurent în fața primei instanțe. Astfel, hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel, în cadrul căruia pârâtul, deși a avut posibilitatea, nu a invocat excepțiile respective. Cale de atac exercitată a fost respinsă, ca nefondată și, deși hotărârea din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cadrul acesteia pârâtul nu mai este în drept să invoce excepțiile de ordine publică, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din Cod nu vor putea fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Cum excepțiile de inadmisibilitate și cea privind lipsa calității procesuale pasive nu au făcut obiectul apelului, nu mai pot fi invocate direct în recurs fiind, așadar, formulate omisso medio.

În ceea ce privește critica fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 7 C. proc. civ., care se referă la încălcarea autorității lucrului judecat, Înalta Curte reține că această critică deși este invocată direct în recurs, excepția poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, acest motiv de casare fiind unul de ordine publică, întrucât normele referitoare la autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești sunt imperative. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, astfel cu se stipulează în art. 432 C. proc. civ., ceea ce semnifică, cu alte cuvinte, că principiul non reformatio in pejus nu funcționează în cazul reținerii autorității lucrului judecat.

Punctul 7 al art. 488 C. proc. civ. se referă, de de o parte, la încălcarea autorității de lucru judecat, ce vizează funcția negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. (1) din același cod, potrivit căruia o acțiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă reluarea judecății, în condițiile identității de părți, obiect și cauză. În caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluția prevăzută de art. 497 C. proc. civ. este cea a casării, cu consecința finală a respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.

Cazul de casare se referă și la ipoteza în care se invocă nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, constând în tranșarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Așadar, invocarea aspectului pozitiv al lucrului judecat are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluția pe fond ce se va da în cel din urmă și, ca arare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema ca, între cele două procese, să existe identitate de părți, obiect și cauză, astfel încât să devină operantă funcția negativă a lucrului judecat, cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, ci valorificarea în litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces.

Examinând susținerile recurentului din perspectiva existenței autorității lucrului judecat, Înalta Curte reține că tripla identitate de obiect, părți și cauză nu se verifică în cauză în raport de sentința civilă nr. 1917/26.10.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2010, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 106A/11.04.2013 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respectiv decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În ceea ce privește obiectul cererii și cauza acțiunii în pretenții, înțeleasă ca situație de fapt calificată juridic, se observă că acestea nu sunt identice cu cele din cererea în pretenții promovată și respinsă, definitiv și irevocabil, în dosarul nr. x/2010. Astfel, cererea soluționată în dosarul anterior a vizat obligarea Municipiului București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul construcție preluat abuziv, astfel că obiectul material al pretențiilor reclamantei din cauza anterioară nu a fost reprezentat de echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință, obiectul acestora fiind dat de contravaloarea imobilului pentru care reclamantei A. căreia i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită, pretențiile formulate fiind solicitate ca măsură reparatoriei pentru bunul preluat abuziv.

Or, prin demersul judiciar de față reclamanta a solicitat obligarea recurentului-pârât Municipiul București la plata lipsei de folosință, calculată pe ultimii 3 ani anterior formulării cererii, pentru imobilul ce i-a fost restituit în natură prin Dispoziția nr. 6533/05.10.2006, fundamentul juridic al acțiunii de față fiind cel al răspunderii civile delictuale, reglementat de dispozițiile dreptului comun, respectiv dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ.

Așadar, obiectul și cauza celor două acțiuni civile separate nu sunt identice, în raport de elementele de fapt și de drept ale cererilor succesive de chemare în judecată, situație în care nu se poate reține efectul negativ al autorității lucrului judecat .

Pe de altă parte, după cum s-a arătat, art. 488 pct. 7 C. proc. civ. se referă, generic, la autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, astfel încât problema punctată de recurent pune în discuție și încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul funcției sale pozitive, chestiune ce se regăsește în art. 431 alin. (2).

