ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 22 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta societatea B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, sumă estimativă (respectiv 220.850 RON), reprezentând valoarea lipsei de folosință a imobilului teren în suprafață de 187,26 m.p. proprietatea sa, situat în București, Bd. x, de la data de 22.10.2011 și până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm. din C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului București pentru ca, în situația în care ar cădea în pretenții, să fie obligați chemații în garanție să suporte sumele de bani pretinse de reclamanta A..

Prin sentința civilă nr. 1564 din 22 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Municipiul București, prin primarul general, și Consiliul General al municipiul București, ca nefondată; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 19.182,8 RON către pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 441A din 02 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției și a respins ca atare acțiunea reclamantei sub aspectul faptei ilicite a construirii; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a pârâtei; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.566 RON, reprezentând taxe judiciare timbru aferente cererii de chemare în garanție; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în apel de către reclamantă, ca nefondată și a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în apel.

Prin decizia nr. 907 din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A., a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

B. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 316 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea precizatoare formulată la termenul din 19 ianuarie 2021, ca inadmisibilă; a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1564 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1564 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată la data de 13 septembrie 2016; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 RON), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 31.317 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată fond, apel și recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 316 din 23 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta B. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei și respingerii apelului reclamantei.

În argumentarea criticii circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că cercetarea judecătorească, motivarea și soluția curții de apel au fost realizate exclusiv din perspectiva acordării unei protecții reclamantei, fiind ignorate argumentele, probele și apărările formulate de pârâtă.

De asemenea, în contextul nu a fost parte în litigiile anterioare, în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâtei să achite reclamantei contravaloarea lipsei de folosință, deși deține un titlu valabil pentru ocuparea terenului, nedesființat.

În privința argumentelor curții de apel potrivit cărora soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cea de-a doua faptă a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacată cu recurs, această soluție omite două aspecte importante: pe de o parte, soluția dată în apel, în primul ciclu procesual, a fost desființată, în totalitate, ca urmare a admiterii ambelor recursuri, așa încât decizia respectivă, în întregime, inclusiv considerentele, nu mai are nicio putere; pe de altă parte, instanța de recurs a analizat exclusiv nelegalitatea deciziei pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, dând o dezlegare problemei de drept privind fapta pârâtei ca fiind exclusiv cea de ocupare a terenului, iar nu cea de construire. Prin urmare, rezultă ca soluția primei instanțe este una greșită, prin raportare la motivarea pricinii pe fondul cauzei, care are drept consecință soluția de admitere a apelului pârâtei și schimbarea sentinței, cel puțin sub aspectul înlocuirii considerentelor.

Ca atare, soluția dată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este netemeinică, constatarea faptei de construire impunea și admiterea excepției prescripției, în condițiile art. 8 din Decretul 167/1958, iar înlăturarea acesteia presupune schimbarea motivării.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a preluat în mod selectiv apărările sale, analizând doar inopozabilitatea sentințelor nr. 3338 din 01.03.1999 și nr. 5857 din 19.04.1999 din perspectiva recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, deși apărările cu privire la inopozabilitate privesc, pe de o parte, inopozabilitatea dreptului de proprietate, aspect care a primit deja o dezlegare prin decizia pronunțată în recurs, iar pe de altă parte, inopozabilitatea statuării asupra ocupării ilegale a terenului, aspect care nu a fost analizat de instanța de recurs și care cădea în sarcina instanței de apel. Această apărare esențială nu a mai fost analizată, deși are o importanță influență asupra existenței vinovăției și a existenței faptei ori a titularului acesteia.

Instanța de apel a preluat din decizia de casare numai acele aspecte care au susținut soluția pronunțată, omițând, în mod deliberat, faptul că instanța de recurs a dat unele dezlegări și cu privire la faptul că, potrivit conținutului cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat drept cauză juridică a acțiunii fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun titlu, a terenului, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1349 C. civ., că în demersul de edificare a construcției, pârâta nu a participat, respectiv că, potrivit noilor reglementări, condițiile angajării răspunderii civile delictuale nu sunt diferite de cele anterioare, iar vinovăția își conservă rolul de fundament, cu valoare de principiu, a angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În aceste condiții, inopozabilitatea mențiunii privind ocuparea abuzivă reprezintă o apărare esențială, reținerea împrejurării cum că ocuparea este una fără niciun titlu, săvârșită cu vinovăție, aspect intrinsec unei ocupări abuzive, așa cum susține reclamanta, este una nelegală, criticată de altfel și prin motivele din apel.

