ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 martie 2009, sub

nr. 9258/3/2009, reclamanta H.I.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 257.000

euro, echivalent în RON la cursul oficial la data plății, precum și la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivare,

reclamanta a arătat că prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curții

de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului său de

vânzare-cumpărare și că întrucât acesta a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, potrivit art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, ea este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Reclamanta a mai arătat

că prin hotărâre judecătorească irevocabilă a obținut restituirea prețului

actualizat din contract și a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului,

astfel că suma solicitată în prezentul dosar reprezintă diferența dintre

valoarea reală de circulație a apartamentului și suma ce i-a fost deja

restituită.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 634 din 30 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Învestită prin

declinare, Judecătoria sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 5987

din 29 martie 2011 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat, la

rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București; constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul

Curții de Apel București, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin Sentința civilă

nr. 21F din 17 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî

astfel, curtea a reținut că cererea de chemare în judecată are ca obiect

pretenții, evaluate de reclamantă la suma de 257.000 euro. Valoarea obiectului

pricinii este mai mare de 500.000 RON. Faptul că după efectuarea unui raport de

expertiză în cauză s-a constatat că valoarea apartamentului din litigiu este

450.084 RON, deci sub valoarea de 500.000 RON, nu schimbă competența materială

după valoare în soluționarea cauzei, conform art. 181 C. proc. civ.

În urma pronunțării

regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 9258/3/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 2101 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 104.700

euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, pentru imobilul

situat în București, str. M., sector 1 (din care va fi scăzută valoarea de

61.278 RON acordată prin Decizia civilă nr. 158/A din 1 februarie 2008 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă).

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit în baza Legii nr.

112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996,

apartamentul situat în București, str. M., sector 1, achitând integral prețul

acestuia, în cuantum de 19.572.417 RON.

Ulterior, prin

Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curții de Apel București s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al

reclamantei, reținându-se că în raport cu caracterul ilegal, fără titlu

valabil, al preluării imobilului de către stat, acesta nu putea face obiectul

Legii nr. 112/1995 și că, în lipsa unui titlu valabil al statului asupra

bunului în cauză, a avut loc o vânzare a imobilului ce aparține altei persoane.

Analizând considerentele

deciziei sus-menționate, se constată că s-a avut în vedere împrejurarea că

restituirea întregului imobil către fostul proprietar s-a făcut în anul 1998,

prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, deci ulterior încheierii

actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi

constatată.

Se mai constată din

hotărârile judecătorești depuse la dosar că nu a fost analizat modul în care au

fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 la momentul

încheierii actului de înstrăinare, acesta fiind de altfel singurul moment la

care se poate raporta buna sau reaua-credință a cumpărătorului.

În condițiile în care

reclamanta este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, care include în noțiunea de „bun" și pe titularul unui drept de

creanță, urmare a pierderii imobilului din patrimoniul său, reclamanta a rămas

beneficiara dreptului de creanță, constând în contravaloarea de piață a acestui

apartament, așa cum s-a pronunțat în diverse decizii și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

La calcularea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valoarea rezultată din

expertiza efectuată în cauză, care a calculat valoarea de piață a

apartamentului, din care urmează a fi scăzută valoarea stabilită prin Decizia

civilă nr. 158A din 1 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în cazul în care a fost deja plătită reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul

Prin Decizia civilă

nr. 218A din 25 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut următoarele:

Prin apelul formulat,

apelantul-pârât a susținut nelegalitatea hotărârii apelate din două

perspective:

procesuale pasive, excepție în susținerea căreia a arătat că, din punct de

vedere al normei de drept substanțial, erau aplicabile în cauză dispozițiile

art. 1337 și urm. C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune pentru fapta unui terț;

sau interpretare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

deoarece prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București s-a reținut cu putere de lucru judecat reaua-credință a

reclamantei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.

X/1996.

Primul motiv de apel

este neîntemeiat, raportat la dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) și

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin aceste

dispoziții, legiuitorul a înțeles să reglementeze în cuprinsul unui act

normativ cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun al răspunderii

pentru evicțiune, condițiile în care operează obligația de garanție pentru

evicțiune, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților raportului juridic

deduse judecății.

Sub aspectul

obiectului raportului juridic dedus judecății, dispozițiile legale cu caracter

special cuprinse la art. 50 din Legea nr. 10/2001 pretind verificarea condiției

ca, contractul de vânzare-cumpărare ce a reprezentat titlul de proprietate al

reclamantei - încheiat, după caz, cu respectarea sau cu eludarea Legii nr.

112/1995 - să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Sub aspectul părților

raportului juridic obligațional, s-a instituit ex lege obligația de dezdăunare

a cumpărătorului în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, indiferent de

ipoteza legală în care se încadrează cumpărătorii, respectiv atât în ceea ce

privește restituirea valorii de piață, cât și a prețului actualizat.