Din această perspectivă, se vădește a fi nefondată și susținerea recurentului-pârât care se referă la încălcarea, de către instanța de apel, a unei chestiuni tranșate definitiv, într-un proces anterior, care are legătură cu soluționarea litigiului de față, deci la nerespectarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel nu a negat statuările obligatorii ale sentinței civile nr. 1917/26.10.2012, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 106A/11.04.2013 a Curții de Apel București și decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă ci, dimpotrivă, hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 au fost avute în vedere în exercitarea controlului judiciar din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport de situația de fapt reținută în cauză.

Astfel, din perspectiva examinării faptei ilicite imputate, instanța de apel a reținut că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului situat în București, Maica Domnului, nr. 48A, sector 2 (cu excepția apartamentului nr. x, vândut în baza Legii nr. 112/1995), conform Dispoziției nr. 6533/05.10.2006 a Primarului General al Municipiului București, modificată prin Dispoziția nr. 7960/11.05.2007 și a certificatului de moștenitor nr. x/14.10.2014, dar nu se poate bucura de prerogativa folosinței spațiului de la parterul imobilului și a ap. 2 de la etajul 1, aceste spații fiind înstrăinate de pârâtul Municipiul București, în timpul procedurii administrative derulate în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a avut în vedere că, prin sentința civilă nr. 6784/16.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a II a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, acțiunea reclamantei A., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.09.2004 privind spațiul comercial de la parterul imobilului situat în București, Maica Domnului, nr. 48A, a fost respinsă, fiind reținut că S.C. Severin S.R.L. a fost de bună-credință la încheierea contractului, neavând cunoștință de existența notificării de retrocedare, întrucât Primăria Municipiului București, prin adresele nr. x/06.01.2003, nr. y/22.12.2003 și nr. 3077/14.01.2004 a comunicat că nu există notificări în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, în raționamentul expus în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat atașat deciziei civile nr. 106A/11.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost respinsă cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piață, pentru imobilul litigios.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât pretențiile soluționate în cadrul dosarul nr. x/2010 nu au fost fundamentate pe o culpă a pârâtului, iar pretențiile respective nu au fost solicitate drept echivalentul daunelor produse de imposibilitatea punerii în executare a dispoziției de restituire în natură, ci ca măsură reparatorie, prin echivalent, pentru imobilul preluat abuziv.

Or, față de cadrul procesual al învestirii și având în vedere că acțiunea reclamantei nu a fost concepută ca una în antrenarea răspunderii cilile delictuale a Municipiului București, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 106A/11.04.2013, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5359/20.11.2013, au reținut că cererea reclamantei tinde la obținerea unui drept, respectiv acela de a fi despăgubită valoric, în alte condiții decât cele stabilite de legislația specială în material imobilelor preluate abuziv de către stat. Acesta este contextul în care cererea reclamantei în despăgubiri, formulată pe calea dreptului comun, a fost respinsă.

Faptul că, în examinarea faptei ilicite imputate, prin decizia recurată, s-a reținut că reclamanta nu se poate bucura de atributul folosintei bunului restituit în natură, întrucât imobilul ar fi fost înstrăinat în timpul procedurilor administrative, sens în care instanța de apel a făcut referire și la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu are semnificația unei încălcări a statuărilor din cuprinsul sentinței civile nr. 1917/26.10.2012 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/2010, prin care instanța a reținut legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Examinând considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel nu procedat la examinarea legalității încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către Primăria municipiului București, în privința imobilului litigios, controlul judiciar fiind realizat în limitele cadrului procesual, raportat la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, ce presupune o veritabilă reeditare a judecății sub toate aspectele criticate.

Faptul că, în analizarea condiției răspunderii civile delictuale referitoare la existența faptei ilicite, instanța de apel a făcut referire și la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acest lucru nu semnifică faptul că motivarea deciziei se bazează numai pe motive străine de natura pricinii, pentru a atrage ipoteza cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., evocat de recurent.