S-a mai arătat că revenea instanței de apel obligația de a analiza în mod complet starea de fapt și de drept, calea de atac fiind una devolutivă, iar nu de a înlătura apărările formulate de părți, fără o justificare în acest sens. În contextul în care instanța de apel a reținut că hotărârea dată în recurs are putere obligatorie, se impunea să constate puterea obligatorie în ceea ce privește stabilirea vinovăției concrete a pârâtei, inclusiv din perspectiva existenței unui titlu și a inopozabilității titlului exhibat de reclamantă, având în vedere că nici pârâta, și nici autoarea acesteia nu au fost părți în cadrul litigiilor anterioare, hotărârile judecătorești pronunțate în respectivele litigii nefiindu-le opozabile.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 8 C. proc. civ., prin reținerea numai a anumitor aspecte de drept dezlegate prin decizia de casare, în favoarea reclamantei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În contextul neanalizării de către instanța de apel a unei critici esențiale, instanța nu a procedat la o veritabilă analiză a fondului apărărilor, ceea ce impune casarea hotărârii recurate, cererea de chemare în garanție și taxa judiciară de timbru datorată urmând a fi analizate odată cu soluționarea apelului reclamantei. Având în vedere faptul că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, iar, în rejudecare, instanța de apel a admis cererea, nesoluționarea cererii de chemare în garanție atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A mai susținut recurenta că instanța de apel, în soluționarea apelului reclamantei, a încălcat principiile disponibilității, contradictorialității și dreptul la un proces echitabil din perspectiva în care, fără a pune în discuția contradictorie a părților, și deci cu nesocotirea prevederilor art. 6, art. 7, art. 14 și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 174 din același cod, a suplimentat atât motivele de apel ale reclamantei, cât și temeiul de drept al acțiunii deduse judecății, în contextul în care reclamanta, prin cererea dedusă judecății, s-a prevalat exclusiv de prevederile art. 1349 și art. 1357 din C. civ., în sensul în care în considerente instanța a făcut trimitere și la dispozițiile cuprinse în art. 1441 și art. 1427 C. civ. de la 1864, precum și la principiile care guvernează materia acțiunii în revendicare, deși aceste temeiuri de drept nu au fost invocate, neregularitate care nu a putut fi îndreptată prin nicio cale procesuală.

Instanța de apel a făcut o greșită interpretare a celor statuate de instanța de casare care a constatat o contradicție în motivarea curții de apel, din perspectiva reținerii coexistenței unui drept de proprietate și a unui drept de folosință, rețineri care se referă la motivarea instanței de apel, și nu la fondul raporturilor juridice dintre părți, pentru care instanța de recurs a dispus casarea. Or, reținerile curții de apel nu corespund situației de fapt deduse judecății în cadrul căreia pârâta pretinde un drept de concesiune asupra imobilului, iar nu un drept de folosință. De asemenea, în cauză, dreptul real pretins de pârâtă cu privire la imobilul în litigiu a luat naștere anterior restituirii acestuia foștilor proprietari, prin urmare se impune a se determina autorul faptei de lipsire de folosință asupra terenului și dacă se poate reține vreo culpă a pârâtei în acest sens, în condițiile în care este titulara unui drept real asupra terenului, valabil constituit.

Analiza de către curtea de apel a pricinii deduse judecății din perspectiva dispozițiilor art. 1441 și art. 1427 din C. civ., care reglementează dreptul de folosință a unui bun în temeiul unui contract de locațiune și care nu dă naștere unui drept real, ci unui drept de folosință, atrage incidența prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea dacă Consiliul General al Municipiului București avea sau nu în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu cu privire la care a încheiat contractul de concesiune sau dacă putea constitui în mod valabil dezmembrăminte asupra acestuia nu poate fi analizată în prezentul cadru procesual, în absența unei învestiri a instanței cu un astfel de petit, raportul juridic de concesiune fiind tranșat, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 9367 din 10 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Astfel, validitatea contractului de asociere și natura sa juridică nu pot fi cercetate pe cale incidentală, deoarece în cauză nu figurează părțile contractante, fiind inadmisibil a se reține o situație juridică cu efecte asupra unei părți contractante care nu este parte în litigiu, iar aspectul legalității acestui contract din perspectiva dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 15/1990 depășește limitele învestirii primei instanțe, sens în care nu poate fi analizat.

Instanța de recurs a statuat că, și din poziția unui terț, există posibilitatea de a demonstra existența unui alt titlu sau deținerea unui alt drept, apt sa paralizeze pretențiile reclamantei, context în care se impunea ca instanța de apel să analizeze dreptul real de care se prevalează pârâta prin raportare la sentința civilă nr. 9367 din 10 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și decizia civilă nr. 90 din 26 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care au tranșat valabilitatea contractului de concesiune și care au fost pronunțate în contradictoriu cu reclamanta A., căreia îi sunt opozabile, instanța de apel încălcând astfel prevederile art. 431 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Decizia civilă nr. 90 din 26 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului promovat de reclamantă, care a și dat o declarația autentificată sub nr. x/03.04.2014 prin care a renunțat la judecata motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., o astfel de declarație având semnificația juridică a achiesării la hotărârile pronunțate, recunoscându-le astfel temeinicia și legalitatea, inclusiv cu privire la considerentele intrate în puterea lucrului judecat.

