ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5291/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5291/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București, la
data de 5 noiembrie 2008, sub nr. 19546/299/2008
reclamanții
M.C. și M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va
pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata prețului reactualizat încasat
în urma încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu plata din 24
decembrie 1996.
La data
de 11 decembrie 2008, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la
dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității
procesuale pasive și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca
neîntemeiată și cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA, prin care a
solicitat obligarea acesteia la restituirea comisionului de 1% încasat la
încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
La
termenul din 27 martie 2009, reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin
care au solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al
imobilului, având în vedere modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.
La data
de 19 ianuarie 2010 a fost introdusă în cauză în calitate de reclamantă C.I.,
față de decesul reclamantei M.M.
Prin
sentința civilă nr. 11970 din 8 iunie 2010 a fost declinată competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Tribunalul
București - Secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1983 din 16
decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 37579/3/2010 a admis acțiunea și a
obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamaților suma de
976.700 de lei, reprezentând prețul de piață al imobilului.
Pentru
a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Prin
contractul de vânzare - cumpărare din
24 decembrie 1996 reclamanții au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, ap. nr. 2 situat pe str. Naum
Râmniceanu. Prețul imobilului în sumă de 16.178.961 lei a fost achitat în
totalitate prin chitanța din 3 noiembrie 1997 (fila 6).
Ulterior,
prin sentința civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1
București, devenită prin decizia civilă nr. 1269 din 26 septembrie 2006 a
Tribunalului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 662 din 5 aprilie
2007 a Curții de Apel București, au fost obligați reclamanții să lase în
deplină proprietate și liniștită posesie imobilul fostei proprietare, D.A.A.
Conform
art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror
contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Astfel
situația reclamanților se încadrează în dispozițiile mai sus arătate, aceștia
fiind cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, al căror contract a fot
încheiat cu respectarea prevederilor acestei legi și a fost desființat prin
sentința civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1
București, rămasă irevocabilă.
Ca
atare, aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului
iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 această obligație revine
Ministerului Finanțelor Publice.
Așa
rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul A.C.A.,
valoarea imobilului este de 76.700 lei.
În ceea
ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că această cerere este neîntemeiată,
comisionul de 1% reprezintă remunerația chematului în garanție în temeiul
contractului de prestări servicii pentru activitatea sa de mandatar al
Municipiului București, așa încât această sumă i se cuvine. Evicțiunea
ulterioară nu poate fi imputată acesteia, neexistând temei juridic pentru
restituirea acestei sume. În consecință, cererea de chemare în garanție a fost
respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar
prin decizia civilă nr. 594 din 15 iunie 2011 Curtea de Apel București, s
ecția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul aduce în dezbatere în
primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341
C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina
vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în timp ce
recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.
Critica
este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun
referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de
legea specială.
Astfel,
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului
actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare,
încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și
completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice”.
Este
tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de
fond, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială.
Așa
fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor
Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății,
în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piața al imobilului.
Susținerea
apelantului - pârât vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 50
1
C. proc. civ. este de asemeni nefondată,
pentru următoarele argumente:
Din
interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost
modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și
prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această
distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui
imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.
112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare
- cumpărare, încheiat cu rea - credință, ca o consecință a admiterii acțiunii
în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea
titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri
valabile de proprietate.
Art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii
ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul
la restituirea prețului de piață al imobilului; stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin
expertiză”.
Astfel,
ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt
diferite de cele cuprinse în art. 50
1
și se exclud reciproc pentru
că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul
contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.
112/1995, dispozițiile art. 50
1
dimpotrivă, se referă la restituirea
prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare - cumpărare
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin art.
8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2
1
)
potrivit cărora „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au
cumpărat cu bună credință imobilele în care locuiau fi ale căror contracte de
vânzare cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,
fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile . ”
Așa
fiind, este evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin „desființare” nu se
înțelege doar situația când contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul
Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în
revendicare.
Față de
împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță,
contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,
este evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare
- cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor
acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format
obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr.
112/1995.
Întrucât
prin sentința civilă nr. 559 din 28 februarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1
București (fila 13 dos. fond), s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare
de titluri formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul
Legii nr. 112/1995 - reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul
litigios, contractul de vânzare - cumpărare care a reprezentat titlul de
proprietate al reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au pierdut
dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra
bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina
proprietate și liniștită posesie a imobilului.
