ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 928/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 928/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele

:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 25 octombrie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 5

București,

reclamantele D.S.,

S.R.G. și D.C. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și

Finanțelor și SC C.I. SA, solicitând obligarea primului pârât la plata sumei de

80.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând prețul

încasat prin vânzarea apartamentului nr. 6, situat în București, și excedentul

valoric al bunului imobil de care au fost evinse total și a celui de al doilea

pârât la restituirea sumei de 1% din preț, sumă pe care aceasta a încasat-o cu

titlu de comision.

În motivarea acțiunii, reclamantele au

arătat că, la data de 31 octombrie 1996, între Primăria Municipiului București,

prin mandatar SC C.I. SA și D.S. și D.I. s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare, prin care familia D. cumpăra apartamentul sus-menționat,

pentru prețul de 30.870.312 lei vechi, preț achitat integral la data încheierii

actului.

La data de 5

ianuarie 2006, D.I. a decedat, moștenitorii acestuia fiind reclamanta D.S., în

calitate de soție supraviețuitoare și celelalte două reclamante, în calitate de

fiice.

Reclamantele

au susținut că printr-o hotărâre pronunțată de Curtea de Apel București -

Secția a Vll-a Civilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare, situație în care consideră că sunt îndreptățite atât la

restituirea prețului, cât și la plata de daune interese, inclusiv diferența

între preț și sporul de valoare.

La termenul de judecată din data de 14

decembrie 2007, reclamantele au depus la dosar o cerere precizatoare și

completatoare de acțiune, prin care au învederat că înțeleg să se judece în

contradictoriu și cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

solicitând totodată, în principal, obligarea pârâților Municipiul București și

Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 80.000 Euro, echivalentul

în lei la data efectuării plății și excedentul valoric al bunului imobil, iar,

în subsidiar, obligarea acelorași pârâți la restituirea prețului actualizat cu

rata inflației.

Pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității

sale procesuale pasive și cerere de chemare în garanție a SC C.I. SA, prin care

a solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii, acesta să fie obligat să

restituie comisionul de 1% pe care l-a reținut din preț.

La data de 24

ianuarie 2008, reclamantele au depus la dosar o cerere prin care

și-au precizat cuantumul pretențiilor

din acțiune, învederând că, prin capătul 1 de cerere din acțiune, solicită suma

de 80.000 Euro, echivalent în lei la data efectuării plății, sumă ce reprezintă

prețul plătit de reclamante la momentul cumpărării apartamentului, actualizat

în raport de rata inflației și excedentul valoric pe care bunul imobil l-a

suferit în perioada cuprinsă între data înstrăinării - anul 1996 și anul 2006,

iar prin capătul 2 de cerere, solicită suma de 308 Ron, reprezentând 1% din

preț, actualizat cu rata inflației.

La termenul de judecată din data de 04

martie 2008, pârâtul Municipiul București, prin primarul general a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, motivat de

faptul că banii rezultați din vânzarea apartamentului au fost încasați de către

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin sentința civilă nr. 3830 din 27

mai 2008, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței

materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a dispus declinarea

competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția

civilă.

Tribunalul București, Secției a V-a

civilă, prin sentința nr. 241 din 18 februarie 2009,

a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și SC C.I. SA;

a respins acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată față de acești

pârâți, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primarul

general; a admis acțiunea reclamantelor, astfel cum a fost completată și

precizată față de acest pârât; a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin

primarul general să plătească reclamantelor sumele de 760.994 lei, reprezentând

preț restituit și daune interese și 12.371 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Prin aceeași sentință, a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor împotriva SC C.I. SA.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantelor are ca obiect

răspunderea pârâților pentru evicțiune, situație în care are calitate procesuală

pasivă în cauză doar vânzătorul bunului imobil de care acestea au fost evinse,

respectiv Municipiul București, prin primarul general, nu și ceilalți doi

pârâți, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor și SC C.I. SA.

În ceea ce-l privește pe pârâtul SC C.I.

