ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4780/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4780/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând, în
condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 17475/3 din 12 mai 2008,
reclamanții R.I. și R.F. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin
Ministerul Economiei și Finanțelor, SC H.N. SA și Municipiul București prin Primarul
General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună în
principal, obligarea pârâților la plata sporului de valoare adus imobilului
situat în București, str. A., Corp A, demisol, ap. 1, sector 1; obligarea
pârâților la plata sumei de 720.525 RON, reprezentând prețul de circulație
evaluat provizoriu, pentru apartamentul menționat, urmare a anulării
contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997 încheiat între
P.M.B., prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și reclamanți, în
calitate de cumpărători, iar în subsidiar, obligarea pârâților la restituirea
prețului achitat de reclamanți pentru achiziționarea aceluiași apartament, în
cuantum de 25.569.489 ROL (2.556,948 RON), actualizat în funcție de indicele
inflației până la data plății efective.
La data de 25 iunie 2008,
pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosar cerere
de chemare în garanție a SC H.N. SA, prin care a solicitat obligarea acesteia la
restituirea comisionului de 1% încasat de societate la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997.
La data de 25 iunie 2008,
reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea
pârâtelor la restituirea prețului achitat de ei pentru achiziționarea apartamentului
situat în București, str. A., Corp A, demisol, sector 1, respectiv suma de 2.556,948
RON, actualizat în funcție de indicele inflației până la data plății efective; obligarea
pârâtelor, în baza art. 1344 C. civ., la plata diferenței dintre preț și sporul
de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii
evicțiunii, și obligarea pârâtelor, în baza art. 1341 C. civ., la plata de daune-interese
reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și sumele acordate
prin capetele de cerere anterioare.
Prin sentința civilă
nr. 177 din 10 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin
Primar General și SC H.N. SA și a respins acțiunea formulată de reclamanții R.I.
și R.F. în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane
fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive
a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul doi de cerere,
cu consecința respingerii cererii formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest
pârât, având ca obiect plata diferenței dintre preț și sporul de valoare adus imobilului,
ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis
în parte acțiunea, dispunându-se obligarea pârâtului Statului Român prin Ministerul
Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 2.556,94 RON, reprezentând
prețul achitat pentru imobil, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație,
conform dispozițiilor art. 50.3 din H.G. nr. 250/2007; a respins cererea având ca
obiect plata diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și sumele solicitate
prin capetele de cerere anterioare ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare
în garanție formulată de pârâtul Municipiului București prin Primar General, în
contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca lipsită
de obiect și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu chemata în garanție
SC H.N. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această
sentință, instanța a reținut că la data de 08 aprilie 1997, între Primăria Municipiului
București reprezentată prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și reclamanții
R.I. și R.F., în calitate de cumpărători s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare
cu plata în rate nr. V1./1997, având ca obiect locuința situată în București,
str. A., corp A, demisol, sector 1, compusă din 4 camere, bucătărie, cămară, baie,
debara, oficiu, vestibul, oficiu, culoar, 2 magazii, pivniță și garaj, în suprafață
utilă de 118,88 m.p. Prețul locuinței a fost de 25.569.489 ROL, din care cumpărătorii
au achitat la data încheierii contractului un avans de 11.369.489 ROL, plus contravaloarea
garajului, de 4.879.632 ROL, restul de preț, de 14.200.000 ROL, plus dobânda de
17.897.917 ROL fiind achitate în rate lunare.
Prin sentința civilă
nr. 1440 din 03 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în
Dosarul nr. 7689/2002 s-a admis în parte cererea formulată de numiții S.M., S.P.
și L.G., în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză, R.I. și R.F., cu Municipiul
București prin Primarul General și cu SC H.N. SA; s-a constatat nevalabilitatea
titlului statului cu privire la imobilul din litigiu și s-a respins capătul de cerere
privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.
