ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 martie 2009, sub nr. 9258/3/2009, reclamanta H.I.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 257.000 euro, echivalent în RON la cursul oficial la data plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului său de vânzare-cumpărare și că întrucât acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ea este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Reclamanta a mai arătat că prin hotărâre judecătorească irevocabilă a obținut restituirea prețului actualizat din contract și a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, astfel că suma solicitată în prezentul dosar reprezintă diferența dintre valoarea reală de circulație a apartamentului și suma ce i-a fost deja restituită. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Prin Sentința civilă nr. 634 din 30 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 5987 din 29 martie 2011 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București, pentru pronunțarea regulatorului de competență. Prin Sentința civilă nr. 21F din 17 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenții, evaluate de reclamantă la suma de 257.000 euro.

Valoarea obiectului pricinii este mai mare de 500.000 RON. Faptul că după efectuarea unui raport de expertiză în cauză s-a constatat că valoarea apartamentului din litigiu este 450.084 RON, deci sub valoarea de 500.000 RON, nu schimbă competența materială după valoare în soluționarea cauzei, conform art. 181 C. proc. civ. În urma pronunțării regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 9258/3/2009. Prin Sentința civilă nr. 2101 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 104.700 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, pentru imobilul situat în București, str. M., sector 1 (din care va fi scăzută valoarea de 61.278 RON acordată prin Decizia civilă nr. 158/A din 1 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă).

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, apartamentul situat în București, str. M., sector 1, achitând integral prețul acestuia, în cuantum de 19.572.417 RON. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei, reținându-se că în raport cu caracterul ilegal, fără titlu valabil, al preluării imobilului de către stat, acesta nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 și că, în lipsa unui titlu valabil al statului asupra bunului în cauză, a avut loc o vânzare a imobilului ce aparține altei persoane.

Analizând considerentele deciziei sus-menționate, se constată că s-a avut în vedere împrejurarea că restituirea întregului imobil către fostul proprietar s-a făcut în anul 1998, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, deci ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată. Se mai constată din hotărârile judecătorești depuse la dosar că nu a fost analizat modul în care au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 la momentul încheierii actului de înstrăinare, acesta fiind de altfel singurul moment la care se poate raporta buna sau reaua-credință a cumpărătorului.

În condițiile în care reclamanta este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care include în noțiunea de „bun" și pe titularul unui drept de creanță, urmare a pierderii imobilului din patrimoniul său, reclamanta a rămas beneficiara dreptului de creanță, constând în contravaloarea de piață a acestui apartament, așa cum s-a pronunțat în diverse decizii și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La calcularea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valoarea rezultată din expertiza efectuată în cauză, care a calculat valoarea de piață a apartamentului, din care urmează a fi scăzută valoarea stabilită prin Decizia civilă nr. 158A din 1 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în cazul în care a fost deja plătită reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Prin Decizia civilă nr. 218A din 25 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: Prin apelul formulat, apelantul-pârât a susținut nelegalitatea hotărârii apelate din două perspective: 1. lipsa calității procesuale pasive, excepție în susținerea căreia a arătat că, din punct de vedere al normei de drept substanțial, erau aplicabile în cauză dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune pentru fapta unui terț; 2. greșita aplicare sau interpretare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut cu putere de lucru judecat reaua-credință a reclamantei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996.

Primul motiv de apel este neîntemeiat, raportat la dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin aceste dispoziții, legiuitorul a înțeles să reglementeze în cuprinsul unui act normativ cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun al răspunderii pentru evicțiune, condițiile în care operează obligația de garanție pentru evicțiune, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților raportului juridic deduse judecății. Sub aspectul obiectului raportului juridic dedus judecății, dispozițiile legale cu caracter special cuprinse la art. 50 din Legea nr. 10/2001 pretind verificarea condiției ca, contractul de vânzare-cumpărare ce a reprezentat titlul de proprietate al reclamantei - încheiat, după caz, cu respectarea sau cu eludarea Legii nr. 112/1995 - să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Sub aspectul părților raportului juridic obligațional, s-a instituit ex lege obligația de dezdăunare a cumpărătorului în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, indiferent de ipoteza legală în care se încadrează cumpărătorii, respectiv atât în ceea ce privește restituirea valorii de piață, cât și a prețului actualizat. Aceste dispoziții legale constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (art. 1341 C. civ.). Prin urmare, ele se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia „norma specială derogă de la norma generală" (specialia generalibus derrogant), atunci când instanța de judecată reține că situația de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.