SA, instanța a reținut că acesta nu este ținut de vreo obligație de a restitui

reclamantelor comisionul încasat cu ocazia vânzării, între părți nelegându-se

vreun raport juridic direct, câtă vreme acest comision a fost dedus ulterior

din prețul total plătit de cumpărător.

Ca o

consecință a respingerii acțiunii față de pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor, tribunalul a apreciat că se impune și respingerea cererii de

chemare în garanție formulată de acest pârât împotriva SC C.I. SA.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege

pentru angajarea răspunderii pârâtului vânzător pentru evicțiune, acesta urmând

să restituie reclamantelor atât prețul plătit, cât și diferența dintre acest

preț și valoarea de circulație a imobilului, diferență considerată excedent de

valoare și acordată cu titlu de daune interese, în conformitate cu dispozițiile

art. 1346 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Prin decizia nr.

77A din 1 februarie 2010, Curtea de Apel București, Secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal.

Instanța de apel a reținut că fiind

vorba de un apartament trecut în proprietatea statului în perioada de referința

a Legii nr. 10/2001 și de o acțiune prin care reclamantele urmăreau practic

acoperirea prejudiciului suferit prin pierderea dreptului lor de proprietate

asupra apartamentului, în cauză erau incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001, dispoziții invocate și de reclamante ca temei juridic.

S-a arătat că art. 50 din Legea nr. 10/2001,

fiind o normă specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun

privitoare la evicțiune, prima instanță ar fi trebuit să aplice cu prioritate

această normă și să constate că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are

legitimare procesuală pasivă în cauză, chiar dacă nu a fost vânzător în actul

de vânzare cumpărare desființat de instanțele judecătorești.

În ceea ce privește excedentul de

valoare solicitat de reclamante, instanța de apel a arătat că tribunalul

trebuia să aplice, în completarea legii speciale, dispozițiile de drept comun

și să arate în ce măsura Municipiul București poate fi obligat, în calitate de

vânzător, la acoperirea unui astfel de prejudiciu.

Recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București a fost respins, ca

nefondat, de către înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6361 din 25 noiembrie 2010.

În rejudecare, Tribunalul București,

Secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1301 din 01 iulie 2011,

a admis în parte acțiunea principală,

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice și a obligat pe acest pârât să plătească reclamantelor suma de

63.462,06 lei despăgubiri civile (preț actualizat), a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul

General pentru capătul de cerere privind obligarea acestuia la plata prețului

actualizat și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.I. SA

în raport de acțiunea principală.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 31 octombrie 1996, între

Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C.I. SA, în calitate de

vânzător, și reclamanta D.S. și soțul acesteia, D.I. (decedat la 5 ianuarie 2006,

moștenitoarele sale fiind cele trei reclamante din cauză, conform

certificatului de moștenitor din 20 februarie 2006), s-a încheiat, în temeiul

prevederilor Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare pentru

apartamentul nr. 6 situat în București, prețul în sumă de 30.870.213 lei vechi

fiind achitat integral de către cumpărători la aceeași dată.

Prin decizia civilă nr. 1323 R din 5

aprilie 2006 (irevocabilă), îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu

de la 01 noiembrie 2006, Curtea de Apel București - Secția a Vi-a civilă, a constatat,

la cererea foștilor proprietari, S.V. și S.I., nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat, datorită faptului că a

fost încheiat cu eludarea legii iar cumpărătorii au fost de rea-credință.

Tribunalul a reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, foștii

chiriași pot solicita prețul actualizat plătit la cumpărare.

Față de dispozițiile legale arătate

mai sus și în raport de motivele care au dus la desființarea contractului de

vânzare - cumpărare sus-menționat, tribunalul a reținut că reclamantele sunt

îndreptățite la restituirea prețului actualizat plătit la cumpărare.