Având în vedere că, prin decizia de casare, instanța supremă nu a statuat cu privire la încetarea contractului de asociere și clauza de concesiune, ci doar că nu este importantă calificarea dată acestuia, este lipsită de interes analizarea criticilor reclamantei privitoare la această chestiune. Cu toate acestea, se impunea ca instanța de apel să rețină autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești invocate de pârâtă, din care rezultă că ocuparea terenului se face în temeiul unui titlu valabil, opozabil în mod direct reclamantei, ocuparea nefiind una abuzivă și nici una fără titlu, așa cum în mod nefondat se susține de către reclamantă.

În condițiile existenței unui titlu valabil în temeiul căruia pârâta deține folosința imobilului, ocuparea nefiind una abuzivă, iar în prezenta cauză nu exista un petit care să vizeze nulitatea contractului, soluția pronunțată cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor este una nelegală. De altfel, fapta de ocupare a terenului nici nu ar putea fi imputată pârâtei, ci concedentului, acesta ocupând în drept terenul, și care, contra unei redevențe, a transferat dreptul real de concesiune către pârâtă.

Retrocedarea imobilului dispusă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost una formală, fără intenția de a se dispune restituirea, aspect relevat de atitudinea Consiliului General al Municipiului București care a continuat să considere valabil contractul de concesiune, pentru care a pretins și încasat redevența, reclamanta nedovedind exercitarea vreunui act material asupra imobilului.

Instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1441 și 1427 C. civ., din perspectiva în care normele legale evocate reglementează încheierea unor contracte prin care se transmit drepturi de creanță, ipoteza premisă fiind aceea a vânzării unui lucru închiriat, cu excepția cazului în care există o clauză expresă de desființare prevăzută în contract, iar locatarul este tulburat în posesia sa de acțiunea titularului dreptului de proprietate, diferită de cauza dedusă judecății în care pârâta se prevalează de un drept real, recunoscut prin hotărâri judecătorești.

Ignorând puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor anterioare, instanța de apel aduce atingere drepturilor câștigate definitiv, stabilității raporturilor juridice și securității circuitului civil, iar cât timp contractul pârâtei nu a fost desființat și este opozabil reclamantei, aceasta trebuie să îl respecte, singurul remediu fiind desființarea contractului, ceea ce nu face obiectul cererii deduse judecății.

Instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită și a prevederilor art. 1349 din C. civ., având în vedere că, în cauză, ocuparea imobilului a fost întemeiată pe contractul de concesiune.

De asemenea, instanța de apel a încălcat și obligația procesuală ce îi incumba conform art. 264 C. proc. civ., respectiv de a analiza fiecare probă în parte și toate probele în ansamblul lor, întrucât din cuprinsul hotărârii atacate nu rezultă analiza recunoașterilor făcute de reclamantă și nici analiza puterii de lucru judecat în raport cu hotărârile menționate.

Având în vedere că cererea dedusă judecății a fost întemeiată pe o pretinsă lipsă totală a titlului de ocupare de către pârâtă a imobilului, fără a fi solicitată verificarea eficacității, opozabilității sau valabilității acestuia, soluția curții de apel este nelegală.

A mai susținut recurenta că instanța de apel nu a analizat dobândirea de către pârâtă a dreptului de concesiune prin efectul legii, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției, în condițiile Legii nr. 50/1991, încălcând astfel art. 6 CEDO și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. precum și prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva în care nu a expus considerentele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 488 pct. 5.

Cum reclamanta, prin acțiune, a invocat lipsa titlului pârâtei pentru ocuparea imobilului, instanța era limitată în a verifica existența sau nu a unui astfel de titlu, iar în situația constatării existenței acestuia, să respingă cererea ca neîntemeiată.

În ipoteza în care titlul există, dar emană de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, un astfel de viciu ar putea reprezenta o cauză de nevalabilitate a actului, iar nu de inexistență. Or, cum instanța de apel a fost învestită numai în limitele reținute de instanța supremă prin decizia de casare, rezultă că motivele pentru care titlul pârâtei ar putea fi constatat ca fiind nevalabil nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, în absența unei schimbări a cauzei juridice a acțiunii deduse judecății.

În cauză, pârâta a exhibat titlul în temeiul căruia deține în folosință imobilul, respectiv contractul de asociere cu clauza de concesiune nr. x, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, încheiat cu autoarea sa, în condițiile art. 35 din Legea nr. 50/1991, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x la data de 19.04.1999. Prin urmare, fapta imputată de către reclamantă pârâtei, de ocupare, fără titlu a imobilului, nu există.

