ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 928/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamantele D.S., S.R.G. și D.C. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și SC C.I. SA, solicitând obligarea primului pârât la plata sumei de 80.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând prețul încasat prin vânzarea apartamentului nr. 6, situat în București, și excedentul valoric al bunului imobil de care au fost evinse total și a celui de al doilea pârât la restituirea sumei de 1% din preț, sumă pe care aceasta a încasat-o cu titlu de comision. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că, la data de 31 octombrie 1996, între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C.I.

SA și D.S. și D.I. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, prin care familia D. cumpăra apartamentul sus-menționat, pentru prețul de 30.870.312 lei vechi, preț achitat integral la data încheierii actului. La data de 5 ianuarie 2006, D.I. a decedat, moștenitorii acestuia fiind reclamanta D.S., în calitate de soție supraviețuitoare și celelalte două reclamante, în calitate de fiice. Reclamantele au susținut că printr-o hotărâre pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a Vll-a Civilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, situație în care consideră că sunt îndreptățite atât la restituirea prețului, cât și la plata de daune interese, inclusiv diferența între preț și sporul de valoare.

La termenul de judecată din data de 14 decembrie 2007, reclamantele au depus la dosar o cerere precizatoare și completatoare de acțiune, prin care au învederat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând totodată, în principal, obligarea pârâților Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 80.000 Euro, echivalentul în lei la data efectuării plății și excedentul valoric al bunului imobil, iar, în subsidiar, obligarea acelorași pârâți la restituirea prețului actualizat cu rata inflației. Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive și cerere de chemare în garanție a SC C.I.

SA, prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii, acesta să fie obligat să restituie comisionul de 1% pe care l-a reținut din preț. La data de 24 ianuarie 2008, reclamantele au depus la dosar o cerere prin care și-au precizat cuantumul pretențiilor din acțiune, învederând că, prin capătul 1 de cerere din acțiune, solicită suma de 80.000 Euro, echivalent în lei la data efectuării plății, sumă ce reprezintă prețul plătit de reclamante la momentul cumpărării apartamentului, actualizat în raport de rata inflației și excedentul valoric pe care bunul imobil l-a suferit în perioada cuprinsă între data înstrăinării - anul 1996 și anul 2006, iar prin capătul 2 de cerere, solicită suma de 308 Ron, reprezentând 1% din preț, actualizat cu rata inflației.

La termenul de judecată din data de 04 martie 2008, pârâtul Municipiul București, prin primarul general a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, motivat de faptul că banii rezultați din vânzarea apartamentului au fost încasați de către Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin sentința civilă nr. 3830 din 27 mai 2008, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția civilă. Tribunalul București, Secției a V-a civilă, prin sentința nr. 241 din 18 februarie 2009, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și SC C.I.

SA; a respins acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată față de acești pârâți, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primarul general; a admis acțiunea reclamantelor, astfel cum a fost completată și precizată față de acest pârât; a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general să plătească reclamantelor sumele de 760.994 lei, reprezentând preț restituit și daune interese și 12.371 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva SC C.I.

SA. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantelor are ca obiect răspunderea pârâților pentru evicțiune, situație în care are calitate procesuală pasivă în cauză doar vânzătorul bunului imobil de care acestea au fost evinse, respectiv Municipiul București, prin primarul general, nu și ceilalți doi pârâți, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor și SC C.I. SA. În ceea ce-l privește pe pârâtul SC C.I. SA, instanța a reținut că acesta nu este ținut de vreo obligație de a restitui reclamantelor comisionul încasat cu ocazia vânzării, între părți nelegându-se vreun raport juridic direct, câtă vreme acest comision a fost dedus ulterior din prețul total plătit de cumpărător.

Ca o consecință a respingerii acțiunii față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a apreciat că se impune și respingerea cererii de chemare în garanție formulată de acest pârât împotriva SC C.I. SA. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pârâtului vânzător pentru evicțiune, acesta urmând să restituie reclamantelor atât prețul plătit, cât și diferența dintre acest preț și valoarea de circulație a imobilului, diferență considerată excedent de valoare și acordată cu titlu de daune interese, în conformitate cu dispozițiile art. 1346 C. civ. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Prin decizia nr. 77A din 1 februarie 2010, Curtea de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal. Instanța de apel a reținut că fiind vorba de un apartament trecut în proprietatea statului în perioada de referința a Legii nr. 10/2001 și de o acțiune prin care reclamantele urmăreau practic acoperirea prejudiciului suferit prin pierderea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului, în cauză erau incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, dispoziții invocate și de reclamante ca temei juridic.

