ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 49/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 49/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.04.2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (MDLPA), Municipiul București prin Primar General, Sectorul 1 București prin Primar, Orașul Voluntari prin Primar, Județul Ilfov, solicitând obligarea acestora în solidar la plata unor despăgubiri rezultând din lipsa de folosință a locuinței din cartierul Henri Coandă, cu toate utilitățile funcționale, calculate începând cu data la care aceasta trebuia predată la cheie (23.07.2011) și până la predarea locuinței la cheie.

Acțiunea a fost întemeiată, în principal, pe răspunderea contractuală, iar în subsidiar pe cea delictuală.

Pârâtul Sectorul 1 București a depus cerere de chemare în garanție împotriva Municipiului București prin Primar General și a Orașului Voluntari.

Pârâtul Sectorul 1 București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Pârâtul Municipiul București prin Primar General a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește atragerea răspunderii civile contractuale, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General în ceea ce privește atragerea răspunderii civile contractuale, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Pârâul Orașul Voluntari prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea invocării concomitente a ambelor temeiuri de angajare a răspunderii pârâților, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsa calității procesuale active a reclamantei în raport cu pârâtul, excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Județul Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, și cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, pârâta Agentia Națională pentru Locuinte a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 19.609,4 RON, cu titlul de debite restante către ANL, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, conform art. 5 și 6 din contractul de mandat nr. x/13.01.2010.

Pârâții Municipiul București prin Primar General, Orașul Voluntari și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice au formulat întâmpinări la cererile de chemare în garanție.

Prin încheierea din data de 02.10.2019 au fost admise în principiu cererile de chemare în garanție.

Prin încheierea din data de 27.11.2019, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința pretențiilor reclamantei, aferente perioadei 23.07.2011-09.04.2016 și a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității, excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive, invocate de pârâți, excepția nulității cererii reconvenționale și excepția prescripției pentru pretențiile din cererea reconvențională, invocate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 3123/08.12.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, au fost respinse pretențiile aferente perioadei 23.07.2011-09.04.2016, ca fiind prescris dreptul material la acțiune și a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A fost admisă cererea reconvențională și a fost obligată reclamanta la plata către pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a sumei de 19.609,4 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.085,47 RON.

A fost respinse cererile de chemare în garanție, ca neîntemeiate.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul Orașul Voluntari a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Soluția instanței de apel. Hotărârea recurată.

Prin decizia civilă nr. 141 din 01 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate atât apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii din data de 13.11.2019 și a sentinței civile nr. 3123/08.12.2021, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, cât și apelul provocat formulat de apelantul-pârât Județul Ilfov împotriva acelorași hotărâri; a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 8330 RON către intimatul Orașul Voluntari prin Primar, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., solicitând, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre reiudecare la aceeași instanță, pentru analizarea condițiilor răspunderii civile contractuale, respectiv delictuale, iar în subsidiar, casarea deciziei si, în rejudecare, admiterea apelului principal, schimbarea încheierii din 27.11.2019 și a sentinței civile nr. 3123/08.12.2021, ambele pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2019, în sensul respingerii integrale a excepției prescripției dreptului material la acțiune inclusiv cu privire la pretențiile aferente perioadei 23.07.2011 - 09.04.2016, admiterii excepției prescripției dreptului material al acțiune al pârâtei Agenției Naționale pentru Locuințe și respingerii cererii reconvenționale ca prescrisă, admiterii acțiunii în răspundere civilă contractuală și obligării ANL la plata către reclamantă a sumei de 36.460 Eur, cu titlul de despăgubiri pentru lipsirea de folosința locuinței sale din Cartierul Henri Coandă în perioada 10.04.2016 - 01.04.2021, a sumei de 39.200 Eur, cu titlul de despăgubiri aferente perioadei 23.07.2011 - 09.04.2016, precum și la plata în continuare a sumei de 700 Eur/lunar pentru lipsirea de folosința locuinței din data de 02.04.2021 si până la recepția finală a locuinței, inclusiv cu utilități; în subsidiar, în sensul admiterii acțiunii în răspundere civilă delictuala împotriva tuturor pârâților și obligării acestora, în solidar, la plata către reclamantă a acelorași sume de bani, respingerii cererii reconvenționale formulate de ANL ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii, compensarea reciprocă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a relevat, pe scurt, parcursul dosarului și a susținut, în esență, următoarele:

Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., fără a le corobora cu condiția de validitate reglementată expres de art. 2540 C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanța a reținut eronat că notificările transmise de A.N.L. la 20.03.2014, 07.12.2016 și 21.01.2019 au întrerupt cursul prescripției, deși acestea nu au fost urmate de formularea cererii de chemare în judecată în termenul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, recurenta arată că punerea în întârziere are efectul întreruptiv de prescripție doar dacă are loc înainte de împlinirea termenului.

În cauza de față, pretențiile deduse judecății prin cererea reconvențională vizează perioada aprilie 2013 - aprilie 2014, iar cererea a fost formulată la data de 30.05.2019, cu depășirea termenului de 3 ani.

Totodată, recurenta a invocat interpretarea si aplicarea eronată a dispozițiilor art. 970 C. civ. raportat la art. 2 si art. 3 din Legea nr. 152/1998, potrivit cărora A.N.L. avea obligația legală de a asigura corelarea execuției lucrărilor de construire cu viabilizarea terenurilor din interiorul Cartierului Henri Coandă.

În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut o cauză exoneratoare de răspundere care nu există, respectiv faptul că a expirat perioada de tragere din creditul recurentei, cu încălcarea principiului bunei credințe și cu nesocotirea obligațiilor ce reveneau intimatei.

Consideră recurenta că intimata nu se poate prevala de propria culpă, decurgând din faptul că nu a asigurat viabilizarea terenurilor pe care se efectuau lucrările de construire, pentru a obține exonerarea de obligațiile ce îi reveneau.

În același timp, recurenta a susținut că obiectul prezentului dosar îl constituie despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului din cauza lipsei utilităților, astfel că era indiferent stadiul construcțiilor, intimata fiind răspunzătoare pentru neîndeplinirea obligației de rezultat asumate, chiar dacă rezultatul constând în lipsirea de folosință putea fi generat și de alte cauze.

Un alt motiv de recurs invocat se referă la interpretarea eronată a normelor de drept material referitoare la răspunderea delictuală, respectiv la omisiunea instanței de apel de a analiza temeiul subsidiar de angajare a răspunderii invocat, întemeiat pe art. 998 - art. 999 C. civ.

Subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest sens, recurenta a arătat că instanțele naționale au statuat irevocabil, cu privire la toate loturile din cartierul Henri Coandă, că indiferent de stadiul construcției beneficiarului, subzistă lipsirea de folosință a acestuia atâta timp cât nu există utilități funcționale, pentru realizarea cărora nu se foloseau sumele din conturile de credit ale beneficiarului.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 08 iunie 2023, sub nr. x/2019.

Intimații pârâți au formulat întâmpinări în cauză, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 09 aprilie 2019, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 09 octombrie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 18 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat în parte, exclusiv în ce privește soluția dată asupra apelului principal privitor la cererea reconvențională formulată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea reconvențională formulată la data de 31.05.2019, pârâta Agentia Natională pentru Locuinte a solicitat obligarea reclamantei A. la plata sumei de 19.609,4 RON, cu titlul de debite restante, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, conform art. 5 și art. 6 din contractul de mandat nr. x/13.01.2010.

Suma pretinsă reprezintă contravaloarea plăților efectuate din surse proprii de către A.N.L., în perioada 25.04.2013 - 23.04.2014, cu titlul de cote A.N.L. și taxe aferente realizării construcției, ca urmare a neîndeplinirii obligației reclamantei de a asigura resursele financiare necesare pentru realizarea locuinței.

