ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1236/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2009 pe rolul Judecătoriei sector 5 București, reclamanții M.G.A. și M.V. au chemat în judecată Ministerul Economiei și Finanțelor și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii nr. 10/2001, să oblige pârâtul la restituirea prețului din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 493/25525 din 08 octombrie 1996, actualizat, și la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat chemarea în garanție a mandatarului vânzătorului, SC H.N. SA, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții în cererea principală, să fie obligat chematul în garanție la restituirea comisionului de 1% din prețul încasat pentru imobil.

La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2009, reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că au mărit câtimea pretențiilor la suma de 180.000 euro, situație față de care, prin Sentința civila nr. 6714 din 21 octombrie 2009, Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 266 din 24 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând că pretențiile reclamanților nu se încadrează în prevederile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinită condiția ca actul de vânzare-cumpărare, ce reprezintă titlul reclamanților, să fie încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr. 611A din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 266 din 24 februarie 2010 a Tribunalului București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pentru a pronunța aceasta decizie, Curtea de Apel București a reținut că prima instanță a analizat cererea reclamanților doar din perspectiva solicitării acestora de obligare a pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului, omițând a analiza și cererea subsidiară, de restituire a prețului plătit la valoarea reactualizată, pentru soluționarea acestei cereri fiind necesară administrarea unei expertize contabile.

Rejudecând cauza, prin Sentința civilă nr. 2265 din 16 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 63.814,27 RON reprezentând prețul actualizat cu indicele de inflație și a respins cererea de chemare în garanție, ca nefondată. Tribunalul a reținut că actul de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit apartamentul în litigiu nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în considerentele Deciziei civile nr. 322 din 21 martie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reținându-se că imobilul nu putea face obiectul acestei legi întrucât era trecut în proprietatea statului fără titlu, situație ce a atras constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nefiind îndreptățiți la obținerea prețului de piață al imobilului. În ceea ce privește restituirea prețului actualizat, în cauză s-a dovedit că titlul reclamanților a fost desființat, astfel încât potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este răspunzător față de cumpărător pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, evicțiune ce atrage restituirea prețului, în temeiul art. 1341 C. civ. În speță, devin însă incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Valoarea reactualizată a prețului achitat de reclamanți a fost stabilită prin raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul A.A., la suma de 63.814,27 RON. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată, tribunalul reținând că SC H.N. SA a acționat ca mandatar al vânzătorului, comisionul de 1% din prețul imobilului reprezentând remunerația mandatarului. Cum mandatul a fost îndeplinit fără a se putea imputa o culpă chematului în garanție pentru îndeplinirea mandatului, cererea de restituire a comisionului nu este justificată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 246 A din 12 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă apelantului-pârât calitate procesuală pasivă în cauză, în sensul că acestuia îi incumbă obligația de restituire a prețului actualizat, în calitate de reprezentant al Statului Român. Sub aspectul naturii obligației de plată, în speță nu operează răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, întrucât pentru antrenarea acestei obligații a vânzătorului este necesar să existe un contract valabil încheiat. Pentru ipoteza în care contractul a fost constatat nul, cum este și cazul în speță, se pune în discuție restituirea prestațiilor conform principiului repunerii în situația anterioară, în sensul restituirii prestațiilor executate în temeiul unui act nul.

Din acest punct de vedere, sunt întemeiate observațiile apelantului-pârât în sensul că nu obligația de garanție pentru evicțiune este cauza obligației de restituire, însă acesta are calitate procesuală pasivă din perspectiva obligației de restituire a prețului actualizat încasat în temeiul unui act nul, conform dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în temeiul principiului restitutio in integrum, pe care de altfel l-a invocat. Raportul de drept privat de care face vorbire apelantul nu este unul tipic pentru a se putea vorbi de schimbarea debitorului ori de novațiunea prin schimbare de debitor.