V2. din 08 aprilie 1997, ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă
nr. 2284 din 13 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, a fost admis apelul formulat împotriva sentinței menționate și s-a schimbat
în parte această sentință, în sensul că a fost admis capătul de cerere privind constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. V2. din 08 aprilie 1997,
fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin decizia civilă
nr. 644 din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 3680/2004 a fost respins
recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2284 din 13 noiembrie 2003 pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
Examinând cu prioritate
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin
Primarul General, SC H.N. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,
în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a reținut
următoarele:
În ceea ce privește capetele
de cerere având ca obiect restituirea prețului imobilului actualizat cu indicele
de inflație și plata de daune-interese reprezentând diferența dintre valoarea de
circulație a imobilului și prețul actualizat, calitatea procesuală pasivă aparține
- conform dispozițiilor legale amintite mai sus - Ministerului Economiei și Finanțelor
(activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor fiind preluate de
la acesta de către Ministerul Finanțelor Publice, conform dispozițiilor O.U.G
nr. 221/2008). Astfel, legiuitorul a menționat în mod expres, prin dispozițiile
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că debitor al obligației de restituire
este Ministerul Economiei și Finanțelor, desigur în calitatea acestuia de reprezentant
al statului în litigiile patrimoniale.
Cât privește capătul de
cerere privind plata îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului, s-a reținut
că potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au
dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de
locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, iar potrivit dispozițiilor art.
48 alin. (2), indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără
titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite.
Prin urmare, pe acest
capăt de cerere au calitate procesuală pasivă persoanele fizice cărora li s-a restituit
imobilul, în speță, numitul K.R.
Tribunalul a mai reținut
că dispozițiile art. 48 alin. (2) și art. 50
1
alin. (1) din Legea
nr. 10/2001, modificată (introduse prin Legea nr. 1/2009) se subsumează principiului
aplicării imediate a legii noi, fiind vorba despre un efect nou al unei situații
juridice preexistente.
Pe de altă parte, tribunalul
a reținut că dispozițiile art. 48 alin. (2), art. 50 și art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au caracterul unor prevederi speciale, care derogă
de la dreptul comun conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel
încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea prevederilor C. civ. care reglementează
obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C.
civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare ca efect al nulității actului
juridic civil.
În consecință, tribunalul
a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București
prin Primarul General și SC H.N. SA pe toate capetele de cerere și excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice pe capătul de cerere având ca obiect plata diferenței dintre preț și sporul
de valoare adus imobilului; totodată, tribunalul a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe
capetele de cerere având ca obiect restituirea prețului imobilului actualizat cu
indicele de inflație și plata de daune-interese reprezentând diferența dintre valoarea
de circulație a imobilului și prețul actualizat.
Pe fondul cauzei, tribunalul
a reținut că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,
reglementează două situații distincte în care chiriașii cumpărători beneficiază
de despăgubiri la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza
Legii nr. 112/1995.
Astfel, o primă situație
este aceea în care contractul desființat a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor
Legii nr. 112/1995, caz în care, potrivit dispozițiilor exprese ale la art. 50
1
coroborat cu art. 50 alin. (2
1
), (3) din Legea nr. 10/2001, chiriașii
cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit
conform standardelor internaționale de evaluare.
Cea de-a doua situație
reglementată este aceea în care contractul desființat a fost încheiat cu eludarea
dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În acest caz, așa cum rezultă din art. 50 alin.
(2), (3) din Legea nr. 10/2001, chiriașii cumpărători beneficiază doar de restituirea
prețului efectiv plătit, actualizat.
În raport cu situația
de fapt reținută mai sus, s-a constatat că reclamanții se încadrează în această
a doua ipoteză a legii, întrucât prin hotărârea judecătorească definitivă (devenită
irevocabilă prin respingerea recursului) de desființare a contractului de vânzare-cumpărare
al acestora s-a statuat cu putere de lucru judecat că încheierea contractului s-a
făcut pentru un imobil care a fost preluat de stat fără titlu, deși actul normativ
special (art. 1 din Legea nr. 112/1995) se aplica doar imobilelor preluate cu titlu.
De asemenea, s-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare
nu era clarificată situația juridică a imobilului, ceea ce contravenea dispozițiilor
art. 3 din Hotărârea nr. 117/1996 dată de Comisia Municipiului București de Aplicare
a Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste considerente,
tribunalul a dispus admiterea în parte a acțiunii, obligând pârâtul Statul Român
prin M.E.F. să plătească reclamanților suma de 2.556,94 RON, reprezentând prețul
achitat pentru imobil, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație, conform
pct. 50.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare
unitară a Legii nr. 10/2001, apreciind ca neîntemeiată cererea având ca obiect plata
diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și sumele solicitate prin
capetele de cerere anterioare.
În ceea ce privește cererea
de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor,
tribunalul a reținut că SC H.N. SA a încheiat contractul de vânzare-cumpărare
nr. V1./1997 cu reclamanții în calitate de mandatar al vânătorului, Primăria Municipiului
București.