În realitate, din raționamentul judiciar expus se observă că trimiterea la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu se circumscrie într-un considerent decisiv ori unul decizoriu sau cu valoare decizională, deoarece - în raport cu verificarea condiției referitoare la existența faptei ilicite imputate pârâtului - acesta se vădește a fi un considerent supraabundent, ce nu contribuie la rezolvarea chestiunii litigioase și nu influențează în niciun fel soluția adoptată, neavând legătură directă cu soluționarea cauzei. Fiind, așadar, un element ce excedează raționamentului care a fundamentat soluția pronunțată de instanța de apel, cazul de casare evocat nu poate fi reținut ca incident.

În ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a solicita lipsa de folosință, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare înscris în art. 488 alin. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la modul în care au fost aplicate dispozițiile de drept substanțial privind prescripția extinctivă.

Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de casare sus evocat.

Or, plecând de la premisa că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită și că daunele materiale solicitate în cauză sunt aferente încălcării dreptului de folosință a imobilului proprietatea reclamantei, se poate observa că dreptul subiectiv civil valorificat în cauză se circumscrie unui drept de creanță, evaluabil în bani, având o natură patrimonială.

În materia angajării răspunderii civile delictuale este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, regulă reglementată, similar, de către legiuitor atât prin Decretul nr. 167/1958, cât și prin C. civ. actual.

Din perspectiva examinării prescripției dreptului material la acțiune, pe lângă stabilirea duratei termenului de prescripție (aspect necontestat în cauză) și a momentului de început a cursului termenului de prescripție.

În cazul imposibilității exercitării atributului folosinței bunului, proprietarul poate solicita despăgubiri, iar prescripția dreptului la acțiune, deși a început să curgă la momentul obstrucționării dreptului de folosință și a cunoașterii acestui fapt de către proprietar, nu poate fi considerată împlinită în termenul defipt de lege din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate.

În cauză, pe baza situației de fapt stabilită, instanțele fondului au reținut că specificul faptei imputate pârâtului este dat de caracterul continuu al acesteia, derulându-se pe parcursul unei perioade lungi de timp, care a avut drept consecință prejudicierea continuă a reclamantei, iar faptul cauzator de prejudiciu a subzistat și la momentul promovării prezentei acțiuni.

Cum acțiunea ilicită continuă cauzatoare de prejudicii, constând în lipsirea proprietarului de folosința bunului său presupune existența unei acțiuni unice, ce se prelungește în timp, caracterul continuu al faptului ilicit imputat fiind existent și la momentul sesizării instanței, rezultă că instanța de apel a identificat corect momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, prin raportare la perioada în care reclamanta s-a aflat în imposibilitatea exercitării atributului folosinței bunului său ținând cont, evident, de data introducerii acțiunii. În acest context, s-a reținut corect, prin decizia atacată, că termenul de prescripție nu era împlinit la data sesizării instanței.

Nici susținerea recurentului privind greșita înlăturare a dispozițiilor art. 705 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Norma la care recurentul face referire este una de aplicare a regulilor prescripției extinctive în faza executării silite. Este cunoscut, ca regulă generală, că dreptul creditorului de a cere executarea silită se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, însă, prin norme speciale, pot fi stipulate și alte termene de prescripție, astfel cum este și cel instituit prin art. 705 C. proc. civ. care reglementează termenul de 10 ani, pentru titlurile emise în materia drepturilor reale.

Or, în cauză, dispozițiile înscrise în art. 705 C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât reclamanta nu deține un titlu executoriu în legătură cu despăgubirile solicitate, acestea constituind dreptul subiectiv dedus judecății în cauza de față, aspect reținut corect prin decizia recurată.

Printr-un ultim motiv de recurs, fundamentat pe art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., din perspectiva neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Criticile recurentului, deși susceptibile de încadrare în cazul de casare evocat, nu sunt întemeiate.