Potrivit

raportului de expertiză întocmit în cauză, în urma actualizării prețului de

30.870.213 lei vechi, achitat de cumpărători, a rezultat suma de 63.462,06 lei,

sumă ce urmează a fi achitată de Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul a reținut că acest pârât

are calitate procesuală pasivă în cauză că, potrivit O.G. nr. 184/2002 pentru

modificarea Legii nr. 10/2001, art. 51 alin. (2) și (3) modificat prin Legea nr.

48/2004 în cazul cererilor sau acțiunilor în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare -

cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, plata

sumelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Principala obligație a vânzătorului

este stabilită prin art. 1313 C. civ., care prevede obligația de a răspunde de

bunul vândut, lucru care trebuie să fie în comerț (în circuitul civil - art. 1310

C. civ.), să existe în momentul încheierii contractului și să fie proprietatea

vânzătorului.

Obligația generică de a răspunde de

bunul vândut implică, în condițiile art. 1336 C. civ., garanția pentru

liniștita folosință a lucrului, cunoscută sub forma obligației de garanție

pentru evicțiune. Astfel, în conformitate cu art. 1337 C. civ., vânzătorul este

de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către

cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut.

Condiția

pentru a deveni operantă obligația de garanție este ca pierderea sau, după caz,

tulburarea proprietății să se datoreze faptei vânzătorului sau faptei unui

terț, evicțiunea să provină de la vânzător sau de la un terț, tulburarea putând

fi o tulburare de fapt sau o tulburare de drept.

În cazul în

care, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 1323 R/2006

pronunțata de Curtea de Apel București) s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare pe care părțile l-au încheiat, reținându-se

reaua-credință a ambelor părți la momentul încheierii lui, în sensul

cunoașterii de către acestea că bunul vândut nu se găsea în proprietatea

vânzătorului, cumpărătorii nefiind de bună-credință, nu mai pot invoca și opune

vânzătorului obligația de garanție pentru evicțiune, reclamanții urmând să

suporte consecințele declarării nulității absolute, în sensul repunerii în

situația anterioară, prin restituirea prețului plătit actualizat (potrivit

dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001), nefiind incidente în cauză

dispozițiile art. 1344 și 1348 C. civ.

Tribunalul a mai reținut că SC C.I. SA

nu are calitate procesuală pasivă și nu poate fi obligată la restituirea sumei

de 634,62 lei ce reprezintă comisionul de 1%, întrucât acesta a fost perceput

în baza unor dispoziții legale și a contractului de comision și a fost dedus

din prețul total plătit de cumpărători, preț pe care reclamantele îl solicită

de la Ministerul de Finanțe.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel reclamantele și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 167A din 11 aprilie

2012, Curtea de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondate ambele apeluri.

Răspunzând criticii comune din ambele

apeluri referitoare la temeiul juridic al răspunderii pentru evicțiune,

instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi primită întrucât reclamantele

înseși au indicat drept temei al pretențiilor lor, pe de o parte dreptul comun

(art. 1337 și următoarele C. civ.) iar pe de altă parte, incidența normelor

speciale (art. 50 din Legea nr. 10/2001).

Fiind vorba de invocarea în același

timp, a unei norme generale și a uneia cu caracter special, instanța de apel a

reținut că tribunalul a avut de verificat, pentru buna aplicare a regulii

conform căreia "specialul derogă de la general" (specialia

generalibus derogant) dacă este incidență legea specială.

Sub acest aspect, instanța de apel a

apreciat că tribunalul a reținut corect că evicțiunea s-a datorat desființării

unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

ceea ce reprezenta situația premisă pentru a atrage incidența normelor speciale

cuprinse de Legea nr. 10/2001 în privința despăgubirii chiriașilor -

cumpărători.

În acest sens, instanța de apel a

reținut că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la cererile

sau acțiunile injustiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, situație în care se află și reclamantele al căror

contract de vânzare cumpărare (31 octombrie 1996) a fost desființat prin

hotărâre irevocabilă.

Constatând că între cele două

categorii de norme, cea care se impune este reglementarea specială, instanța de

apel a apreciat că tribunalul a procedat corect.