Potrivit dispozițiilor
art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, unitățile specializate
care evaluează și vând apartamente care fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligația
să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător și să rețină comisionul de
1% potrivit art. 13 lit. a) din legea susmenționată, iar suma rămasă să o vireze,
în termen de 3 zile lucrătoare, în contul indicat.
Prin urmare, mandatul
conferit societății comerciale SC H.N. SA este unul cu titlu oneros, comisionul
de 1% prevăzut de art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 reprezentând remunerația
cuvenită mandatarului pentru serviciul prestat către mandant.
Potrivit art. 1539 C.
civ., mandatarul este obligat să execute mandatul atâta timp cât este însărcinat,
iar în conformitate cu art. 1549 C. civ., mandatarul are dreptul la plata remunerației
corespunzătoare, fără a garanta însăși validitatea actului juridic încheiat în numele
mandantului.
Așadar, în caz de desființare
a actului juridic încheiat între mandatar, în numele mandantului, mandatarul nu
poate fi obligat la restituirea remunerației primite întrucât aceasta reprezintă
echivalentul serviciului prestat de către acesta pentru mandant, neconfundându-se
cu prestațiile propriu-zise la care părțile s-au obligat.
Faptul că prin lege s-a
prevăzut dreptul unităților specializate care evaluează și vând apartamentele care
fac obiectul Legii nr. 112/1995 de a încasa un anumit procent din prețul de vânzare
al acestora nu schimbă natura juridică a acestei rețineri, comisionul de 1% care
a revenit chematei în garanție reprezentând doar contravaloarea serviciului prestat
de aceasta pentru mandantul Primăria Municipiului București, constând în încheierea
contractului de vânzare-cumpărare în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
În consecință, apreciind
că nu se poate reține o culpă în sarcina chematei în garanție în privința îndeplinirii
mandatului său, iar aceasta nu și-a asumat obligația de a garanta validitatea contractului
de vânzare-cumpărare încheiat în numele mandantului, tribunalul a reținut că aceasta
nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 1% încasat în temeiul art. 13
lit. a) din Legea nr. 112/1995 și art. 41 din Normele metodologice de aplicare a
Legii nr. 112/1995, întrucât suma respectivă reprezintă contravaloarea remunerației
ce i se cuvine pentru îndeplinirea mandatului conferit.
Prin decizia civilă
nr. 1 A din 06 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și
pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat
de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat
de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței
civile nr. 177 din 10 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția
a V-a civilă, a admis apelul reclamanților R.I. și R.F., împotriva aceleiași sentințe,
pe care a desființat-o în parte și a dispus trimiterea capătului de cerere având
ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, spre rejudecare la același
tribunal, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această
decizie, Curtea a reținut că instanța fondului a fost legal investită de reclamanți
cu acțiunea în pretenții pendinte la data de 12 mai 2008, aceiași reclamanți depunând
o cerere precizatoare la primul termen de judecată, respectiv la 25 iunie 2008.
Legea nr. 1/2009 - avută
de vedere de instanța fondului în soluționarea litigiului - a intrat în vigoare
ulterior, fiind publicată în M. Of. la data de 03 februarie 2009.
În condițiile în care
nu fusese formulată și încuviințată o cerere a reclamanților prin care aceștia să
fi completat/modificat cererea introductivă (precizată) în sensul invocării prevederilor
legii noi (Legea nr. 1/2009 prin care s-au adus modificări și completări Legii
nr. 10/2001), iar instanța nu a pus în discuție - din oficiu - eventuala necesitate
a aplicării în cauză a acestor dispoziții legale ce nu erau în vigoare la momentul
inițierii demersului judiciar ce îl avea spre soluționare, Curtea a constatat că
fundamentarea soluției pronunțate pe dispozițiile legii noi are drept consecință
încălcarea nu numai a principiului disponibilității propriu procesului civil, dar
și a principiului neretroactivității legii civile noi consacrat atât prin art. 1
C. civ., cât și prin art. 15 alin. (2) din Constituția României.
Dând eficiență efectului
devolutiv al căii de atac a apelului, Curtea a analizat cererea reclamanților apelanți
corespunzător drepturilor ce le erau conferite de legislația existentă la data formulării
acesteia și rigorilor ce rezidă din principiile de drept menționate.