Așa
fiind, instanța de apel a apreciat că reclamanții se încadrează în ipoteza
reglementată de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 republicată,
respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii
proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare
încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul
la restituirea prețului de piață al imobilului.
Față de
cele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a
respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.M.B., iar
prin decizia civilă nr. 6350 din 18 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și
Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre
rejudecare Curții de Apel București.
În considerentele
acestei decizii, s-a reținut că este necesar să se refacă raportul de expertiză
întocmit în cauză, întrucât nu există dovezi pentru convocarea pârâtului
Ministerul Finanțelor Publice la efectuarea expertizei.
Valoarea raportului
de expertiză efectuat este inechitabilă, în raport cu suma achitată de
chiriașul cumpărător în baza Legii nr. 112/1995. Prețul actul al imobilului,
raportat la circumstanțele reale ale pieței imobiliare a scăzut cu 30-40% față
de cel rezultat la momentul efectuării expertizei tehnice.
De asemenea, s-a mai
dispus să se verifice dacă în litigiul anterior ce a avut ca obiect acțiunea în
revendicare s-a reținut buna sau reaua-credință a chiriașului cumpărător, dat
fiind că în considerentele hotărârii s-a menționat că acesta, dacă ar fi depus
diligențe, ar fi aflat situația juridică a imobilului la momentul cumpărării.
Rejudecând cauza după
casare și având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel
a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară, pentru
stabilirea valorii de circulație a imobilului, situat în București, sector 1.
La 21 martie 2013,
expertul I.M.A. a efectuat lucrarea și a depus-o în cauză.
Conform concluziilor
acesteia, valoarea de piață la nivelul lunii martie a anului 2013, a imobilului în litigiu, este de 173.760 euro (767.654,304 ron).
Analizând apelul
declarat de Ministerul Finanțelor Publice, în raport cu indicațiile de casare
și cu raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de
apel a reținut următoarele considerente:
Critica referitoare
la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor
Publice s-a reținut că este nefondată, deoarece calitatea procesuală îi revine
de la lege, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unde se prevede
în mod expres că restituirea prețului atât în situația restituirii prețului
actualizat, plătit de chiriaș, cât și în situația restituirii prețului de piață
al imobilelor, cumpărate în temeiul legii nr. 112/1995, se face de către
Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.
13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În ceea ce privește
fondul cauzei, instanța de apel a constatat, în raport cu sentința civilă nr. 559
din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1, că în cauză sunt incidente
dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, reclamanții aflându-se
în situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au achiziționat
imobilul în litigiu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995
și a rămas fără efecte
juridice, reclamanții
pierzând proprietatea, urmare acțiunii în
revendicare
prin compararea titlurilor de proprietate în
favoarea fostului
proprietar.
În cuprinsul
considerentelor sentinței civile susmenționate, instanța nu a analizat buna sau
reaua credință a părților, dimpotrivă, a specificat că aceasta este lipsită de
relevanță în cadrul acțiunii în revendicare, astfel încât s-a plecat în
compararea titlurilor de la premisa că actul de vânzare-cumpărare al
reclamanților a fost valabil încheiat.
Neanalizându-se
în nici un fel atitudinea subiectivă a
cumpărătorilor la momentul încheierii
actului, instanța nu a făcut nici o mențiune la eventuala atitudine nediligentă
de la acea dată.
S-a reținut că apelul
este însă fondat, sub aspectul evaluării prețului de piață al imobilului,
deoarece din expertiza efectuată la data rejudecării cauzei, s-a constatat că
această valoare este inferioară celei stabilite cu ocazia soluționării cauzei
în primă instanță.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, criticând hotărârea instanței de apel pentru
nelegalitate sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Astfel
se susține că în cauză este incidentă excepția lipsei
calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice în
condițiile în care acesta nu a fost parte în contractul de vânzare – cumpărare.
În
aceeași idee se susține că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu
sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor
Publice și să acorde calitate procesuală acestei
instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un
caracter mai larg decât simpla restituire a prețului.
Se
susține astfel că deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul
prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta
unui terț, motiv pentru care se învederează că această tulburare de drept este
de natură să angajeze răspunderea contractuală
pentru evicțiune totală, a vânzătorului respectiv a Primăriei
Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA.
O altă
critică vizează ignorarea dispozițiilor art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu
cât contractul de vânzare – cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă și prin urmare este în vigoare
obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru
evicțiune.
Din
această perspectivă se susține că poate avea calitate procesuală doar
vânzătorul imobilului respectiv Primăria Municipiului București prin mandatar
SC H.N. SA, raportat la dispozițiile art. 1337 C. civ.