Instanța de recurs a solicitat să se analizeze fapta de ocupare fără a drept a imobilului de către pârâtă ulterior momentului restituirii, ocazie cu care se impunea ca instanța de apel să aibă în vedere existența unui titlu pentru folosirea de către pârâtă a terenului reprezentat de contractul de concesiune, a cărui valabilitate nu poate fi tranșată pentru că excede cadrului procesual; înscrierea în cartea funciară nr. x a Municipiului București prin încheierea nr. 6424/04.07.2001, a contractului de concesiune, opozabil reclamantei; inexistența nulităților de drept în dreptul românesc; ocuparea terenului s-a făcut anterior existenței vreunui drept al reclamantei asupra acestuia, prin edificarea unei construcții în baza unei autorizații de construire valabile, neatacate; fapta de ocupare a terenului aparține Municipiului București având în vedere că punerea în executare a hotărârii din anul 1999, modificată în anul 2001, a fost pur formală, Consiliul General al Municipiului București comportându-se ca un verus dominus.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta a fost asumat de către reclamantă, cunoscând situația juridică a imobilului la momentul la care a solicitat restituirea, aspect reliefat și de litigiul purtat anterior între părți prin care pretențiile reclamantei au fost respinse.

Prin urmare, în opinia recurentei, nu îi poate fi imputată acesteia nicio faptă și nici vinovăția, în condițiile în care din actele dosarului și din susținerile instanței anterioare de judecată reiese că pârâta este titulara unui drept de concesiune, drept real înscris în cartea funciară, nedesființat, chiar reclamanta susținând această teză prin solicitarea de a fi substituită în contract, pe care, deci, l-a validat, recunoașterea sa fiind o probă ce îi poate fi opusă conform art. 348 și art. 349 C. proc. civ.

Ca urmare a nelegalei soluții date apelului reclamantei, au fost stabilite cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, astfel că se solicită ca, în ipoteza admiterii recursului, casării în întregime a deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului, cheltuielile de judecată să fie stabilite cu acea ocazie.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală a deciziei curții de apel, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, după prezentarea pe larg a istoricului litigiului și a parcursului procesual, a susținut că aspectele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, decizia recurată fiind pronunțată în limitele tranșate prin decizia de casare, cu respectarea principiului disponibilității și a prevederilor art. 501 alin. (1) și (3).

În realitate, recurenta este nemulțumită că instanța nu ar fi motivat respingerea unora dintre argumentele sale, aspect care s-ar putea circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondată este și critica privind incidența puterii de lucru judecat a soluției de respingere a prescripției dreptului material la acțiune, întrucât această soluție nu a făcut obiectul recursului, cum corect a reținut instanța de apel.

De asemenea, curtea de apel a analizat ambele apeluri, în limitele casării, contrar argumentelor recurentei că ar fi preluat selectiv apărările reclamantei, fiind respectat principiul disponibilității, întrucât reținerea unor texte legale care nu au fost invocate de părți nu înseamnă suplimentarea cererii de apel, ci reprezintă o consecință a rolului activ al judecătorului și apanajul unei motivări exhaustive.

Așadar, instanța de apel nu a suplimentat cadrul procesual, nu a invocat motive noi de drept și nici nu și-a întemeiat soluția pe aceste texte legale, ci a făcut doar trimitere la acestea în contextul unei analize în fapt și în drept complete.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei nu se circumscriu, în opinia intimatei, ipotezei avute în vedere de acest text legal, fiind simple nemulțumiri asupra unor împrejurări de fapt, clarificări asupra probelor și semnificației oferite de instanța de apel, care nu pot face obiectul analizei în recurs, motiv pentru care se impune a fi anulat în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea acestor critici, ca nefondate, întrucât instanța supremă a stabilit că este relevantă situația raporturilor juridice dintre părți ulterior restituirii dreptului de proprietate către reclamantă, iar cauza juridică a constat în atingerea adusă dreptului de proprietate al acesteia prin pretinsul fapt ilicit al pârâtei, de ocupare abuzivă, fără titlu, a terenului reclamantei.

Declarația autentică din 03.04.2014, la care face referire recurenta, privește o ipoteză străină de soluția pronunțată de instanța supremă, sens în care nu poate fi interpretată în maniera dorită de către recurentă.

În ceea ce privește susținerile recurentei că instanța de apel a ignorat puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare și că nu este desființat contractul recurentei, fiind opozabil reclamantei, intimata a susținut că instanța de apel a respectat limitele casării, iar ceea ce dorește reclamanta nu putea fi realizat decât cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor instanței supreme.

Intimatul Municipiul București a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în ceea ce privește soluția dată cererii de chemare în garanție a acestei instituții, solicitând să se constate că argumentele instanței de apel cu privire la această cerere au autoritate de lucru judecat, iar Municipiul București nu mai are calitate procesuală.

S-a apărat intimatul arătând că în mod corect instanța de apel a apeciat că nu se poate pronunța asupra cererii de chemare în garanție, în condițiile în care soluția cu privire la această cerere nu se regăsește în dispozitivul primei instanțe, iar părțile nu au formulat cerere de completare în acest sens, soluția procedurală fiind înlăturarea considerentelor relative la cererea de chemare în garanție pentru a fi în acord cu dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță.