Astfel, Curtea a constatat
că reclamanții - foști chiriași cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 ai unui imobil,
al căror contract de vânzare cumpărare pentru respectivul imobil a fost constatat
nul - au solicitat: 1) restituirea prețului pe care l-au achitat pentru achiziționarea
apartamentului situat în București, str. A., corp A, demisol, ap. 1, sector 1; 2)
acordarea diferenței dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul
încheierii contractului și data producerii evicțiunii; 3) acordarea, potrivit
art. 1341 C. civ., de daune interese reprezentând diferența dintre valoarea de circulație
a imobilului și sumele acordate prin primele două capete de cerere.
Legitimarea procesual
pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în acțiunea
în justiție astfel inițiată de reclamanți este deplin justificată, prin aceasta
fiind pretinse despăgubiri - pentru desființarea titlului de proprietate - persoanei
din al cărei patrimoniu s-a realizat vânzarea unui imobil pe temeiul prevederilor
Legii nr. 112/1995, act normativ al cărui obiect de reglementare l-a constituit
- astfel cum reiese chiar din titulatura lui - situația juridică a unor imobile
cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului.
Împrejurarea că, la încheierea
contractelor de vânzare-cumpărare, au participat alte entități decât Statul român
(al cărui reprezentant este, ca regulă, Ministerul Finanțelor Publice) nu poate
avea decât valoarea executării unui mandat special ce era limitat la îndeplinirea
acestei operațiuni juridice.
Ca atare, în condițiile
în care prin efectul direct al Legii nr. 112/1995 nu s-a produs un transfer al dreptului
de proprietate de la statul român către entitățile ce au fost mandatate să contracteze
cu foștii chiriași, și nici nu s-a dovedit intervenirea în vreo altă modalitate
- circumscrisă rigorilor ce rezidă din art. 644-645 C. civ. - a unui astfel de transfer
de proprietate în ce privește situația particulară a imobilului ce a fost vândut
reclamanților R.I. și R.F., apare ca nefondată susținerea apelantului pârât potrivit
căreia raportul juridic dedus judecății ar fi unul legat între reclamanți și Primăria
Municipiului București, cu consecințele ce ar decurge dintr-o astfel de situație
în lumina dispozițiilor art. 969 C. civ.
În condițiile în care
- potrivit considerentelor expuse - legitimarea procesual pasivă în acțiunea în
dezdăunare promovată de reclamanții-apelanți aparține Statului român, iar Ministerul
Finanțelor Publice nu are calitatea de parte în proces, ci numai pe aceea de reprezentant
al pârâtului menționat, susținerile referitoare la lipsa calității procesuale procesual
pasive a Ministerului Finanțelor - prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001 - sunt lipsite de corespondent în elementele litigiului concret
dedus judecății.
Caracterul privat al raportului
juridic dedus judecății (relevat de apelantul pârât ca argument în susținerea excepției
lipsei calității sale procesuale) nu exclude apriori calitatea de participant la
acesta a Statului în condițiile în care acest subiect de drept este titular al unui
patrimoniu ce include, alături de domeniul public, și un domeniu privat, potrivit
cu dispozițiile art. 136 alin. (1) și (2) din Constituția României.
Fără temei reproșează
apelantul pârât primei instanțe că nu s-ar fi pronunțat asupra excepției prescripției
dreptului la acțiune al reclamanților.
Instanța s-a pronunțat
asupra apărării astfel susținute de pârâtul apelant prin încheierea de ședință din
data de 03 decembrie 2008, reținând în mod judicios că acțiunea în pretenții pendinte
a fost introdusă înăuntrul termenului legal de prescripție, de trei ani, prin raportare
la data la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a statuat
în mod irevocabil în privința desființării contractului de vânzare cumpărare încheiat
în baza Legii nr. 112/1995, și nu prin raportare la data la care soluția de desființare
a respectivului act juridic - pronunțată în etapa apelului - nu intrase în puterea
lucrului judecat.
Curtea a constatat că
apelantul pârât, prin cel de-al patrulea motiv de apel, a înțeles să „reitereze”
solicitarea de chemare în garanție a SC H.N. SA, argumentele expuse în susținerea
acesteia fiind identice cu cele din cererea similară formulată la judecata cauzei
în primă instanță.
Apelul este o cale de
atac devolutivă în contextul căreia - potrivit cu exigențele art. 295 alin. (1)
C. proc. civ. - instanța apel este chemată a efectua un control judiciar ce presupune
verificări - în limitele criticilor formulate prin motivele de apel - în privința
stabilirii situației de fapt și a aplicării legii la judecata în primă instanță.
Pe de altă parte, potrivit
dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi.