Având în vedere faptul că textul de lege menționat mai sus instituie, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, o formă de răspundere extracontractuală specială, și stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea prețului de piață al imobilelor, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, motivul de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive este neîntemeiat. Cel de-al doilea motiv de apel este, însă, întemeiat, tribunalul pronunțând hotărârea apelată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Astfel, potrivit acestui text de lege, invocat de către reclamantă în susținerea acțiunii, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Din interpretarea acestei norme legale, coroborat cu prevederile art. 50 alin. (2) din același act normativ, rezultă că Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

Tribunalul a făcut o greșită aplicare a acestei norme juridice, ignorând dezlegările cu putere de lucru judecat date prin hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul asupra chestiunii litigioase referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996. Astfel, prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, în care reclamanta a avut calitatea de parte, instanța de recurs a tranșat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de față, respectiv asupra aspectului dacă contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 a fost încheiat cu respectarea/cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

în acel proces, instanța de recurs a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare, pentru faptul că a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, precum și faptul că reclamanta din cauza de față nu a fost de bună-credință. Prin urmare, dezlegarea dată de instanțe, prin aceste hotărâri irevocabile, asupra aspectului că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996 s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de față cu puterea unei prezumții absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Nu se poate reține apărarea intimatei în sensul că actul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 și 10 ale Legii nr. 112/1995, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 era chiriașa apartamentului, astfel că nu putea fi restituit în natură moștenitorilor fostului proprietar; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar locuința cumpărată nu făcea parte din categoria apartamentelor exceptate de la vânzare conform art. 10 din Legea nr. 112/1995, deoarece în procesul ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare s-a reținut că motivul de nulitate absolută este acela că apartamentul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil de către stat.

Prin aceste apărări, intimata tinde la răsturnarea constatărilor din litigiul anterior, astfel că nu pot fi primite, deoarece s-ar ajunge la încălcarea prezumției irefragrabile a autorității de lucru judecat, potrivit căreia ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre (res indicata pro veritate habetur). În ceea ce privește norma de protecție a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de reținut că situația din speța de față este diferită de cea din cauza Raicu c. României (Cererea nr. 28.104/03, Hotărârea din 19 octombrie 2006), în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 fusese confirmat prin respingerea irevocabilă a acțiunii în constatarea nulității acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului.

Prin urmare, în acea cauză reclamanta beneficia de un „bun", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în baza unei hotărâri definitive prin care se recunoscuse valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desființată ca urmare a admiterii recursului în anulare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiție. În speța de față însă, prin Decizia civilă nr. 158A din 1 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, instanțele au făcut aplicarea principiului restitutio in integrum și, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, au dispus repunerea părților în situația anterioară, obligând Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei suma de 3.441.418 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului plătit pentru apartament, precum și o sumă de bani pentru sporul de valoare adus acestui apartament.

În consecință, întrucât intimata-reclamantă a fost despăgubită pentru privarea de bun, prin aplicarea principiului restitutio in integrum și în conformitate cu dispozițiile legale incidente, în speță sunt respectate cerințele respectării dreptului de proprietate privată prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în realitate fiind îndeplinite condițiile acestui text de lege.

Astfel, conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 24 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, ea a cumpărat apartamentul situat în București, str. M., sector 1. Prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus obligarea sa la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul obiect al contractului numitului B.C.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv a art. 9 și art. 10. Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanta era chiriașa apartamentului, situație în care acesta nu putea fi restituit în natură moștenitorilor fostului proprietar, Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar reclamanta nu a dobândit și nici nu a înstrăinat o locuință proprietate personală după data de 10 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu. Locuința cumpărată nu făcea parte din categoria apartamentelor exceptate de la vânzare conform art. 10 din Legea nr. 112/1995.

Apartamentul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Legea nr. 112/1995 și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevăd în Capitolul I art. 1 alin. (2) că „imobilele cu destinația de locuință trecute ca atare în proprietatea statului cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974". Ca atare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform dispozițiilor legale sus-menționate, apartamentul cumpărat de reclamantă era considerat ca fiind preluat cu titlu și conform Legii nr. 112/1995 putea fi vândut chiriașilor.

Buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fost prevăzută prin Legea nr. 10/2001 și nu este o condiție prevăzută de Legea nr. 112/195. Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la respectarea condițiilor prevăzute de art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, care vizează legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare și a căror nerespectare este sancționată, conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, cu nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare. În speță, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995. Acest contract nu a fost anulat în baza art. 2 din Legea nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că au fost respectate dispozițiile acestui act normativ.

Recurenta susține că are dreptul, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, la restituirea prețului de piață al apartamentului, stabilit prin expertiza imobiliară efectuată în cauză, din care se va deduce suma reprezentând prețul actualizat și sporul de valoare ce i-au fost acordate prin Sentința civilă nr. 16053 din 31 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1, astfel cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr. 158/A din 1 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

De altfel, referitor la art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituțională în Decizia nr. 1351 din 10 decembrie 2008 a statuat că „acordarea unor despăgubiri la valoarea actuală a imobilelor are natura juridică a unei măsuri echitabile, menită să le ofere foștilor chiriași posibilitatea de a-și cumpăra o locuință, ceea ce este în consens cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție". Recurenta arată că a beneficiat de dispozițiile unei legi care i-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupa în calitate de chiriașă, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Potrivit acestui text „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional." În aceste condiții, rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat cu rata inflației și restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate nu răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerință în folosința proprietății. Așa cum a statuat Curtea Europeană în Decizia Raicu c. României „trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.

Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea pecuniară a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată". Chiar dacă hotărârea sus-menționată vizează situația persoanei care pierde bunul cumpărat de la stat în urma desființării hotărârii judecătorești irevocabile într-o cale de atac extraordinară, fundamentul răspunderii îl reprezintă tot evicțiunea ca și în cauza de față, astfel încât, pentru identitate de rațiune, se impune o soluționare similară.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare la speță a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, criticile pe acest aspect nefiind fondate. Potrivit textului menționat, care a fundamentat pretențiile reclamantei, pentru a obține restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale, este necesar ca proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri irevocabile, să fi încheiat acele contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Deși pretinde că s-ar fi conformat și ar fi îndeplinit întrutotul cerințele actului normativ la momentul perfectării vânzării-cumpărării, reclamanta ignoră faptul că în sfera de reglementare a acestuia, putând face obiectul înstrăinării către chiriași, intrau numai imobilele preluate cu titlu de către stat - art. 1 din Legea nr. 112/1995. Or, asupra nevalabilității titlului statului există deja o statuare jurisdicțională irevocabilă, cea regăsită în Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curții de Apel București, care, pronunțând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanta din prezenta cauză, a reținut că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, astfel că potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi, aplicabilă doar imobilelor preluate cu titlu și că chiriașa-cumpărătoare a fost de rea-credință la contractare.

Asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat ca și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o manieră incidentală readuce judecății același aspect. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară. Așa fiind, în actualul litigiu vizând pretențiile derivate din anularea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu poate pretinde că statul a avut un titlu valabil asupra imobilului, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

] . De aceea, susținerile recurentei-reclamante în legătură cu încheierea valabilă a contractului, pentru că statul ar fi deținut un titlu legal reprezentat de Decretul nr. 92/1950, vin să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja. Recurenta pretinde încheierea valabilă a contractului și raportat la prevederile art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, susținând că îndeplinea condițiile acestor texte de lege, și anume: era chiriașă în imobil la data încheierii contractului; contractul s-a încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege; nu a dobândit sau înstrăinat o locuință proprietate personală după data de 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu; locuința nu dispunea de dotările care o exceptau de la vânzare.

Or, prin aceste susțineri, recurenta ignoră faptul că îndeplinirea condițiilor prevăzute de respectivele texte de lege este subsecventă cerinței ca imobilul supus vânzării să intre în domeniul de reglementare a Legii nr. 112/1995, așa cum acesta este definit de art. 1 din lege și că pe acest aspect se opune cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză, Decizia civilă nr. 509/2005 a Curții de Apel București, prin care s-a statuat irevocabil asupra nerespectării prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului, întrucât imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de către stat. Nu se poate reține că cerința impusă de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului, aceea ca actul de vânzare-cumpărare desființat să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, s-ar referi exclusiv la respectarea prevederilor art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, cum greșit pretinde recurenta.

Aceasta pentru că norma cuprinsă în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincție în ceea ce privește prevederile Legii nr. 112/1995 ce trebuie respectate la încheierea contractului, or acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"). Cât privește poziția subiectivă a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta interesează în aprecierea valabilității contractului, întrucât art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - în raport de care s-a constatat și nulitatea contractului recurentei - exceptează de la sancțiunea nulității absolute actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, dacă au fost încheiate cu bună-credință.

Din această perspectivă, în hotărârea judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului recurentei s-a analizat poziția subiectivă a acesteia la momentul contractării, iar față de puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, în mod corect, în litigiul pendinte, instanța de apel a preluat statuările jurisdicționale din respectiva hotărâre referitoare la reaua-credință a recurentei, atunci când a redat motivele pentru care i-a fost anulat contractul. Față de toate elementele expuse anterior, rezultă că instanța de apel a stabilit corect, ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul actului a privit un bun imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din sfera de reglementare a acestui act normativ.

În consecință, reclamantei nu îi erau incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care să îi permită obținerea prețului de piață al imobilului, ca efect al evicțiunii produse. Susținerea recurentei-reclamante, în sensul că este îndreptățită la restituirea prețului de circulație al apartamentului, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, este, de asemenea, neîntemeiată. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu contra României, pe care recurenta o invocă, nu este relevantă în speță, întrucât circumstanțele din respectiva cauză și cele din prezenta cauză sunt diferite, după cum corect a apreciat și instanța de apel.

Astfel, reclamanta R. era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credință la contractare, în timp ce reclamanta din prezenta cauză a fost considerată de rea-credință la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile. În plus, desființarea hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanșării și admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părții respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este cazul în dosarul de față.

Reclamanta nu se află în situația de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna sa credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce o privește s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în sens contrar. Prin urmare, hotărârea Curții Europene invocată nu sprijină pretențiile reclamantei în sensul obținerii prețului de piață al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate. Având în vedere considerentele prezentate, urmează a se constata că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și a jurisprudenței Curții Europene reflectată în cauza Raicu contra României, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.I.L. împotriva Deciziei civile nr. 218 A din data de 25 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013. Procesat de GGC - AS