S-a arătat că art. 50 din Legea nr. 10/2001, fiind o normă specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun privitoare la evicțiune, prima instanță ar fi trebuit să aplice cu prioritate această normă și să constate că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, chiar dacă nu a fost vânzător în actul de vânzare cumpărare desființat de instanțele judecătorești. În ceea ce privește excedentul de valoare solicitat de reclamante, instanța de apel a arătat că tribunalul trebuia să aplice, în completarea legii speciale, dispozițiile de drept comun și să arate în ce măsura Municipiul București poate fi obligat, în calitate de vânzător, la acoperirea unui astfel de prejudiciu.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București a fost respins, ca nefondat, de către înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6361 din 25 noiembrie 2010. În rejudecare, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1301 din 01 iulie 2011, a admis în parte acțiunea principală, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a obligat pe acest pârât să plătească reclamantelor suma de 63.462,06 lei despăgubiri civile (preț actualizat), a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General pentru capătul de cerere privind obligarea acestuia la plata prețului actualizat și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.I.

SA în raport de acțiunea principală. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: La data de 31 octombrie 1996, între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C.I. SA, în calitate de vânzător, și reclamanta D.S. și soțul acesteia, D.I. (decedat la 5 ianuarie 2006, moștenitoarele sale fiind cele trei reclamante din cauză, conform certificatului de moștenitor din 20 februarie 2006), s-a încheiat, în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 6 situat în București, prețul în sumă de 30.870.213 lei vechi fiind achitat integral de către cumpărători la aceeași dată. Prin decizia civilă nr. 1323 R din 5 aprilie 2006 (irevocabilă), îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 01 noiembrie 2006, Curtea de Apel București - Secția a Vi-a civilă, a constatat, la cererea foștilor proprietari, S.V.

și S.I., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat, datorită faptului că a fost încheiat cu eludarea legii iar cumpărătorii au fost de rea-credință. Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, foștii chiriași pot solicita prețul actualizat plătit la cumpărare. Față de dispozițiile legale arătate mai sus și în raport de motivele care au dus la desființarea contractului de vânzare - cumpărare sus-menționat, tribunalul a reținut că reclamantele sunt îndreptățite la restituirea prețului actualizat plătit la cumpărare.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, în urma actualizării prețului de 30.870.213 lei vechi, achitat de cumpărători, a rezultat suma de 63.462,06 lei, sumă ce urmează a fi achitată de Ministerul Finanțelor Publice. Tribunalul a reținut că acest pârât are calitate procesuală pasivă în cauză că, potrivit O.G. nr. 184/2002 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, art. 51 alin. (2) și (3) modificat prin Legea nr. 48/2004 în cazul cererilor sau acțiunilor în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, plata sumelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Principala obligație a vânzătorului este stabilită prin art. 1313 C. civ., care prevede obligația de a răspunde de bunul vândut, lucru care trebuie să fie în comerț (în circuitul civil - art. 1310 C. civ.), să existe în momentul încheierii contractului și să fie proprietatea vânzătorului. Obligația generică de a răspunde de bunul vândut implică, în condițiile art. 1336 C. civ., garanția pentru liniștita folosință a lucrului, cunoscută sub forma obligației de garanție pentru evicțiune. Astfel, în conformitate cu art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut. Condiția pentru a deveni operantă obligația de garanție este ca pierderea sau, după caz, tulburarea proprietății să se datoreze faptei vânzătorului sau faptei unui terț, evicțiunea să provină de la vânzător sau de la un terț, tulburarea putând fi o tulburare de fapt sau o tulburare de drept.

În cazul în care, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 1323 R/2006 pronunțata de Curtea de Apel București) s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pe care părțile l-au încheiat, reținându-se reaua-credință a ambelor părți la momentul încheierii lui, în sensul cunoașterii de către acestea că bunul vândut nu se găsea în proprietatea vânzătorului, cumpărătorii nefiind de bună-credință, nu mai pot invoca și opune vânzătorului obligația de garanție pentru evicțiune, reclamanții urmând să suporte consecințele declarării nulității absolute, în sensul repunerii în situația anterioară, prin restituirea prețului plătit actualizat (potrivit dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001), nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 1344 și 1348 C. civ.