În condițiile în care
instanța de fond a analizat solicitarea pârâtului-apelant referitoare la chemarea
în garanție a SC H.N. SA, pronunțând o soluție motivată în sensul respingerii acesteia,
iar apelantul nu aduce vreo critică (aptă a se circumscrie rigorilor art. 295 C.
proc. civ.) motivelor avute în vedere pentru pronunțarea respectivei soluții, Curtea
a constatat că lipsește suportul necesar unei analize de legalitate și/sau temeinicie
din partea instanței de apel în privința acesteia.
Având în vedere aceste
considerente, cât și exigențele art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea nu a procedat
la rejudecarea cererii de chemare în garanție „reiterată” prin motivele de apel,
pentru că o asemenea rejudecare ar fi contrară normelor procedurale cu caracter
imperativ menționate anterior.
În ce privește fundamentul
juridic al despăgubirilor cuvenite reclamanților apelanți, ținând seama de situația
lor concretă, Curtea a constatat că acesta îl constituie principiul repunerii părților
în situația anterioară momentului la care a fost încheiat contractul de vânzare
cumpărare constatat nul (ca principiu ce caracterizează unul dintre efectele nulității
actelor juridice).
Incidența menționatului
principiu face ca reclamanții apelanți să fie îndreptățiți a li se restitui prestația
executată în baza convenției desființate (anulate), prestație ce a constat în plata
prețului.
Restituirea de către pârât
a prețului încasat cu ocazia vânzării urmează a fi făcută în valoare actualizată,
ținând seama de inflația suferită de suma pe care reclamanții au achitat-o în executarea
prestației contractuale și de prevederile art. 1084 C. civ. potrivit căruia „daunele
interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și
beneficiul de care a fost lipsit (…)”.
Un alt efect propriu nulității
actelor juridice - cu valoare de principiu de drept - este acela al desființării
retroactive a actului juridic constatat nul/anulat.
În consecință, în situația
unui contract de vânzare cumpărare constatat nul, părțile contractante sunt considerate
a nu fi fost niciodată titulare ale drepturilor asupra cărora se convenise a fi
transmise.
În ce îi privește pe reclamanții
apelanți, în lumina regulii menționate și a situației lor de foști cumpărători într-un
contract a cărui nevalabilitate (nulitate) a fost ulterior constatată prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, ei nu pot fi considerați proprietari ce au fost lipsiți
de un bunul deținut în mod legitim în proprietate, spre a pretinde antrenarea răspunderii
pentru evicțiune a cocontractantului.
Obligația de garanție
pentru evicțiune instituită prin art. 1337 și urm. C. civ. este una de natură contractuală,
având ca premisă existența unui contract - de vânzare-cumpărare - valid, aflat în
ființă.
În absența contractului
de vânzare-cumpărare valid, care să genereze răspunderea specială pentru evicțiune
a vânzătorului, reclamanții apelanți nu sunt îndreptățiți să pretindă acestuia despăgubiri
în temeiul unui asemenea tip de răspundere, în completarea celor ce li se cuvin
în baza principiului repunerii părților în situația anterioară.
Având în vedere aceste
considerente, Curtea a constatat că și în contextul reglementărilor legale de drept
comun existente la epoca la care ei au inițiat acțiunea pendinte - de care au înțeles
să uzeze în valorificarea pretențiilor lor și după intrarea în vigoare a reglementărilor
cu caracter special ce au fost introduse prin Legea nr. 1/2009 în privința despăgubirilor
ce se cuvin persoanelor ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza
Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești - apare ca fiind
corectă soluția primei instanțe de admitere a capătului de cerere referitor la restituirea
prețului plătit de reclamanți și de respingere a cererii privind obligarea pârâtului
la plata de despăgubiri până la nivelul valorii de circulație a imobilului ce a
format obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. V1.6/1997 constatat nul prin
decizia civilă nr. 2284/2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, devenită
irevocabilă prin decizia civilă nr. 644 din 13 mai 2005.
În ce privește critica
susținută de apelanții reclamanți referitor la modul în care prima instanță a soluționat
solicitarea acestora referitoare la obligarea pârâtului Statul român la plata îmbunătățirilor
pe care ei le-au adus imobilului, Curtea a constatat că, față de considerentele
expuse mai sus, este fondată.
Instanța fondului a apreciat
că pârâtul menționat nu justifică legitimarea procesuală pasivă pe acest capăt de
cerere, respectiv că numai persoanele fizice cărora li s-a restituit imobilul au
calitate procesual pasivă într-o asemenea situație, dând eficiență unor dispoziții
legale speciale ce nu erau în vigoare la data sesizării sale cu această cerere și
cu neobservarea prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data inițierii
demersului judiciar.