Examinând susținerile formulate, în raport de situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat de instanțele fondului, Înalta Curte va reține corecta aplicare a dispozițiilor legale în analizarea condițiile înscrise în art. 1349 C. civ. pentru a fi reținută în sarcina pârâtului-recurent răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită imputată.

În prezentul proces, instanța de apel a stabilit că reclamanta A. are, în mod neîndoielnic, un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că prin Dispoziția nr. 6533/05.10.2006 a Primarului General al Municipiului București, modificată prin Dispoziția nr. 7960/11.05.2007 s-a dispus restituirea către aceasta și către fratele său, al cărei moștenitor este, a imobilului situat în București, cu excepția apartamentului nr. x, astfel încât imposibilitatea intimatei de a intra în folosința bunului său constituie o lipsire a acesteia de unul din atributele dreptului său de proprietate.

În esență, concluzia instanței de apel a avut în vedere următoarea situație de fapt:

- prin notificarea nr. x/14.03.2001, transmisă Primăriei Municipiului București, prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta A. și fratele său, C. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilului situat în București, preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

- pe parcursul derulării procedurii administrative, Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C B. S.A, a înstrăinat ap. 2, situat la etajul 1 al imobilului din București, soților D. și E., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2003, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Totodată, Primăria Municipiului București, prin mandatar Consiliul Local al Sectorului 2 a înstrăinat societății comerciale Severin S.R.L, spațiul comercial situat la parterul imobilului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.09.2004, încheiat conform Legii nr. 550/2002.

- prin Dispoziția nr. 6533/05.10.2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, modificată prin Dispoziția nr. 7960/11.05.2007 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamante A. și a fratelui său, C., imobilul situat în București, format din construcție tip B (pivniță+P+E+pod), cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, situat la etajul 1, cu cota de teren aferentă în suprafață de 29,63 mp și teren în suprafață de 120,37 mp din suprafața totală de 150 mp, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari.

- la data de 14.06.2007, Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar a întocmit protocolul nr. 11460/2007 privind predarea către reclamanta A. a imobilului situat în București, cu excepția apartamentului nr. x, vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Tot sub aspectul situației de fapt relevante, instanța de apel a mai reținut și următoarele:

- acțiunea Municipiului București având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.09.2004 privind spațiul comercial de la parterul imobilului situat în București, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, a fost respinsă prin sentința civilă nr. x.10.2019 a Tribunalului București, secția a II a contencios administrativ și fiscal, reținându-se că S.C Severin S.R.L a fost de bună-credință la încheierea contractului, neavând cunoștință de existența notificării de retrocedare, întrucât Primăria Municipiului București, prin adresele nr. x/06.01.2003, nr. y/22.12.2003 și nr. 3077/14.01.2004 a comunicat că nu există notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din București.

- pe de altă parte, acțiunea reclamantei în revendicarea imobilului litigios a fost respinsă, ocazie cu care a fost respinsă și cererea reclamantei prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piață, pentru imobilul construcție din București, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 106A/11.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

- potrivit certificatului de moștenitor nr. x/14.10.2014 emis de F., de pe urma defunctului C., decedat la data de 11.08.2012, a rămas ca unic moștenitor reclamanta A., în calitate de soră, care a solicitat, prin demersul judiciar de față, antrenarea răspunderii civile delictuale a Municipiului București, fapta imputată pârâtului fiind reprezentată de lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul restituit în natură, în procedura legii nr. 10/2001.

Astfel, în raport de circumstanțele factuale particulare speței, Înalta Curte reține faptul că, într-adevăr, față de împrejurarea că în favoarea reclamantei a fost emisă de Primarul General al Municipiului București, Dispoziția nr. 6533/05.10.2006, modificată prin Dispoziția nr. 7960/11.05.2007 prin care s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în București, reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra imobilului litigios în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituție, deținând un bun în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Astfel fiind, este de considerat că reclamanta trebuie să beneficieze nu doar de simpla recunoaștere a dreptului său, ci și de o protecție efectivă, respectiv garantare, a acestuia în deplin acord cu prevederile constituționale și europene evocate în precedent.