Fiind de tranșat jurisdicțional

aceeași materie, a răspunderii pentru evicțiune, nu se putea recurge la un

temei juridic mixt, astfel cum procedează reclamantele (recurgând mai degrabă

la o instituție specifică dreptului public, așa numita mitior lex) atunci când

solicită suma de 80.000 euro reprezentând sporul de valoare al imobilului pe

temeiul art. 1344 C. civ., iar prețul actualizat pe temeiul art. 48 și 50 din

Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut că, în

speță, nu este vorba despre situații tranzitorii cărora să li se aplice legea

mai favorabilă, fie că este vorba de legea nouă, fie de cea veche.

Critica din

apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, vizând problema calității

procesuale pasive a acestui pârât motivată pe faptul că răspunderea pentru

evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului, în speță, Primăria Municipiului

București, a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că, potrivit

considerentelor expuse anterior, materia este reglementată de legea specială.

În acest sens,

instanța de apel a arătat că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se

statuează că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor

Publice".

În ce privește

critica vizând soluția dată de tribunal asupra cererii de chemare în garanție a

SC C. SA pentru obligarea la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul

încheierii contractului de vânzare cumpărare, cu referire la art. 41 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 potrivit căruia unitățile

specializare în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau

obligația să rețină comisionul de 1% după care să vireze suma rămasă la

trezoreria statului, instanța de apel a reținut că, dimpotrivă, din textul

sus-menționat rezultă obligația, pentru unitățile specializate, de a reține

comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui mandat legal în temeiul căruia

s-a acționat și a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a

contractului de vânzare cumpărare.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat recurs reclamantele și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

reclamante susțin că hotărârea pronunțata de instanța de apel este nelegala

fiind data cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1341 si urm. din vechiul C.

civ. si a art. 50 din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentele

reclamante susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că ne aflăm în

prezenta unui caz privind aplicarea principiului potrivit căruia norma specială

se aplică cu prioritate față de norma generală, că, în realitate, nu ne aflăm

în prezenta unui concurs privind aplicarea unor norme speciale si a unor norme

generale, deoarece art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu exclude, nici expres si

nici tacit, aplicarea principiilor stabilite de normele generale din această

materie, respectiv de art. 1341 din vechiul C. civ. Recurentele arată că

potrivit art. 1341 si urm. din vechiul C. civ., cumpărătorul care a pierdut

dreptul de proprietate asupra apartamentului ca urmare a unei tulburări de

drept, are dreptul să pretindă, iar cumpărătorul este dator să restituie

integral prețul primit; potrivit art. 1350 din același cod, cumpărătorii pot

pretinde daune interese, inclusiv preț si sporul de valoare dobândit de lucru

conform art. 1344. Arată că dacă în ceea ce privește restituirea prețului

actualizat în speță ar fi aplicabile prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

în ceea ce privește temeiul juridic al daunelor interese se aplică prevederile

vechiului C. civ., întrucât nu exista nici un text de lege care sa împiedice

cumpărătorul evins sa pretindă si daune interese. Susțin că obligația generică

a vânzătorului de a răspunde de bunul vândut implică, în condițiile art. 1336 C.

civ., garanția pentru evicțiune și că, potrivit art. 1337 vânzătorul este de

drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător

de evicțiunea totala sau parțiala a lucrului vândut. Obligația de garanție

pentru evicțiune exista atât atunci când acesta vine de la un terț, cat și în

cazul evicțiunii provenite dintr-un fapt personal al vânzătorului, iar pentru a

antrena răspunderea vânzătorului evicțiunea trebuie să aibă o cauză anterioara

vânzării. În concluzie, reclamantele susțin că toate aceste condiții sunt

îndeplinite în cauză, în sensul acesta fiind și prevederile art. 50

1

din Legea nr. 1/2009. Recurentele reclamante susțin că alta este situația

daunelor-interese solicitate de proprietarul care a fost evins în sensul că

vânzătorul este dator să restituie cumpărătorilor toate cheltuielile și

despăgubirile cuvenite acestuia și rezultate din obligația generală de garanție

contra evicțiunii.