Procedând astfel, instanța
a nesocotit principiul neretroactivității legii civile noi, neobservând faptul că
verificarea calității procesuale a părților aflate în proces trebuie realizată în
raport de momentul introducerii acțiunii, aceasta fiind - alături de capacitate
procesuală și interes - o condiție care ține de însuși exercițiul acțiunii civile.
Având în vedere considerentele
expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea a constatat caracterul nefondat
al criticilor susținute prin apelul declarat de pârâtul apelant Statul Român reprezentat
de Ministerul Finanțelor și al celor formulate de apelanții reclamanți în privința
modului de soluționare a capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri
până la nivelul valorii de circulație a imobilului ce a format obiectul contractului
de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997.
Constatând că prima instanță
a reținut în mod greșit lipsa calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat
de Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect sporul de
valoare adus imobilului prin îmbunătățirile aduse acestuia, respingând în consecință
această cerere, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C.
proc. civ. și a dispus desființarea sentinței apelate în partea care privește această
soluție, cu trimiterea spre rejudecare, la aceeași instanță.
Prin decizia nr. 8506
din 02 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat,
recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei
civile nr. 1 A/06 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă
și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Pentru a pronunța această
decizie a reținut că instanța a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente,
atât în privința soluționării excepției lipsei calității procesuale a Statului Român
prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și în privința soluționării excepției prescripției
dreptului material la acțiune.
Legitimarea procesuală
pasivă în acțiunea având ca obiect plata prețului achitat pentru imobil de către
reclamant aparține Statului Român, iar Ministerul Finanțelor Publice are calitatea
de reprezentant al Statului Român, în baza dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001 care prevăd că, în cazul desființării contractului de vânzare-cumpărare
prin hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea prețului actualizat în
ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât și restituirea
valorii de piață a imobilului - în ipoteza unui contract încheiat cu respectarea
dispozițiilor legii, se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul
despăgubirilor constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Se instituie astfel, ex
lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului,
indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează.
Pe acest temei, în mod
corect instanța de apel a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitatea
procesuală pasivă, ca debitor al obligației de restituire, critica recurentului
sub acest aspect neavând temei.
Așa cum a reținut instanța
de apel, în condițiile în care prin efectul direct al Legii nr. 112/1995 nu s-a
produs un transfer al dreptului de proprietate de la Statul Român către entitățile
ce au fost mandatate să contracteze cu foștii chiriași, și nici nu s-a dovedit intervenirea
în vreo altă modalitate - circumscrisă rigorilor ce rezidă din art. 644-645 C.
civ. - a unui astfel de transfer de proprietate în ce privește situația particulară
a imobilului ce a fost vândut reclamanților R.I. și R.F., apare ca nefondată susținerea
apelantului pârât potrivit căreia raportul juridic dedus judecății ar fi unul legat
între reclamanți și Primăria Municipiului București, cu consecințele ce ar decurge
dintr-o astfel de situație în lumina dispozițiilor art. 969 C. civ.
Nici susținerile privind
soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește acțiunea
formulată de reclamanții R.I. și R.F. nu se justifică.
Excepția prescripției
dreptului la acțiune este o excepție de fond, absolută și dirimantă, ce împiedică
abordarea fondului litigios.
Prescripția extinctivă
reprezintă mijlocul de stingere a dreptului la acțiune în sens material, ca urmare
a neexecutării lui în intervalul de timp prevăzut de lege, respectiv, privarea titularului
unui drept subiectiv de a-și valorifica dreptul său prin intermediul instanțelor
judecătorești, ca efect al pasivității în exercitarea acelui drept, dincolo de termenul
pe care legea îl consacră în acest scop.
Acțiunea formulată de
reclamant este guvernată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care nu prevede
o dispoziție specială privind prescripția dreptului la acțiune, astfel că în lipsa
unei asemenea prevederi, se aplică dispozițiile generale în materie de prescripție
a dreptului de creanță, dispoziții cuprinse în decretul nr. 167/1958.
Reglementarea generală
de drept comun în privința prescripției extinctive este realizată prin dispozițiile
decretului nr. 167/1958, care statuează că ceea ce se stinge prin prescripție este,
după caz, dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și stabilește
regula conform căreia termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care
a luat naștere dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În cazul drepturilor de
creanță, cum este și cel dedus judecății în prezenta cauză, termenul general de
prescripție este de 3 ani, afară de cazul în care, prin dispoziții legale exprese,
se stabilesc termene de prescripție speciale.