În același timp și ca o consecință necesară, față de împrejurarea că reclamanta, deși recunoscută ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, nu a putut intra în mod efectiv în stăpânirea bunului, cu toată stăruința realizată în derularea unor proceduri administrative și jurisdicționale, Înalta Curte reține că există, fără echivoc, o privare a reclamantei de folosința bunului restituit în procedura legii de retrocedare, fiind asociată în sensul unei ingerințe în folosința bunului restituit, în sensul celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, prin fapta culpabilă a pârâtului.

Astfel, este de avut în vedere că imposibilitatea reclamantei de a obține stăpânirea de fapt asupra terenului în litigiu își are cauza în împrejurarea că ulterior înregistrării notificării pe care reclamanta și fratele acesteia o formulase în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului preluat abuziv și anterior soluționării notificării formulate, au fost perfectate în favoarea unor terți contracte de vânzare-cumpărare, a căror legalitate a fost reținută cu putere de lucru judecat, reclamanta fiind evinsă în cadrul acțiunii în revendicare, în cadrul căreia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate.

Cum titlurile de proprietate ale celorlalți dobânditori sunt nedesființate, în absența posesiei și a posibilității de a folosi imobilul litigios, reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind lipsit de conținut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic și iluzoriu.

Așa fiind, raportat la situația de fapt reținută, rezultă că în pofida unei conduite active și diligente și a inițierii și întreținerii unor demersuri administrative și judiciare reclamanta se află și în prezent, adică la circa peste 20 de ani de la introducerea notificării, conform Legii nr. 10/2001, în situația de a nu avea folosința imobilului restituit, dreptul său de proprietate, deși recunoscut și afirmat de autorități, rămânând pur scriptic, adică iluzoriu și lipsit de orice efectivitate.

În contextul reținut, contrar susținerilor recurentului, nu poate fi imputat reclamantei că nu ar fi demarat proceduri jurisdicționale suplimentare, de vreme ce aceste susțineri tind să transfere, nejustificat, în sarcina reclamantei, responsabilitatea privind lipsa de folosință a bunului restituit în natură, fiindu-i pretinse o serie de proceduri excesive și împovărătoare, în situația în care dispozițiile legii speciale de reparație instituie ca regulă, în măsura posibilității, restituirea în natură a bunului preluat abuziv.

De asemenea, este lipsită de relevanță juridică și susținerea recurentului potrivit căreia nu ar fi cel care folosește imobilul și că, astfel, nu s-ar putea atrage răspunderea sa delictuală pentru lipsa de folosință a imobilului. În circumstanțele speței, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, cu referire la aspectul stabilirii elementului de vinovăție, este irelevant faptul cine are folosința bunului, fiind important în examinarea condițiilor instituite de art. 1357 C. civ. că recurentul-pârât este cel care a produs prejudiciul reclamat în cauză, prin faptul că reclamantei i s-a restituit un bun fără a i se garanta efectiv punerea în posesie și folosința bunului restituit, respectiv de a i se asigura plenar exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului a cărui restituire în natură s-a dispus în temeiul legii reparatorii.

Așadar, în circumstanțele factuale particulare speței, se reține că instanța de apel a constatat judicios îndeplinirea condițiilor pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile delictuale a instituției publice - Municipiul București, în conformitate cu dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., fapta ilicită imputată pârâtului cauzând reclamantei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

Relativ la motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta a fost invocat formal, întrucât deși recurentul pretinde încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, privind dreptul la un proces echitabil, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, dezvoltarea criticilor formulate nu vizează și aceste aspecte, susținerile fiind analizate în măsura încadrării acestora în cazurile de nelegalitate examinate în precedent.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Reținând culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 RON, reprezentând onorariu avocat, către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTEE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1006A din 24 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2022.