În consecința, recurentele susțin că

în cauză aplicarea normei speciale prevăzuta de Legea nr. 10/2001 nu exclude

apriori aplicarea normelor prevăzute de art. 1341 si urm. din vechiul C. civ.,

ci, în opinia lor, cele doua categorii de norme se completează.

Reclamantele mai susțin că decizia

recurată este nelegală și sub aspectul admiterii excepției lipsei calității

procesual pasive a Municipiului București si a SC C.I. SA, arătând că, în

opinia lor, instanța de apel, pe de o parte, a schimbat înțelesul actului

juridic dedus judecații iar, pe de alta parte, a făcut o greșită aplicare a

legii. Susține că în cauză izvorul obligației de plata a unei sume de bani

reprezentând prețul actualizat rezidă din contractul de vânzare cumpărare

încheiat de către D.S. si D.I. cu Municipiului București ca vânzător si SC C.I.

SA, în calitate de mandatar. Arată că, în acest caz, raportul de drept

substanțial creat prin încheierea contractului de vânzare cumpărare conduce la

concluzia că toți participanții la încheierea

acestui act au calitate procesuală cu

privire la un litigiu ce poarta

asupra prețului plătit pentru cumpărarea apartamentului si asupra răspunderii

ce revine vânzătorului în cadrul garanției pentru evicțiune.

Publice, prin recursul formulat susține nelegalitatea deciziei din apel din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se

arătă că în mod greșit nu a fost admisă excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, avându-se în vedere principiul relativității efectelor

contractului și împrejurarea că, nefiind parte la încheierea contractului a

cărui nulitate s-a constatat, nu i se putea angaja răspunderea pentru

evicțiune.

Recurentul

susține că, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.,

vânzătorul (respectiv, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C.

SA), este cel în sarcina căruia se instituie răspunderea pentru evicțiune

totală sau parțială. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată

prin altă dispoziție contrară și în plus, nici prevederile art. 50 din Legea nr.

10/2001 nu sunt de natură să atribuie calitate procesuală Ministerului

Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mult mai larg decât simpla restituire a prețului. Recurentul mai

susține că, în condițiile în care instanța a menținut obligația de plată a

prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor, trebuia să admită

cererea de chemare în garanție a SC C. SA, pe care să o oblige la plata

comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare

cumpărare. Aceasta, întrucât potrivit art. 41 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995, asemenea unități specializate de vânzare a

imobilelor aveau obligația să încaseze contravaloarea acestora de la

cumpărător, să rețină comisionul de 1%, iar suma rămasă să o vireze în contul

deschid la trezoreria statului.

Prin urmare, susține că partea care a

încasat comisionul trebuia obligată la restituirea acestuia din prețul

actualizat.

Examinând criticile formulate prin

intermediul celor două recursuri, înalta Curte constă că sunt nefondate pentru

considerentele care urmează.

reclamantelor.

Reclamantele au introdus cererea de

chemare în judecată, solicitând să fie despăgubite pentru apartamentul nr. 6

din imobilul situat în București, pe care l-au dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat cu SC C.I. S.A. în calitate de mandatar al

Primăriei Municipiului București, contract care a fost constatat nul ulterior

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a

dispus totodată ca pârâții (reclamantele din prezenta cauză) să lase

reclamanților V. și I.S. în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul în litigiu.

În drept, reclamantele au invocat

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, indicând atât dispozițiile art. 1337

și următoarele C. civ., cât și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Drepturile pretinse de către

reclamante fac, într-adevăr, obiect de reglementare al Legii speciale de

reparație nr. 10/2001, care a prevăzut în art. 50 alin. (3) posibilitatea

restituirii prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin

hotărâri judecătorești și irevocabile.