Reținând că termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor plătite din fonduri proprii a început să curgă de la data efectuării fiecărei plăți, în condițiile art. 2532 C. civ., precum și faptul că acesta a fost întrerupt prin notificările de punere în întârziere transmise de A.N.L. la datele de 20.03.2014, 07.09.2016 și 21.01.2019, conform art. 2537 pct. 4 C. civ., instanța de apel a validat soluția primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru formularea cererii reconvenționale.

Recurenta critică această soluție, arătând că a fost dată cu încălcarea art. 2537 pct. 4 raportat la art. 2540 C. civ., întrucât, pe de-o parte, punerea în întârziere nu a fost urmată de formularea cererii de chemare în judecată în termenul legal, iar pe de altă parte, că punerea în întârziere nu a avut loc înăuntrul termenului de prescripție.

Motivul de recurs, care va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât privește încălcarea unor norme de drept material, este fondat.

Se constată, în acest sens că, potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ., "Prescripția se întrerupe: [...] pct. 4 prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere".

În același timp, art. 2540 C. civ. statuează că "Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

În cauză, notificările de punere în întârziere din 20.03.2014 și 07.09.2016 nu au fost urmate de chemare în judecată a recurentei reclamante, în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere, cererea reconvențională fiind formulată de către A.N.L. abia la data de 31.05.2019.

În această situație, termenul general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă în condițiile art. 2532 C. civ., de la data fiecărei plăți, conform statuărilor instanței de apel intrate în puterea lucrului judecat, nu a fost întrerupt prin notificările de punere în întârziere din 20.03.2014 și 07.09.2016, astfel că s-a împlinit cel mai târziu la data de 23.04.2017, anterior formulării cererii reconvenționale.

În ce privește notificarea de punere în întârziere din 21.09.2019, se constată că a fost efectuată după împlinirea termenului de prescripție, astfel încât nu a fost în măsură să producă efectele prevăzute de art. 2541 C. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale enunțate, împrejurare ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta a invocat și încălcarea normelor de drept material privind buna credință în executarea convențiilor, imposibilitatea invocării propriei turpitudini pentru a obține exonerarea de răspundere și obligația A.N.L. de a asigura viabilizarea Cartierului Henri Coandă corelat cu termenele de predare a locuințelor.

Se susține de către parte că intimata pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a îndeplinit cu bună-credință obligația de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, care îi revenea conform art. 2 și 3 din Legea nr. 152/1998, astfel încât aceasta nu se poate exonera de răspundere invocând expirarea duratei de tragere din creditul reclamantei, întrucât ar însemna să se prevaleze de propria turpitudine, în opinia părții, expirarea perioadei de tragere din creditul acordat acesteia reprezentând consecința pasivității A.N.L., respectiv a neîndeplinirii obligației impuse de art. 2 și 3 din Legea nr. 152/1998.

În același timp, recurenta afirmă că intimata pârâtă avea obligația de a efectua lucrările de utilități, care nu erau finanțate de beneficiari prin conturile de credit și care au generat lipsa de folosință, corelat cu cele de construire, astfel încât stadiul construcției este indiferent pentru analiza îndeplinirii obligațiilor A.N.L.

Înalta Curte nu va primi aceste critici, întrucât obligațiile opuse de recurentă, respectiv cea decurgând din art. 5 din contractul de mandat în sarcina beneficiarului, reținută ca nefiind îndeplinită de către instanța de apel, și cea prevăzută de art. 2 și 3 din Legea nr. 152/1998, nu numai că nu sunt reciproce și interdependente, în sensul că fiecare dintre obligațiile menționate nu reprezintă cauza juridică a celeilalte, dar nici nu au același izvor.

În această situație, întrucât nu subzistă temeiul juridic al invocării excepției de neexecutare, recurenta reclamantă nu poate invoca pretinsa neexecutare a obligației intimatei pârâte, de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, pentru a justifica neîndeplinirea propriei obligații, de a asigura continuarea finanțării lucrărilor de construire la imobilul contractat, prin intermediul relației de creditare, derulate cu banca finanțatoare.