Or, prin cererea de recurs, recurenta nu a formulat critici cu privire la modalitatea în care instanța de apel a soluționat procedural aspectele privind cererea de chemare în garanție, pe cale de consecință, aspectele de la pag. 21 din cuprinsul deciziei recurate, cu privire la înlăturarea considerentelor referitoare la cererea de chemare în garanție, au intrat în autoritate de lucru judecat și nu mai pot fi schimbate de instanța de recurs.

În acest context, criticile recurentei, cu privire la nepronunțarea de către instanța de apel asupra cererii de chemare în garanție, sunt inadmisibile, în condițiile art. 445 C. proc. civ., potrivit cu care îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 C. proc. civ.

A conchis intimatul în sensul că în mod corect instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de chemare în garanție a Municipiului București, fiind nefondate criticile recurentei formulate în aceste sens.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în cazul reținerii, spre rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă și respingerii apelului reclamantei, reiterând, în esență, aspecte invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 februarie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 316A din 23 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2014 și s-a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 06 aprilie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtei este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În esență, prin criticile concrete de nelegalitate aduse soluției de respingere a apelului său, recurenta-pârâtă a invocat: greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune; reținerea selectivă a chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare și omisiunea analizării unor apărări esențiale ale pârâtei, precum inopozabilitatea ocupării abuzive a terenului litigios tranșate în litigiul vizând retrocedarea bunului (prin sentințele nr. 3338/1999 și 5857/1999 ale Judecătoriei Sectorului 1 București) și existența unui titlu care justifică ocuparea terenului; omisiunea soluționării cererii de chemare în garanție, obiectivată ca urmare a admiterii cererii principale.

Pe de altă parte, prin criticile de nelegalitate aduse soluției de admitere a apelului reclamantei, recurenta-pârâtă a invocat, în esență: încălcarea principiilor disponibilității, contradictorialității și dreptului la un proces echitabil prin extinderea analizei cuprinse în motivare la temeiuri de drept neindicate în cererea introductivă (dispozițiile art. 1441 și 1427 din C. civ. din 1864 și principiile în materie de revendicare imobiliară); ignorarea existenței în favoarea pârâtei a unui drept real (de concesiune) asupra terenului, valabil constituit anterior restituirii bunului către reclamantă, în condițiile în care cauza juridică a pretențiilor afirmate este ocuparea abuzivă, fără niciun titlu, a terenului; nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate într-un litigiu anterior în care s-a tranșat, în contradictoriu cu reclamanta, valabilitatea contractului de asociere cu clauză de concesiune nr. x (sentința nr. 9376/2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și decizia nr. 90/2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă), astfel că pretinsa faptă ilicită poate fi imputată cel mult concedentului; omisiunea cercetării apărării bazate pe dobândirea dreptului de concesiune prin efectul Legii nr. 50/1991, ca urmare a dobândirii proprietății construcției (blocul H3); inexistența faptei ilicite și a vinovăției, răspunderea civilă delictuală fiindu-i antrenată în mod nelegal.

Înalta Curte reține că problemele de drept dezlegate și limitele rejudecării, tranșate cu caracter obligatoriu și efect de lucru judecat prin decizia de casare nr. 907 din 15 mai 2019 a instanței supreme, au vizat, pe de o parte, cauza juridică a acțiunii, anume fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a terenului respectiv și, pe de altă parte, modalitatea în care hotărârile judecătorești produc deopotrivă efecte ale relativității în relația dintre părți, dar și efecte de opozabilitate față de terți, care nu le pot ignora, ci pot face doar dovada contrară situațiilor juridice ori dreptului disputat într-o procedură judiciară la care nu au luat parte.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Prin sentința civilă nr. 3338/01.03.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1997, irevocabilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București și s-a dispus rectificarea Hotărârii nr. 406/12.05.1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, restituindu-se în natură reclamantei apartamentul situat în București, Bd. x nr. 24 sector 1, în suprafață de 98,17 m.p. și terenul aferent în suprafață de 63 mp. De asemenea, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 956 mp și a fost obligat pârâtul la despăgubiri (în conformitate cu Legea nr. 112/1995) pentru celelalte apartamente demolate în 1987-1988 și pentru garajul și gospodăria aferente proprietății demolate în anul 1989.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiași instanțe a fost rectificat și lămurit înțelesul dispozitivului hotărârii sus-menționate, în sensul că apartamentul are suprafața de 126 mp, iar pârâtul a fost obligat "să lase în deplină, perpetuă și liniștită posesie terenul în suprafață de 956 mp din București, bd. x, în compunerea precizată în concluziile raportului de expertiză: 333 mp teren rămas neocupat în curtea contestatoarei, din care 126 mp suprafață construită; 253 mp ocupați ilegal de C. și D.; 332 mp ocupați ilegal de S.C. E. S.A. și 38 mp ocupați ilegal de o societate particulară".