Aceste dispoziții

legale constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind

obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (art. 1341 C. civ.). Prin

urmare, ele se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform

căruia „norma specială derogă de la norma generală" (specialia generalibus

derrogant), atunci când instanța de judecată reține că situația de fapt expusă

de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.

Având în vedere

faptul că textul de lege menționat mai sus instituie, cu caracter derogatoriu

de la dreptul comun, o formă de răspundere extracontractuală specială, și

stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice în ceea ce privește restituirea prețului de piață al imobilelor, în

situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, motivul de

apel referitor la lipsa calității procesuale pasive este neîntemeiat.

Cel de-al doilea

motiv de apel este, însă, întemeiat, tribunalul pronunțând hotărârea apelată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Astfel, potrivit

acestui text de lege, invocat de către reclamantă în susținerea acțiunii,

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare".

Din interpretarea

acestei norme legale, coroborat cu prevederile art. 50 alin. (2) din același

act normativ, rezultă că Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul chiriașilor

cumpărători la restituirea prețului de piață numai în cazul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, în timp ce pentru situația contractelor de

vânzare-cumpărare desființate și care au fost încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului

plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

Tribunalul a făcut o

greșită aplicare a acestei norme juridice, ignorând dezlegările cu putere de

lucru judecat date prin hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul asupra

chestiunii litigioase referitoare la constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996.

Astfel, prin Decizia

civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunțată de Curtea de apel București,

secția a IV-a civilă, irevocabilă, în care reclamanta a avut calitatea de

parte, instanța de recurs a tranșat în mod irevocabil asupra unei chestiuni

prejudiciale pentru litigiul de față, respectiv asupra aspectului dacă

contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 a fost încheiat cu respectarea/cu

eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. în acel proces, instanța de recurs a

constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare, pentru

faptul că a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995,

precum și faptul că reclamanta din cauza de față nu a fost de bună-credință.

Prin urmare,

dezlegarea dată de instanțe, prin aceste hotărâri irevocabile, asupra

aspectului că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996 s-a făcut

cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a intrat în puterea lucrului

judecat, impunându-se în procesul de față cu puterea unei prezumții absolute,

potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Nu se poate reține

apărarea intimatei în sensul că actul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 a fost

încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 și 10 ale Legii nr. 112/1995,

întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 era chiriașa

apartamentului, astfel că nu putea fi restituit în natură moștenitorilor fostului

proprietar; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după expirarea

termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar locuința cumpărată

nu făcea parte din categoria apartamentelor exceptate de la vânzare conform

art. 10 din Legea nr. 112/1995, deoarece în procesul ce a avut ca obiect

constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare s-a

reținut că motivul de nulitate absolută este acela că apartamentul nu putea

face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind vorba despre un imobil preluat fără

titlu valabil de către stat.

Prin aceste apărări,

intimata tinde la răsturnarea constatărilor din litigiul anterior, astfel că nu

pot fi primite, deoarece s-ar ajunge la încălcarea prezumției irefragrabile a

autorității de lucru judecat, potrivit căreia ce s-a constatat printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre

(res indicata pro veritate habetur).

În ceea ce privește

norma de protecție a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de

reținut că situația din speța de față este diferită de cea din cauza Raicu c.

României (Cererea nr. 28.104/03, Hotărârea din 19 octombrie 2006), în care

contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr.

112/1995 fusese confirmat prin respingerea irevocabilă a acțiunii în

constatarea nulității acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului.

Prin urmare, în acea cauză reclamanta beneficia de un „bun", în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în baza unei hotărâri

definitive prin care se recunoscuse valabilitatea contractului încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desființată ca urmare a

admiterii recursului în anulare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să

creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să

permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru

ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în

situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase

odinioară aceste bunuri. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul

de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în

anulare de către Curtea Supremă de Justiție.

În speța de față

însă, prin Decizia civilă nr. 158A din 1 februarie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursurilor, instanțele au făcut aplicarea principiului restitutio in integrum

și, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, au dispus repunerea părților în situația anterioară,

obligând Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei suma de

3.441.418 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului plătit pentru

apartament, precum și o sumă de bani pentru sporul de valoare adus acestui

apartament.

În consecință,

întrucât intimata-reclamantă a fost despăgubită pentru privarea de bun, prin

aplicarea principiului restitutio in integrum și în conformitate cu

dispozițiile legale incidente, în speță sunt respectate cerințele respectării

dreptului de proprietate privată prevăzute de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a

considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, în realitate fiind îndeplinite condițiile acestui text de

lege.

