ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5291/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București, la data de 5 noiembrie 2008, sub nr. 19546/299/2008 reclamanții M.C. și M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata prețului reactualizat încasat în urma încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu plata din 24 decembrie 1996. La data de 11 decembrie 2008, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și cerere de chemare în garanție a SC H.N.

SA, prin care a solicitat obligarea acesteia la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. La termenul din 27 martie 2009, reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului, având în vedere modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009. La data de 19 ianuarie 2010 a fost introdusă în cauză în calitate de reclamantă C.I., față de decesul reclamantei M.M. Prin sentința civilă nr. 11970 din 8 iunie 2010 a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București - Secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1983 din 16 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 37579/3/2010 a admis acțiunea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamaților suma de 976.700 de lei, reprezentând prețul de piață al imobilului.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că: Prin contractul de vânzare - cumpărare din 24 decembrie 1996 reclamanții au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, ap. nr. 2 situat pe str. Naum Râmniceanu. Prețul imobilului în sumă de 16.178.961 lei a fost achitat în totalitate prin chitanța din 3 noiembrie 1997 (fila 6). Ulterior, prin sentința civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, devenită prin decizia civilă nr. 1269 din 26 septembrie 2006 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 662 din 5 aprilie 2007 a Curții de Apel București, au fost obligați reclamanții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul fostei proprietare, D.A.A.

Conform art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Astfel situația reclamanților se încadrează în dispozițiile mai sus arătate, aceștia fiind cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, al căror contract a fot încheiat cu respectarea prevederilor acestei legi și a fost desființat prin sentința civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă.

Ca atare, aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 această obligație revine Ministerului Finanțelor Publice. Așa rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul A.C.A., valoarea imobilului este de 76.700 lei. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că această cerere este neîntemeiată, comisionul de 1% reprezintă remunerația chematului în garanție în temeiul contractului de prestări servicii pentru activitatea sa de mandatar al Municipiului București, așa încât această sumă i se cuvine. Evicțiunea ulterioară nu poate fi imputată acesteia, neexistând temei juridic pentru restituirea acestei sume.

În consecință, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 594 din 15 iunie 2011 Curtea de Apel București, s ecția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul aduce în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială. Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice”. Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de fond, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piața al imobilului. Susținerea apelantului - pârât vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 C. proc. civ.

este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente: Din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea - credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului; stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2 1 ) potrivit cărora „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună credință imobilele în care locuiau fi ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile . ” Așa fiind, este evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin „desființare” nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Față de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995. Întrucât prin sentința civilă nr. 559 din 28 februarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București (fila 13 dos.

fond), s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare - cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștită posesie a imobilului. Așa fiind, instanța de apel a apreciat că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.M.B., iar prin decizia civilă nr. 6350 din 18 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București. În considerentele acestei decizii, s-a reținut că este necesar să se refacă raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât nu există dovezi pentru convocarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la efectuarea expertizei. Valoarea raportului de expertiză efectuat este inechitabilă, în raport cu suma achitată de chiriașul cumpărător în baza Legii nr. 112/1995.

Prețul actul al imobilului, raportat la circumstanțele reale ale pieței imobiliare a scăzut cu 30-40% față de cel rezultat la momentul efectuării expertizei tehnice. De asemenea, s-a mai dispus să se verifice dacă în litigiul anterior ce a avut ca obiect acțiunea în revendicare s-a reținut buna sau reaua-credință a chiriașului cumpărător, dat fiind că în considerentele hotărârii s-a menționat că acesta, dacă ar fi depus diligențe, ar fi aflat situația juridică a imobilului la momentul cumpărării. Rejudecând cauza după casare și având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară, pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului, situat în București, sector 1. La 21 martie 2013, expertul I.M.A.

a efectuat lucrarea și a depus-o în cauză. Conform concluziilor acesteia, valoarea de piață la nivelul lunii martie a anului 2013, a imobilului în litigiu, este de 173.760 euro (767.654,304 ron).

Analizând apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, în raport cu indicațiile de casare și cu raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Critica referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice s-a reținut că este nefondată, deoarece calitatea procesuală îi revine de la lege, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unde se prevede în mod expres că restituirea prețului atât în situația restituirii prețului actualizat, plătit de chiriaș, cât și în situația restituirii prețului de piață al imobilelor, cumpărate în temeiul legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a constatat, în raport cu sentința civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanții aflându-se în situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au achiziționat imobilul în litigiu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a rămas fără efecte juridice, reclamanții pierzând proprietatea, urmare acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate în favoarea fostului proprietar. În cuprinsul considerentelor sentinței civile susmenționate, instanța nu a analizat buna sau reaua credință a părților, dimpotrivă, a specificat că aceasta este lipsită de relevanță în cadrul acțiunii în revendicare, astfel încât s-a plecat în compararea titlurilor de la premisa că actul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost valabil încheiat.