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.04.1999 de BNP F., S.C. E. S.A. a vândut către S.C. B. S.A., recurenta-pârâtă, dreptul de proprietate asupra blocului H3, cu mențiunea că terenul aferent blocului în suprafață de 976 mp este concesionat către S.C. E. S.A. pe perioada existenței construcției conform contractului de asociere în participațiune nr. x/1993.

Formalitățile de publicitate imobiliară au fost întocmite la data de 13.03.2006, când imobilul a fost intabulat în cartea funciară nr. x București Sectorul 1 și a fost înscris dreptul de proprietate al reclamantei, realizându-se astfel începând cu acel moment opozabilitatea dreptului său real, conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 7/1996.

Așadar, prin efectul hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate în dosarul nr. x/1997, anterior menționat, terenul litigios a revenit în patrimoniul reclamantei în anul 1999, întrucât actul jurisdicțional prin care bunul i-a fost retrocedat în natură constituie titlu de proprietate, potrivit art. 22 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, iar Municipiul București prin Consiliul General a și executat hotărârile judecătorești favorabile reclamantei, emițând în acest sens Hotărârea nr. 3716/22.11.2001.

Critica recurentei adusă păstrării de către instanța de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, a soluției de respingere ca neîntemeiată a excepției prescripției dreptului la acțiune, analizată din perspectiva tezelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Aceasta întrucât, pe temeiul acțiunii în răspundere civilă delictuală, reclamanta a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pentru perioada 22.10.2011-14.04.2016 (cererea precizatoare depusă la 13.09.2016), pentru atingerea adusă dreptului său de proprietate prin fapta ilicită de ocupare abuzivă a bunului, astfel că învestirea instanței prin înregistrarea cererii introductive la data de 22.10.2014 s-a realizat cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ., nefiind incidentă sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune.

Urmează, însă, a fi substituit în acest sens considerentul din decizia recurată potrivit cu care soluția instanței de apel din primul ciclu procesual nu a fost atacată cu recurs și ar avea ca atare autoritate de lucru judecat, întrucât respectiva decizie din apel fusese casată în tot și rămasă fără nicio putere, conform art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu mai putea avea, în mod rațional, atașat vreun efect de lucru judecat.

Criticile de nelegalitate prin care s-a invocat reținerea selectivă a chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare și omisiunea analizării unor apărări esențiale ale pârâtei - inopozabilitatea ocupării abuzive a terenului litigios tranșate în litigiul vizând retrocedarea bunului (prin sentințele nr. 3338/1999 și 5857/1999 ale Judecătoriei Sectorului 1 București) și existența unui titlu care justifică ocuparea terenului -, subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ., sunt vădit nefondate.

Astfel, cu referire la cauza juridică a litigiului (înțeleasă ca izvor de drept al pretențiilor reclamantei, dat de situația de fapt cu încadrarea juridică a acesteia), prin decizia de casare s-a statuat că: "potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat pretenții constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilului-teren de 187,26 mp din București, B-dul x, nr. 8A, indicând drept cauză juridică a acestora fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a terenului respectiv.

Așadar, ceea ce s-a susținut ca izvor (fundament) al pretențiilor a fost atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei prin fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a bunului reclamantei.

Fundamentarea în drept a pretențiilor a fost făcută cu referire la dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., care obligă la repararea prejudiciilor cauzate prin atingerea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane."

Recurenta-pârâtă invocă inopozabilitatea statuării asupra ocupării ilegale a terenului de către autoarea sa (mențiunea "332 mp ocupați ilegal de S.C. E. SA"), consemnată în dispozitivul sentinței civile nr. 3338/01.03.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin neapelare, astfel cum a fost rectificată și lămurită prin sentința civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiași instanțe, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 503/08.02.2000 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, hotărâri judecătorești prin efectul cărora terenul litigios a revenit în patrimoniul reclamantei, fiindu-i restituit în natură în baza Legii nr. 112/1995, și în raport cu care autoarea pârâtei nu este decât un terț.

Dintru început, se cuvine observat faptul că cele două sentințe anterior evocate au fost pronunțate în perioada de activitate a O.G. nr. 13/1998 prin care au fost modificate dispozițiile art. 261 din C. proc. civ. de la 1865, astfel că ele nu conțin și partea din hotărâre dedicată considerentelor ("motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților").

Astfel fiind, Înalta Curte are a examina critica recurentei, făcând aplicabilitatea principiilor relativității și opozabilității efectelor hotărârii judecătorești, cu referire la faptul ocupării ilegale a terenului litigios de către autoarea pârâtei, menționat în dispozitivul lămurit sub aspectul înțelesului și întinderii sale.