Astfel, conform

contractului de vânzare-cumpărare din data de 24 octombrie 1996, încheiat cu

Primăria Municipiului București, ea a cumpărat apartamentul situat în

București, str. M., sector 1.

Prin Decizia civilă

nr. 509 din 30 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a

dispus obligarea sa la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul obiect al contractului numitului B.C.

Contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea

nr. 112/1995, respectiv a art. 9 și art. 10.

Astfel, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanta era chiriașa

apartamentului, situație în care acesta nu putea fi restituit în natură

moștenitorilor fostului proprietar,

Contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14

din Legea nr. 112/1995, iar reclamanta nu a dobândit și nici nu a înstrăinat o

locuință proprietate personală după data de 10 ianuarie 1990, în localitatea de

domiciliu.

Locuința cumpărată nu

făcea parte din categoria apartamentelor exceptate de la vânzare conform art. 10

din Legea nr. 112/1995.

Apartamentul în

litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Legea nr. 112/1995 și

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevăd în Capitolul I art. 1

alin. (2) că „imobilele cu destinația de locuință trecute ca atare în

proprietatea statului cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca

locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la

data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951,

Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974".

Ca atare, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform dispozițiilor legale

sus-menționate, apartamentul cumpărat de reclamantă era considerat ca fiind

preluat cu titlu și conform Legii nr. 112/1995 putea fi vândut chiriașilor.

Buna-credință a

cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fost prevăzută

prin Legea nr. 10/2001 și nu este o condiție prevăzută de Legea nr. 112/195.

Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la respectarea condițiilor prevăzute

de art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, care vizează legalitatea

contractelor de vânzare-cumpărare și a căror nerespectare este sancționată,

conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, cu nulitatea absolută a actului juridic

de înstrăinare.

În speță, contractul

de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea

nr. 112/1995. Acest contract nu a fost anulat în baza art. 2 din Legea nr.

112/1995, ceea ce înseamnă că au fost respectate dispozițiile acestui act

normativ.

Recurenta susține că

are dreptul, potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, la restituirea

prețului de piață al apartamentului, stabilit prin expertiza imobiliară

efectuată în cauză, din care se va deduce suma reprezentând prețul actualizat

și sporul de valoare ce i-au fost acordate prin Sentința civilă nr. 16053 din

31 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1, astfel cum a fost schimbată prin

Decizia civilă nr. 158/A din 1 februarie 2008 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă.

De altfel, referitor

la art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituțională în Decizia

nr. 1351 din 10 decembrie 2008 a statuat că „acordarea unor despăgubiri la

valoarea actuală a imobilelor are natura juridică a unei măsuri echitabile,

menită să le ofere foștilor chiriași posibilitatea de a-și cumpăra o locuință,

ceea ce este în consens cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție".

Recurenta arată că a

beneficiat de dispozițiile unei legi care i-a permis să cumpere în deplină

legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupa în calitate de chiriașă,

dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Potrivit acestui text

„orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept

internațional."

În aceste condiții,

rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat

cu rata inflației și restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate nu

răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice

ingerință în folosința proprietății.

Așa cum a statuat

Curtea Europeană în Decizia Raicu c. României „trebuie păstrat un echilibru

just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de

salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat

va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.

În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă

generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de

proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea pecuniară a bunului, așa

cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este

realizată".

Chiar dacă hotărârea

sus-menționată vizează situația persoanei care pierde bunul cumpărat de la stat

în urma desființării hotărârii judecătorești irevocabile într-o cale de atac

extraordinară, fundamentul răspunderii îl reprezintă tot evicțiunea ca și în

cauza de față, astfel încât, pentru identitate de rațiune, se impune o

soluționare similară.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare la speță a

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, criticile pe acest

aspect nefiind fondate.

Potrivit textului

menționat, care a fundamentat pretențiile reclamantei, pentru a obține

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale, este necesar ca proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri irevocabile, să fi încheiat

acele contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Deși pretinde că s-ar

fi conformat și ar fi îndeplinit întrutotul cerințele actului normativ la

momentul perfectării vânzării-cumpărării, reclamanta ignoră faptul că în sfera

de reglementare a acestuia, putând face obiectul înstrăinării către chiriași,

intrau numai imobilele preluate cu titlu de către stat - art. 1 din Legea nr.

112/1995.

Or, asupra

nevalabilității titlului statului există deja o statuare jurisdicțională

irevocabilă, cea regăsită în Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curții

de Apel București, care, pronunțând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de către reclamanta din prezenta cauză, a reținut că imobilul a trecut

fără titlu valabil în proprietatea statului, astfel că potrivit art. 1 din

Legea nr. 112/1995 nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi, aplicabilă

doar imobilelor preluate cu titlu și că chiriașa-cumpărătoare a fost de

rea-credință la contractare.