Cum corect au stabilit instanțele

anterioare, dispozițiile legii speciale se aplică prioritar față de cele ale

dreptului comun din materia răspunderii pentru evicțiune, prevăzute în art. 1337

și următoarele C. civ.

Această preferabilitate este dată de

principiul de drept specialia generalibus derogant, principiu aplicabil chiar

dacă nu este redat explicit în cuprinsul legii speciale.

De altfel, prin prevederea referitoare

la restituirea prețului actualizat în condițiile în care cumpărătorii au eludat

prevederile Legii nr. 112/1995, legiuitorul a creat un regim juridic mai

favorabil acestora decât cel reglementat în art. 1340 C. civ., care scutește pe

vânzător de a restitui prețul atunci când cumpărătorul a cunoscut la facerea

vânzării pericolul evicțiunii sau a cumpărat pe propria răspundere, așa cum a

fost cazul în speța de față.

Prin urmare, susținerile recurentelor

reclamante în sensul că în speță sunt aplicabile atât normele speciale cât și

normele de drept comun, în completarea celor speciale, nu pot fi primite, câtă

vreme legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 10/2001.

În atare situație, în mod legal

instanța de apel, confirmând sentința tribunalului, a stabilit că reclamantele

sunt îndreptățite doar la restituirea prețului pe care l-au plătit,

reactualizat.

În ceea ce privește motivul de recurs

prin care recurentele reclamante susțin că pârâții Primăria municipiului București

și SC C.I. SA au calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus

judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, înalta Curte îl

apreciază ca nefondat.

Prin dispozițiile speciale ale Legii nr.

10/2001 se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând prețul

reactualizat, plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare -

cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Așadar, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă

ope legis (prin puterea, în virtutea legii) și această normă specială derogă de

la normele generale ale Codului civil privind efectele nulității și restituirea

prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în

virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea nefondat și va fi respins pentru

următoarele considerente:

Principala critică adusă în discuție

vizează problema calității sale procesuale pasive, cu referire la dispozițiile art.

1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în

sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București.

Critica este

nefondată având în vedere că se întemeiază greșit pe dispozițiile dreptului comun

referitoare la răspunderea pentru evicțiune. Or, potrivit considerentelor

redate în recursul reclamantelor, materia este reglementată de legea specială.

În acest sens, prin art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 se statuează că „restituirea prețului actualizat plătit

de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face

de către Ministerul Finanțelor Publice".

Este tocmai

temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel,

tranșând încă o dată problema raportului dintre norma generală și cea specială.

În ceea ce privește soluția dată

asupra cererii de chemare în garanție, recurentul susține că, în condițiile în

care a fost menținută obligația sa de plată a prețului actualizat, era necesar

să fie admisă și solicitarea de obligare a SC C.I. SA la restituirea

comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare

cumpărare.

Singura susținere a acestei critici

s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995, text potrivit căruia unitățile specializate în înstrăinarea

imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligația să rețină comisionul de

1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului.

Recurentul nu combate în niciun fel

considerentul instanței, conform căruia plata comisionului a reprezentat

contravaloarea muncii prestate de mandatar, iar desființarea contractului de

vânzare cumpărare nu înseamnă implicit și desființarea contractului de mandat,

prin argumente care să poată fi supuse analizei în recurs.

Simpla referire la un text din Normele

metodologice nu este de natură să susțină o critică de nelegalitate, ci

dimpotrivă, din textul menționat rezultă obligația pentru unitățile

specializate, de a reține comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui

mandat legal în temeiul căruia s-a acționat și a cărui soartă nu poate depinde de

valabilitatea sau nu a contractului de vânzare cumpărare.

În consecință, toate aspectele de

nelegalitate din recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice sunt

neîntemeiate.

Pentru considerente reținute mai sus,

înalta Curte va menține decizia instanței de apel și, în baza art. 312 C. proc.

civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanții D.C., D.S. și S.R.G. și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București împotriva deciziei nr. 167A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel

București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

22 februarie 2013.