Este îndeobște cunoscut că modalitatea în care se produc efectele unei hotărâri judecătorești își află sediul materiei în art. 435 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară". Obligativitatea operează inter partes, fiind relativă, iar opozabilitatea operează erga omnes, fiind generală.

Așadar, principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fără însă ca aceasta să antreneze consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți.

Aceasta întrucât, completând relativitatea, principiul opozabilității hotărârii judecătorești dă expresie respectului datorat și impus tuturor de către o situație juridică. Altfel spus, existența sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terțelor persoane, care nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești, cel puțin până la momentul în care vor demonstra în justiție situația contrară, suportând, astfel, în mod indirect, efectele judecății la care nu au participat.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că opunerea chestiunii litigioase, tranșate jurisdicțional prin dispozitivul lămurit al hotărârii de restituire în natură a terenului, intră în sfera de manifestare a opozabilității efectelor hotărârii judecătorești, întrucât reclamanta (parte litigantă în sentințele nr. 3338/1999 și 5857/1999) s-a prevalat de actul jurisdicțional cu valoare de mijloc de probă, susceptibil de dovada contrară, iar pârâta (terț în raport cu respectiva procedură judiciară) nu poate ignora statuarea din dispozitivul hotărârii, până când nu demonstrează că realitatea juridică este alta.

Mai mult decât atât, rezultă cu forța evidenței faptul că pârâta nu poate fi socotită un terț desăvârșit în raport de care efectele hotărârii opuse de reclamantă să nu se repercuteze în niciun fel, ci, dimpotrivă, este un veritabil terț interesat, atins în mod indirect de modalitatea în care a fost tranșat litigiul anterior și care are, astfel, interesul să iasă din pasivitate pentru a combate și înlătura, față de el, efectele unei judecăți care îl prejudiciază.

Altfel spus, tranșarea chestiunii litigioase vizând "ocuparea ilegală" a terenului, reintrat în patrimoniul reclamantei în urma unei proceduri judiciare derulate în contradictoriu cu Municipiul București prin Consiliul General, entitate de la care provine titlul invocat de pârâtă în justificarea ocupării terenului ulterior anului 1999, poate fi opusă acesteia din urmă care, deși nu a fost implicată, ea sau autoarea sa, în respectiva procedură judiciară, totuși nu poate ignora situația juridică generată și este ținută să demonstreze contrariul aspectului verificat și statuat jurisdicțional în procesul de retrocedare a terenului litigios.

Cu referire la titlul de care se prevalează recurenta-pârâtă pentru a justifica ocuparea terenului și, astfel, a combate caracterul ilicit al faptei imputate pe tărâm delictual, Înalta Curte are a observa că instanța de apel a examinat apărarea invocată, în limitele rejudecării și conformându-se întocmai indicațiilor trasate prin decizia de casare.

În mod corect instanța de apel a luat în considerare premisa de la care pornește construcția argumentativă circumscrisă titlului invocat în apărare, anume aceea că pârâta nu a invocat un drept de proprietate asupra terenului, ci un drept de folosință pe care l-ar deține de la Municipiul București, în condițiile în care unitatea administrativ-teritorială nu mai avea în patrimoniul său începând cu anul 1999 un drept de proprietate asupra terenului pentru a putea constitui în mod valabil dezmembrăminte asupra acestuia.

Prezintă relevanță sub acest aspect statuările obligatorii din decizia de casare, potrivit cu care:

"Considerentul instanței conform căruia hotărârea judecătorească de recunoaștere a dreptului reclamantei a fost pronunțată în anul 1999, ulterior transmiterii dreptului de proprietate asupra construcției și a dreptului de folosință asupra terenului (în anul 1996) de către Municipiul București către S.C. E. S.A. (autoarea pârâtei) și astfel, aceasta putea transmite un drept de folosință valabil către pârâtă, este eronat.

Fundamentat pe inopozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești de restituire a dreptului reclamantei față de S.C. E., întrucât aceasta nu a fost parte în proces, argumentul instanței este greșit.

Aceasta deoarece în respectivul proces a fost disputat dreptul de proprietate și ca atare nu putea avea calitatea de parte decât cel în patrimoniul căruia se afla bunul la acel moment, adică Municipiul, cel care a și fost obligat la restituire, iar nu acela care era titularul unui simplu drept de folosință (situația autoarei pârâtei).

În același timp, pentru că efectele hotărârii pronunțate în contradictoriu cu o parte se răsfrâng și asupra celui care deține bunul cu un titlu derivat din cel al părții respective (în speță, Municipiul București acordase folosința asupra terenului către E. în considerarea dreptului de proprietate pe care îl avea la acel moment - 1996 - și care pe cale judecătorească s-a dovedit, în anul 1999, că aparține de fapt reclamantei).

În acest context, inopozabilitatea hotărârii este inoperantă în termenii reținuți de instanță.