Neanalizându-se în nici un fel atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii actului, instanța nu a făcut nici o mențiune la eventuala atitudine nediligentă de la acea dată. S-a reținut că apelul este însă fondat, sub aspectul evaluării prețului de piață al imobilului, deoarece din expertiza efectuată la data rejudecării cauzei, s-a constatat că această valoare este inferioară celei stabilite cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că în cauză este incidentă excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice în condițiile în care acesta nu a fost parte în contractul de vânzare – cumpărare.

În aceeași idee se susține că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un caracter mai larg decât simpla restituire a prețului. Se susține astfel că deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, motiv pentru care se învederează că această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală, a vânzătorului respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA. O altă critică vizează ignorarea dispozițiilor art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare – cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și prin urmare este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune. Din această perspectivă se susține că poate avea calitate procesuală doar vânzătorul imobilului respectiv Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, raportat la dispozițiile art. 1337 C. civ. Se mai susține că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

O altă critică de nelegalitate vizează greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Faptul că reclamanta nu a depus minime diligențe cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. Ca atare se susține că reclamanta își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare – cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

O altă critică de nelegalitate vizează valoarea reținută în raportul de expertiză, ce nu reflectă prețul real al imobilului, suma stabilită reprezentând o îmbogățire fără just temei, cu atât mai mult cu cât obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune valoarea de piață a imobilului. În această idee se susține că prețul de cumpărare al imobilului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era unul inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași. O altă critică vizează aprecierea făcută de instanță în ce privește cererea de întoarcere a executării silite, în condițiile în care această cerere nu are natura unei cereri noi, cum greșit a reținut instanța de apel.

Recurentul susține că în cauză fiind incidente dispozițiile art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., se impune admiterea cererii de întoarcere a executării silite, cu restabilirea situației anterioare executării. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata prețului de piață a imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care reclamanții l-a pierdut prin hotărâre irevocabilă în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

Față de obiectul dedus judecății și de excepția lipsei calității procesual pasive invocată de recurentul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București sunt de reținut următoarele aspecte: Temeiul de drept al acțiunii din prezentul litigiu, îl constituie dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009. Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Ca atare este de reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Or, raportând cele expuse la situația din cauză este de reținut că reclamanții au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparerea titlurilor în condițiile în care prin sentința civilă nr. 559 din 28 februarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost admisă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri (formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanții din prezenta cauză) cu privire la imobilul litigios.

Acțiunea reclamanților fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009 , calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) — cazul cererii de față) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriașii, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit. Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ, reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. Ministerul Finanțelor Publice acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații”.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”. Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători. Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei activități. De asemenea, câtă vreme Ministerul Finanțelor Publice, este persoana prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie prețul reactualizat sau prețul de piață al imobilului către cumpărători, nu se mai pune problema încălcării acestei dispoziții, în raport de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele deja arătate.

Pe de altă parte, reținându-se calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice , în caz de admitere a acțiunii, plata se va face în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și anume din fondul extrabugetar constituit la dispoziția acestei instituții, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Nici critica legată de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1072001 (în forma actuală ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009) nu este fondată în condițiile în care din hotărârile judecătorești irevocabile sus evocate a rezultat că la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare nu au fost încălcate normele juridice în vigoare.

Nefondate sunt și criticile legate de neîndeplinirea condițiilor impuse de legiuitor în condițiile în care acțiunea a fost în temeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, iar nu pe dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1336- 1337 și următoarele C. civ.). De altfel este de reținut că instituția garanției pentru evicțiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul posibilității obținerii unor sume suplimentare valorii de circulație a imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidentă în speța de față, din moment ce nu garanția pentru evicțiune reprezintă temeiul juridic al acțiunii, ci dispozițiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată. Obligația de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus evocate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în condițiile arătate mai sus. În consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”. Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la data soluționării acțiunii cât și în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunțării sentinței, aceasta este aplicabilă conform principiului enunțat mai sus.

Din perspectiva celor expuse nci una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ. Nefondată este și critica legată de raportul de expertiză ce a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului, invocându-se îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului, în condițiile în care aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru care această critică nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Tot nefondată este și critica legată de cererea de întoarcere a executării formulată în temeiul art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ. și de restabilirea situației anterioare, în condițiile în care această cerere a fost formulată în apel după închiderea dezbaterilor cu ocazia cuvântului pe fond, fapt ce rezultă fără posibilitate de echivoc din practicaua hotărârii instanței de apel (pg.

3 penultimul aliniat). Cum potrivit art. 294 C. proc. civ. în apel nu se pot face cereri noi și cum cererea de întoarcere a executării și de restabilire a situației anterioare a fost formulată în apel în condițiile deja expuse, această cerere are într-adevăr caracterul unei cereri noi, inadmisibile în faza procesuală a apelului. Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului nu sunt fondate, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a Municipiului București urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 100 A din 8 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2013.