Instituția care figurează, în mod formal, ca vânzător în contract nu a beneficiat de prețul încasat, fondul extrabugetar constituit în baza Legii nr. 112/1995 fiind utilizat pentru efectuarea cheltuielilor de natura și în ordinea prevăzute la art. 13 din Legea nr. 112/1995, constând în plata despăgubirilor acordate, în temeiul acestui act normativ, foștilor proprietari și moștenitorilor acestora, pentru apartamentele care nu au fost nerestituite în natură. În speță, nu a operat novațiunea prin schimbare de debitor deoarece intenția de a nova nu rezultă din dispozițiile legale care conferă calitate procesuală pasivă apelantului-pârât. În plus, apelantul nu justifică interes pentru a invoca o eventuală lipsă a acordului creditorului.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de apel care viza soluția dată pe fondul cauzei și temeiul juridic al obligației de restituire a prețului actualizat, instanța de apel a reținut că tribunalul a avut în vedere, sub acest aspect, atât dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, cât și prevederile art. 1337 și 1341 C. civ. de la 1864. Cu toate acestea, coroborarea, în mod greșit, a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, cu prevederi C. civ. de la 1864 care reglementează obligația de garanție pentru evicțiune nu produce consecințe în sensul schimbării soluției primei instanțe întrucât obligația de plată a prețului reactualizat incumbă apelantului-pârât în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată.

Răspunzând celorlalte critici formulate, Curtea de Apel a reținut că vânzarea de locuințe în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost efectuată conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate prin H.G. nr. 20/1996 prin societăți comerciale și unități specializate în vânzarea de locuințe care au acționat în calitate de mandatari ai vânzătorului. Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, acest mandat a fost remunerat, remunerația fiind reprezentată de comisionul de 1% din preț. Constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nu are drept consecință restituirea acestui comision. În ipoteza în care s-ar fi invocat și probat îndeplinirea defectuoasă a sarcinii încredințate mandatarului, cu consecințe sub aspectul valabilității actului încheiat, mandantul ar fi putut solicita restituirea acestui comision.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Ministerului Finanțelor Publice nu are calitate procesual pasivă. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației de restituire a sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligați. Sub acest aspect, în cauză, obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Municipiul București, prin mandatar SC H.N.

SA), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică și anume: a) raportul juridic este de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare; b) prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanți din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice care doar administrează fondul cu această destinație. c) pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că, prin lege, s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ). În plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ). Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia, SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. În al doilea rând, în mod greșit, instanța de apel a menținut obligația de plată a prețului actualizat, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar, SC H.N. SA., reclamanții au cumpărat apartamentul nr. 23, situat în imobilul din București, sector 1. Prin Sentința civilă nr. 9203 din 18 mai 2000, Judecătoria Sectorului 1 București a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.S.R., prin care aceasta solicită constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996, precum și revendicarea imobilului, în temeiul art. 480 C. civ.

Prin Decizia civila nr. 322 din 21 martie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot Sentința civilă nr. 9203 din 18 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar pe fondul cauzei, a admis acțiunea privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996 și a obligat pârâții M.G.A. și M.V. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei P.S.R. apartamentul nr. 23, situat în imobilul din București, sector 1. Hotărârea a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1799 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În considerentele hotărârilor menționate s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, că nu putea face obiectul unei vânzări în temeiul Legii nr. 112/1995 și că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părțile nu au fost de bună-credință.

Având în vedere această situație de fapt, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit. Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să atribuie calitate procesual pasivă Ministerului Finanțelor Publice în litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) ale aceluiași articol.

Câtă vreme norma legală stabilește în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate procesuală pasivă. Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale și a principiilor enunțate prin motivele de recurs (principiului relativității efectelor contractului, principiile efectelor nulității actelor juridice), făcând totodată inutilă analiza condițiilor evicțiunii, a novației prin schimbare de debitor ori a naturii juridice a obligației de restituire a sumei de bani pretinse.

Prin urmare, constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 246 A din 12 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 martie 2013. Procesat de GGC - N