Aceasta întrucât parte în procesul în care s-a tranșat asupra dreptului de proprietate a stat chiar Municipiul București de la care pârâta susține că autoarea sa a dobândit în mod valabil dreptul de folosință în anul 1996, astfel încât rămâne contradictorie și fără fundament teza asigurării valabile a acestei folosințe ulterior anului 1999.

Chiar și din poziția unui simplu terț, inopozabilitatea efectelor unei hotărâri nu înseamnă, cum corect de altfel reținuse instanța de apel, ignorarea sau nesocotirea rezultatului unei judecăți, ci posibilitatea de a demonstra existența unui alt titlu sau deținerea altui drept, mai puternic ori mai bine caracterizat decât cel care făcuse obiectul judecății, apt să paralizeze pretențiile reclamantei.

Or, pârâta nu se prevalează de un astfel de titlu ci de dreptul de folosință pe care autoarea sa l-a obținut ca fiind derivat din dreptul de proprietate al Municipiului București și a cărui existență juridică, din anul 1999, a fost recunoscută irevocabil în patrimoniul reclamantei."

În strânsă legătură cu criticile de nelegalitate anterior examinate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentei, subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 și 8 din C. proc. civ., prin care se invocă ignorarea de către instanța de apel a existenței unui drept real de concesiune asupra terenului, valabil constituit anterior restituirii bunului către reclamantă, precum și nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul anterior în care s-a tranșat, în contradictoriu cu reclamanta, valabilitatea contractului de asociere cu clauză de concesiune nr. x/1993.

Este cunoscut faptul că, spre deosebire de actuala reglementare în care dreptul de concesiune se poate constitui numai pe temeiul dreptului de proprietate publică, sub imperiul reglementărilor legale anterioare O.U.G. nr. 54/2006 un atare drept se putea constitui și pe temeiul dreptului de proprietate privată.

Se poate considera, așadar, că titlul afirmat de recurenta-pârâtă în justificarea ocupării terenului litigios nu este reprezentat de un simplu drept de folosință ca dezmembrământ derivat din dreptul de proprietate al Municipiului București, ci, de un drept de concesiune, privit ca drept real specific constituit pe temeiul dreptului de proprietate privată aparținând unității administrativ-teritoriale, dobândit în baza contractului de asociere nr. x/19.05.1993.

Însă, prin decizia de casare, de ale cărei dezlegări obligatorii era ținută instanța de apel în rejudecarea căii de atac, conform dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., instanța supremă a statuat în sensul că autoarea pârâtei este "titularul unui simplu drept de folosință" pe care aceasta "l-a obținut ca fiind derivat din dreptul de proprietate al Municipiului București și a cărui existență juridică, din anul 1999, a fost recunoscut irevocabil în patrimoniul reclamantei".

Mai mult decât atât, instanța de casare a subliniat că "ceea ce este relevant din punct de vedere al pretențiilor reclamantei și al cauzei juridice a acestora, este situația raporturilor juridice dintre părți, ulterior restituirii dreptului de proprietate către reclamantă, conform sentinței civile nr. 3338/1.03.1999 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiași instanțe, iar nu calificarea dată contractului de asociere", argument integrat judicios în cadrul raționamentului instanței de rejudecare.

Prin urmare, în mod corect a conchis instanța de apel că, din momentul admiterii acțiunii în revendicare (de drept comun sau întemeiate pe dispozițiile unor legi speciale), titularul dreptului de folosință dobândit în temeiul unei convenții încheiate cu un neproprietar ocupă imobilul fără drept, problema nefiind valabilitatea/nevalabilitatea unei convenții încheiate cu neproprietarul, ci faptul că ea nu poate fi opusă adevăratului proprietar, care nu a participat la încheierea sa și nici nu este ținut să o respecte în temeiul vreunei dispoziții legale.

Cu referire la pretinsa nesocotire a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2005 al Tribunalului București – secția a VI-a civilă (sentința nr. 9376/2012 și decizia nr. 90/2013), în care au figurat colitiganți și părțile din prezentul proces, Înalta Curte are a observa că, pe de o parte, decizia recurată nu pune în discuție vreo cauză de ineficacitate a actului juridic care să înfrângă chestiunea valabilității contractului de asociere nr. x/1993 tranșată jurisdicțional în litigiul anterior, iar, pe de altă parte, instanța de casare a statuat cu caracter obligatoriu că din perspectiva pretențiilor afirmate de reclamantă și a cauzei lor juridice nu are relevanță calificarea juridică a contractului de asociere și că rămâne fără fundament teza asigurării valabile, ulterior anului 1999, a dreptului de folosință dobândit anterior în mod valabil.

Ca atare, este legal considerentul instanței de apel prin care s-a conchis că "în aceste coordonate, a rămas definitiv stabilit că este lipsită de interes analizarea criticilor privind calificarea contractului nr. x/19.05.1993, implicit și a succesiunii în timp a litigiilor și demers