În egală măsură, Înalta Curte reține că utilități funcționale, menite să asigure folosința locuinței contractate la parametrii conveniți, nu puteau fi realizate decât într-o construcție finalizată.

Prin urmare, nu se poate imputa intimatei pârâte faptul că nu a asigurat utilități funcționale în locuință, în condițiile în care construcția nu a fost edificată din cauza neîndeplinirii obligației recurentei reclamante înseși, conform art. 5 din contractul de mandat, de a asigura finanțarea lucrărilor de construire.

În consecință, reținând și dispozițiile art. 1517 C. civ., potrivit cărora, "O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune", Înalta Curte apreciază că instanța de apel a identificat în mod corect existența unei cauze străine care a împiedicat-o pe intimata pârâtă să își îndeplinească obligațiile, constând în culpa proprie a reclamantei în executarea contractului de mandat.

Nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, recurenta susține că instanța de apel s-a rezumat la a analiza răspunderea contractuală a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, fără a analiza și temeiul subsidiar al răspunderii delictuale a celorlalți pârâți.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut, pe de-o parte că reclamanta poate solicita despăgubiri pe temei contractual doar de la pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, față de principiul relativității efectelor contractului, iar pe de altă parte, că acțiunea în răspundere delictuală nu poate fi alăturată acțiunii în răspundere delictuală și nu poate fi nici utilizată subsecvent acesteia din urmă.

Argumentul expus în acest sens, dedus din prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ., a fost acela că același raport juridic obligațional, precum cel stabilit între reclamantă și Agenția Națională pentru Locuințe, este susceptibil de a f soluționat în temeiul setului de reguli specifice răspunderii contractuale, ipoteza unei situații de cumul a celor două forme de răspundere fiind exclusă.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de prim control judiciar a arătat într-o manieră clară și necontradictorie, cu respectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept pentru care condițiile răspunderii delictuale nu pot fi analizate în subsidiar sau în completarea celor proprii răspunderii contractuale, motive pe care recurenta nu le-a combătut în niciun fel.

În această situație, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată în ce privește capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, întemeiat pe răspunderea delictuală, împrejurarea că motivarea nu cuprinde analiza efectivă a condițiilor răspunderii delictuale neputând fi echivalată cu absența motivării, atâta timp cât sunt arătate rațiunile care au justificat această omisiune.

Nici critica recurentei privind încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2017 și nr. y/2011, care va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

În raport de această critică, Înalta Curte subliniază că potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în temeiul căruia oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Deși, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză, trebuie totuși să existe o identitate de chestiune litigioasă verificată între aceleași părți, fapt care obligă instanța sesizată cu al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Înalta Curte constată că această condiție nu se verifică în speța de față, întrucât în dosarele invocate de către recurentă au fost supuse analizei instanțelor judecătorești raporturi juridice născute între alte persoane fizice și Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul unor contracte de mandat distincte, astfel încât dezlegările oferite s-au întemeiat pe situații factuale diferite, stabilite pe baza probelor administrate în fiecare dosar.

Prin urmare, nefiind întrunită condiția identității de părți, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a dezlegărilor oferite în dosarele menționate în privința chestiunii litigioase referitoare la îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii contractuale a Agenției Naționale pentru Locuințe, întrucât acestea s-au fundamentat pe raționamente juridice care au privit o situație de fapt concretă, care nu poate fi transpusă ca atare în fiecare speță având un obiect identic sau similar, ci trebuie verificată în fiecare dosar în parte.

Reținând, așadar, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ., precum și netemeinicia celorlalte motive de recurs invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 din același cod, va admite recursul, va casa în parte a decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce privește cererea reconvențională, fiind menținute restul dispozițiilor deciziei.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 141 din 01 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce privește cererea reconvențională.

Menține restul dispozițiilor deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2024.