Potrivit art. 3 din decretul
nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, el începând să curgă de la
data la care s-a născut dreptul la acțiune, drept care, în prezenta cauză s-a născut
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a anulat contractul de
vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997, încheiat între P.M.B. și reclamanți,
și anume data de 13 mai 2005. Acțiunea a fost promovată înlăuntrul termenului general
de prescripție de 3 ani, astfel că excepția prescripției dreptului la acțiune al
reclamanților nu este întemeiată.
Cauza s-a reînregistrat
pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă, pentru rejudecare fond după
desființare, la data de 29 februarie 2012.
Prin sentința civilă
nr. 893 din 20 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis
cererea formulată de reclamanții R.I. și R.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor
Publice a Municipiului București și a obligat pârâtul să plătească reclamanților
suma de 23.146 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului
situat în București, str. A., corp A, demisol, sector 1.
Pentru a pronunța această
sentință, instanța a reținut că imobilul situat în București, str. A., corp A, demisol,
sector 1 a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin decretul nr. 92/1950, astfel
cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1440 din 03
martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, fiind incidente dispozițiile
art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligația de despăgubire revenind statului.
De altfel, prin decizia
civilă nr. 1A/06 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a reținut că pârâtul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă pe
capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului,
dezlegarea dată de instanța de control judiciar acestei probleme de drept fiind
obligatorie pentru instanța de fond.
Prin raportul de expertiză
în construcții efectuat în cauză de expertul G.C. s-a stabilit că în perioada 1998-2003,
reclamanții R.I. și R.F. au efectuat lucrări de îmbunătățiri a confortului locuinței
situată în București, str. A., corp A, sector 1, lucrări necesare constând în pardoseli
de gresie, placări pereți cu plăci ceramice, ferestre cu geam termopan, grilaje
la ferestre, obiecte sanitare, centrală termică de apartament și instalații de încălzire
și de alimentare cu apă. S-a arătat că în anul 2000, reclamanții au montat în apartament
lambriuri de lemn, cheltuielile ocazionate de această lucrare fiind considerate
utile. Valoarea lucrărilor de îmbunătățire a confortului locuinței efectuate de
reclamanți în perioada 1998-2003 a fost stabilită de expert ca fiind de 23.146 RON.
Prin decizia civilă
nr. 448/A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de
apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public prin Direcția Generală
a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 893
din 20 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în
Dosarul nr. 17475/3/2008*.
Apelantul a susținut prin
motivele de apel lipsa calității procesuale pasive în ceea ce-l privește pe capătul
de acțiune având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor aduse de reclamanții -
intimați la imobilul în litigiu, invocând în acest sens modificările aduse prin
Legea nr. 1/2009, Legii nr. 10/2001 alin. (2) din art. 48.
Curtea a constatat că
în primul ciclu procesual, prima instanță de apel prin decizia nr. 1A/06
ianuarie 2011 a
Curții de Apel București, secția a IX-a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,
a statuat că dispozițiile Legii nr. 1/2009 de modificare
a art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, Ministerul Finanțelor
Publice având calitate procesuală pasivă pe capătul de acțiune privind îmbunătățirile
aduse imobilului, aplicabilă fiind legea în vigoare la momentul introducerii acțiunii.
Această decizie a rămas
irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâtul - apelant Ministerul
Finanțelor Publice, prin decizia nr. 8506 din 02 decembrie 2011 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
Ca atare, chestiunea de
drept a calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor
Publice pe capătul de acțiune privind contravaloarea îmbunătățirilor aduse de reclamanți
imobilului în litigiu a intrat în puterea lucrului judecat.
Așa fiind, respectând
dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de fond a reținut în mod legal calitatea
procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, motivul de
apel formulat pe acest aspect fiind nefondat.
În cuprinsul motivelor
de apel apelantul a invocat dispozițiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,
care vizează modalitatea de stabilire a cuantumului îmbunătățirilor aduse imobilului
în litigiu de către reclamanți, fără a indica însă în ce mod instanța de fond a
încălcat acest text de lege.
Curtea a constatat că
instanța de fond a stabilit legal cuantumul îmbunătățirilor aduse imobilului de
către reclamanți, efectuând o expertiză tehnică în cauză care a identificat aceste
îmbunătățiri, a constatat starea lor și a stabilit contravaloarea acestora.