Asemenea

considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra nulității

contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat ca

și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o

manieră incidentală readuce judecății același aspect.

Efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu

poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară.

Așa fiind, în

actualul litigiu vizând pretențiile derivate din anularea contractului de

vânzare-cumpărare, reclamanta nu poate pretinde că statul a avut un titlu

valabil asupra imobilului, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui

aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti

funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat

[

art. 1200 pct. 4 cu

referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

]

.

De aceea, susținerile

recurentei-reclamante în legătură cu încheierea valabilă a contractului, pentru

că statul ar fi deținut un titlu legal reprezentat de Decretul nr. 92/1950, vin

să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja.

Recurenta pretinde

încheierea valabilă a contractului și raportat la prevederile art. 9 și 10 din

Legea nr. 112/1995, susținând că îndeplinea condițiile acestor texte de lege,

și anume: era chiriașă în imobil la data încheierii contractului; contractul

s-a încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege; nu a

dobândit sau înstrăinat o locuință proprietate personală după data de 1

ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu; locuința nu dispunea de dotările

care o exceptau de la vânzare. Or, prin aceste susțineri, recurenta ignoră

faptul că îndeplinirea condițiilor prevăzute de respectivele texte de lege este

subsecventă cerinței ca imobilul supus vânzării să intre în domeniul de

reglementare a Legii nr. 112/1995, așa cum acesta este definit de art. 1 din

lege și că pe acest aspect se opune cu putere de lucru judecat, în prezenta

cauză, Decizia civilă nr. 509/2005 a Curții de Apel București, prin care s-a

statuat irevocabil asupra nerespectării prevederilor art. 1 din Legea nr.

112/1995 la încheierea contractului, întrucât imobilul nu a fost preluat cu

titlu valabil de către stat.

Nu se poate reține că

cerința impusă de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru

restituirea prețului de piață al imobilului, aceea ca actul de

vânzare-cumpărare desființat să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, s-ar referi exclusiv la respectarea prevederilor art. 9 și

10 din Legea nr. 112/1995, cum greșit pretinde recurenta. Aceasta pentru că

norma cuprinsă în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu face nicio

distincție în ceea ce privește prevederile Legii nr. 112/1995 ce trebuie

respectate la încheierea contractului, or acolo unde legea nu distinge, nici

interpretul nu trebuie să distingă („ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus").

Cât privește poziția

subiectivă a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta interesează în

aprecierea valabilității contractului, întrucât art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 - în raport de care s-a constatat și nulitatea contractului recurentei

- exceptează de la sancțiunea nulității absolute actele juridice de înstrăinare

având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, dacă au fost încheiate cu

bună-credință.

Din această

perspectivă, în hotărârea judecătorească irevocabilă de constatare a nulității

contractului recurentei s-a analizat poziția subiectivă a acesteia la momentul

contractării, iar față de puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, în mod

corect, în litigiul pendinte, instanța de apel a preluat statuările

jurisdicționale din respectiva hotărâre referitoare la reaua-credință a

recurentei, atunci când a redat motivele pentru care i-a fost anulat

contractul.

Față de toate

elementele expuse anterior, rezultă că instanța de apel a stabilit corect,

ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul actului a privit un bun

imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din sfera de

reglementare a acestui act normativ.

În consecință,

reclamantei nu îi erau incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, care să îi permită obținerea prețului de piață al imobilului, ca efect

al evicțiunii produse.

Susținerea

recurentei-reclamante, în sensul că este îndreptățită la restituirea prețului

de circulație al apartamentului, în raport de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, este, de asemenea, neîntemeiată.

Hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu contra României, pe

care recurenta o invocă, nu este relevantă în speță, întrucât circumstanțele

din respectiva cauză și cele din prezenta cauză sunt diferite, după cum corect

a apreciat și instanța de apel.

Astfel, reclamanta R.

era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa

credință la contractare, în timp ce reclamanta din prezenta cauză a fost

considerată de rea-credință la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei

hotărâri irevocabile.

În plus, desființarea

hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanșării și

admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului

părții respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un

proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor

juridice, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este cazul în dosarul

de față. Reclamanta nu se află în situația de a beneficia de o hotărâre

irevocabilă care să constate buna sa credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce o

privește s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.

Prin urmare,

hotărârea Curții Europene invocată nu sprijină pretențiile reclamantei în

sensul obținerii prețului de piață al imobilului, criticile în acest sens fiind

neîntemeiate.

Având în vedere

considerentele prezentate, urmează a se constata că hotărârea recurată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 și a jurisprudenței Curții Europene reflectată în cauza Raicu contra

României, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta H.I.L. împotriva Deciziei civile nr.

218 A din data de 25 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 martie 2013.

Procesat de GGC - AS