Se mai
susține că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și
limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la
restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare –
cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și anume aceste
contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile.
O altă critică de nelegalitate vizează greșita obligare a
Ministerului
Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, față de
dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Faptul
că reclamanta nu a depus minime diligențe cu ocazia încheierii contractului de
vânzare – cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a
trecut în proprietatea Statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Ca
atare se susține că reclamanta își invocă propria turpitudine și anume
încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare –
cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil,
aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.
O altă
critică de nelegalitate vizează valoarea reținută în raportul de expertiză, ce
nu reflectă prețul real al imobilului, suma stabilită reprezentând o îmbogățire
fără just temei, cu atât mai mult cu cât obligația de garanție pentru evicțiune
nu presupune valoarea de piață a imobilului.
În
această idee se susține că prețul de cumpărare al imobilului vândut în temeiul
Legii nr. 112/1995 stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a
acestei legi, era unul inferior valorii de piață a acestor imobile, la data
edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către
chiriași.
O altă
critică vizează aprecierea făcută de instanță în ce privește cererea de
întoarcere a executării silite, în condițiile în care această cerere nu are
natura unei cereri noi, cum greșit a reținut instanța de apel.
Recurentul
susține că în cauză fiind incidente dispozițiile art. 404
2
alin. (3)
C. proc. civ., se impune admiterea cererii de întoarcere a executării silite,
cu restabilirea situației anterioare executării.
Examinând
hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Prin
cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la
plata prețului de piață a imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare
– cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care reclamanții
l-a pierdut prin hotărâre irevocabilă în urma admiterii acțiunii în revendicare
formulată de fostul proprietar.
Față de obiectul
dedus judecății și de excepția lipsei calității procesual pasive invocată de recurentul
Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor
Publice a Municipiului București sunt de reținut următoarele aspecte:
Temeiul de drept al
acțiunii din prezentul litigiu, îl constituie dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării
prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit textului de
lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror
contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile
au dreptul la restituirea
prețului de piață al imobilelor, stabilit
conform standardelor internaționale de evaluare”.
Ca atare
este de reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie
realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului,
ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în
raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract
de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul
imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu
rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a
admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare,
prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența
unor titluri valabile de proprietate.
Astfel
că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3)
al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2
1
),
și introducându-se art. 50
1
, este evidentă concluzia că, nu în toate
cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens
larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul
contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr.
112/1995,
ci această valoare ar trebui
acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de
vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost
evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea
titlurilor.
Or,
raportând cele expuse la situația din cauză este de reținut că reclamanții au
fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparerea
titlurilor în condițiile în care prin sentința civilă nr. 559 din 28 februarie 2003
a Judecătoriei sectorului 1 București a fost admisă acțiunea în revendicare
prin comparare de titluri (formulată de foștii proprietari împotriva
cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanții din prezenta cauză) cu
privire la imobilul litigios.
Acțiunea reclamanților
fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 în
forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009
, calitate procesuală pasivă o are Ministerul
Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege,
care
prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2
1
) —
cazul cererii de față) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în
prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în
temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat,
Ministerul
Finanțelor
Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el
acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și
direct implicat în situația care a generat
pierderea
bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor
Publice, în
nume propriu.
Astfel,
Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu
valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice,
pe care, ulterior, le-a înstrăinat,
potrivit
Legii nr. 112/1995, către chiriașii, care au plătit un preț pentru
bunul
astfel dobândit.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa
cu fostul
proprietar
sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea
contractului, reactualizat, sau să obțină
valoarea
de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și
anume
Statul, prin reprezentantul său legal.
Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din
actul normativ,
reprezentarea
Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică
legitimarea de a sta în proces, în numele statului,
deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de
sumele de bani constând în prețul plătit de
cumpărătorii chiriași și din
care,
corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii
pierd
bunul.
Ministerul
Finanțelor Publice
acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de
bani
sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio
obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate
proprie.
De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954
privitor la
persoanele
fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în
care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații”.
El
participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile
în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Ca
atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în
raporturile în care participă în nume propriu,
fiind considerat subiect
distinct de drepturi și obligații, ca entitate
teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau
atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii,
neputând figura în
proces și nici în
raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor
reprezentanți.
Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este
reprezentat de
Ministerul
Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune
problema restituirii prețului reactualizat/plății
valorii de circulație a
bunului, către cumpărătorii care au pierdut
imobilul în cadrul
demersului fostului
proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este
fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio
contribuție
proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice,
începând cu preluarea
imobilului de la fostul proprietar și până la
restituirea
prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu
atât mai
puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil
respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către
cumpărători.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,
sumele obținute din
vânzarea
imobilelor către chiriași se constituie într-un fond
extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc,
din
același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani
reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de
piață a imobilului,
conform art. 50 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică
implicată în
gestionarea
fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la
cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru
procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au
pierdut imobilul,
acționând, însă, în
numele statului, în desfășurarea acestei activități.
De
asemenea, câtă vreme Ministerul Finanțelor Publice, este persoana prevăzută de art.
50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie prețul
reactualizat sau prețul de piață al imobilului către cumpărători, nu se mai
pune problema încălcării acestei dispoziții, în raport de pârâtul Statul Român,
prin Ministerul
Finanțelor Publice, care,
justifică legitimare procesual pasivă,
pentru cele deja arătate.
Pe de altă parte, reținându-se calitatea procesuală a
pârâtului Ministerul Finanțelor Publice
, în caz de admitere a acțiunii, plata se va
face în condițiile
art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001, și anume din fondul extrabugetar
constituit la dispoziția acestei instituții,
potrivit art. 13 alin. (6) din Legea
nr. 112/1995.
Nici
critica legată de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 1072001 (în forma actuală ca urmare a modificării și completării
prin Legea nr. 1/2009) nu este fondată în condițiile în care din hotărârile
judecătorești irevocabile sus evocate a rezultat că la data încheierii
contractului de vânzare – cumpărare nu au fost încălcate normele juridice în
vigoare.
Nefondate
sunt și criticile legate de neîndeplinirea condițiilor impuse de legiuitor în
condițiile în care
acțiunea a fost în
temeiată
pe dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001,
iar nu pe dispozițiile de drept comun în
materia
garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1336- 1337 și următoarele C. civ.).
De altfel este de reținut că instituția garanției pentru
evicțiune a
vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul
comun), în sensul posibilității obținerii unor sume suplimentare
valorii
de circulație a imobilului, de către persoanele evinse, nu este
incidentă
în speța de față, din moment ce nu
garanția pentru evicțiune reprezintă
temeiul
juridic al acțiunii, ci dispozițiile legii speciale sus evocate.
Nu se poate reține
nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice,
reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu
poate fi obligat la plata prețului,
fiind
terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată
în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca
parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția
legală fiind cea care îi
conferă calitatea de a efectua plata prețului,
în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Obligația
de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus
evocate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul
de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.
Nu
acesteia din urmă îi revine obligația de plată deoarece
această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite
între
părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995,
ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina
Ministerului Finanțelor Publice în condițiile
arătate mai sus.
În
consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând
dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus
derogant”.
Cum,
calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la
data soluționării acțiunii cât și în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a
intrat în vigoare în februarie 2009,
anterior
pronunțării sentinței, aceasta este aplicabilă conform
principiului
enunțat mai sus.
Din
perspectiva celor expuse nci una din criticile recurentului nu se circumscrie
dispozițiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Nefondată
este și critica legată de raportul de expertiză ce a stabilit o sumă
exorbitantă la evaluarea imobilului, invocându-se îmbogățirea fără justă cauză
a reclamantului, în condițiile în care aceste critici vizând o stare de fapt,
sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru care această
critică nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Tot
nefondată este și critica legată de cererea de întoarcere a executării formulată
în temeiul art. 404
2
alin. (3) C. proc. civ. și de restabilirea
situației anterioare, în condițiile în care această cerere a fost formulată în
apel după închiderea dezbaterilor cu ocazia cuvântului pe fond, fapt ce rezultă
fără posibilitate de echivoc din practicaua hotărârii instanței de apel (pg. 3
penultimul aliniat).
Cum
potrivit art. 294 C. proc. civ. în apel nu se pot face cereri noi și cum cererea
de întoarcere a executării și de restabilire a situației anterioare a fost
formulată în apel în condițiile deja expuse, această cerere are într-adevăr caracterul
unei cereri noi, inadmisibile în faza procesuală a apelului.
Din perspectiva celor
expuse, cum nici una din criticile recurentului nu sunt fondate, nefiind
incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului
Ministerul Finanțelor Publice a Municipiului București urmează a fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva
deciziei civile nr. 100 A din 8 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția a III a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 18 noiembrie 2013.