În consecință, față de
aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, menținând ca legală și temeinică sentința
apelată.
Împotriva acestei decizii
a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția
Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.
Prin motivele de recurs
se susține că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind dată
cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), având
în vedere următoarele:
În ceea ce privește obligarea
la plata îmbunătățirilor în litigiu, nu există nici un temei legal care să instituie
o astfel de obligație în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Conform prevederilor
art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, unde sunt instituite reguli speciale în
materia garanției pentru evicțiune, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu
valabil sau fără titlu, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor
cu destinație de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, revine persoanei
îndreptățite.
Or, în acest caz persoana
îndreptățită, respectiv proprietarul imobilului este obligat să plătească îmbunătățirile
aduse imobilului, întrucât imobilul a fost restituit în natură fostului proprietar
care a beneficiat de aceste îmbunătățiri.
Prin urmare, numai proprietarul
imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare, poate fi obligat să
restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, astfel cum este prevăzut
în art. 48 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează
incidența dispozițiilor art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare
și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor,
scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală
a acestora, care se suportă de chiriași”.
Deși acțiunea a fost inițiată
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, aceasta suportă incidența prevederilor
de drept substanțial ale acestui act normativ, în virtutea principiului aplicării
imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul
intrării legii noi în vigoare.
Astfel, se arată că potrivit
modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48,
instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui
contravaloarea îmbunătățirilor.
Prin urmare, numai persoana
îndreptățită, în calitate de proprietară a imobilului pentru care se solicită plata
sporului de valoare, poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor
necesare și utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu
atât mai mult cu cât, îmbunătățirile profită actualilor proprietari.
Față de argumentele prezentate,
se solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român
prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea cererii ca fiind formulată împotriva
unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând recursul prin
prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând
să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Criticile de recurs aduc
în discuție aceeași chestiune supusă dezbaterii instanțelor anterioare și anume,
lipsa calității procesuale pasive a recurentului pârât pe capătul de acțiune având
ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamanții - intimați imobilului
în litigiu, invocându-se în acest sens modificările aduse prin Legea nr. 1/2009
la Legea nr. 10/2001 [alin. (2) din art. 48].
Asupra acestei chestiuni
s-a statuat cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual, când prima instanță
de apel prin decizia nr. 1A/06 ianuarie 2011 a decis că dispozițiile Legii nr. 1/2009,
de modificare a art. 48 din Legea nr. 10/2001, nu sunt incidente în cauză, Ministerul
Finanțelor Publice având calitate procesuală pasivă pe capătul de acțiune privind
îmbunătățirile aduse imobilului, aplicabilă fiind legea în vigoare la momentul introducerii
acțiunii.
Această decizie a rămas
irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârât, prin decizia nr.
8506 din 02 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, chestiunea
calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice
pe capătul de acțiune privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamanți
imobilului în litigiu a fost dezlegată și a intrat în puterea lucrului judecat.
Conform art. 315
alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În acest context, instanța
de trimitere nu era îndreptățită să reexamineze o problemă de drept irevocabil soluționată
prin decizia instanței de recurs. Neconformarea instanței de trimitere în acest
sens ar fi atras casarea hotărârii date, ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.
Ca atare, instanța de
apel, în rejudecare, a procedat în mod legal, respectând obligativitatea hotărârii
instanței de control judiciar cu privire la problema de drept dezlegată.
În cuprinsul motivelor
de recurs, recurentul pârât a invocat și dispozițiile art. 48 alin. (5) din Legea
nr. 10/2001, care vizează modalitatea de stabilire a cuantumului îmbunătățirilor
aduse imobilului în litigiu de către reclamanți, fără a indica însă, în ce mod instanța
de apel a încălcat acest text de lege.
În mod judicios, Curtea
de Apel a constatat că instanța de fond a stabilit legal cuantumul îmbunătățirilor
aduse imobilului de către intimații reclamanți, efectuând o expertiză tehnică în
cauză care a identificat aceste îmbunătățiri, a constatat starea lor și a stabilit
contravaloarea acestora.
Constatând că
nu sunt critici asupra acestei statuări, instanța de recurs
va respinge ca atare motivul de recurs formulat în acest sens.
Înalta Curte constată,
în consecință, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat în recurs, respectiv
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
municipiului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul
declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția
Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei civile
nr. 448/A din 05 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie
2013.