Tribunalul a mai reținut că SC C.I. SA nu are calitate procesuală pasivă și nu poate fi obligată la restituirea sumei de 634,62 lei ce reprezintă comisionul de 1%, întrucât acesta a fost perceput în baza unor dispoziții legale și a contractului de comision și a fost dedus din prețul total plătit de cumpărători, preț pe care reclamantele îl solicită de la Ministerul de Finanțe. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 167A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate ambele apeluri.

Răspunzând criticii comune din ambele apeluri referitoare la temeiul juridic al răspunderii pentru evicțiune, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi primită întrucât reclamantele înseși au indicat drept temei al pretențiilor lor, pe de o parte dreptul comun (art. 1337 și următoarele C. civ.) iar pe de altă parte, incidența normelor speciale (art. 50 din Legea nr. 10/2001). Fiind vorba de invocarea în același timp, a unei norme generale și a uneia cu caracter special, instanța de apel a reținut că tribunalul a avut de verificat, pentru buna aplicare a regulii conform căreia "specialul derogă de la general" (specialia generalibus derogant) dacă este incidență legea specială.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că tribunalul a reținut corect că evicțiunea s-a datorat desființării unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce reprezenta situația premisă pentru a atrage incidența normelor speciale cuprinse de Legea nr. 10/2001 în privința despăgubirii chiriașilor - cumpărători. În acest sens, instanța de apel a reținut că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la cererile sau acțiunile injustiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, situație în care se află și reclamantele al căror contract de vânzare cumpărare (31 octombrie 1996) a fost desființat prin hotărâre irevocabilă.

Constatând că între cele două categorii de norme, cea care se impune este reglementarea specială, instanța de apel a apreciat că tribunalul a procedat corect. Fiind de tranșat jurisdicțional aceeași materie, a răspunderii pentru evicțiune, nu se putea recurge la un temei juridic mixt, astfel cum procedează reclamantele (recurgând mai degrabă la o instituție specifică dreptului public, așa numita mitior lex) atunci când solicită suma de 80.000 euro reprezentând sporul de valoare al imobilului pe temeiul art. 1344 C. civ., iar prețul actualizat pe temeiul art. 48 și 50 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut că, în speță, nu este vorba despre situații tranzitorii cărora să li se aplice legea mai favorabilă, fie că este vorba de legea nouă, fie de cea veche.

Critica din apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, vizând problema calității procesuale pasive a acestui pârât motivată pe faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului, în speță, Primăria Municipiului București, a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că, potrivit considerentelor expuse anterior, materia este reglementată de legea specială.

În acest sens, instanța de apel a arătat că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se statuează că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". În ce privește critica vizând soluția dată de tribunal asupra cererii de chemare în garanție a SC C. SA pentru obligarea la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare cumpărare, cu referire la art. 41 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 potrivit căruia unitățile specializare în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligația să rețină comisionul de 1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului, instanța de apel a reținut că, dimpotrivă, din textul sus-menționat rezultă obligația, pentru unitățile specializate, de a reține comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui mandat legal în temeiul căruia s-a acționat și a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare cumpărare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantele și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin recursul formulat recurentele reclamante susțin că hotărârea pronunțata de instanța de apel este nelegala fiind data cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1341 si urm. din vechiul C. civ. si a art. 50 din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentele reclamante susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că ne aflăm în prezenta unui caz privind aplicarea principiului potrivit căruia norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală, că, în realitate, nu ne aflăm în prezenta unui concurs privind aplicarea unor norme speciale si a unor norme generale, deoarece art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu exclude, nici expres si nici tacit, aplicarea principiilor stabilite de normele generale din această materie, respectiv de art. 1341 din vechiul C. civ.

Recurentele arată că potrivit art. 1341 si urm. din vechiul C. civ., cumpărătorul care a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului ca urmare a unei tulburări de drept, are dreptul să pretindă, iar cumpărătorul este dator să restituie integral prețul primit; potrivit art. 1350 din același cod, cumpărătorii pot pretinde daune interese, inclusiv preț si sporul de valoare dobândit de lucru conform art. 1344. Arată că dacă în ceea ce privește restituirea prețului actualizat în speță ar fi aplicabile prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește temeiul juridic al daunelor interese se aplică prevederile vechiului C. civ., întrucât nu exista nici un text de lege care sa împiedice cumpărătorul evins sa pretindă si daune interese.

Susțin că obligația generică a vânzătorului de a răspunde de bunul vândut implică, în condițiile art. 1336 C. civ., garanția pentru evicțiune și că, potrivit art. 1337 vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totala sau parțiala a lucrului vândut. Obligația de garanție pentru evicțiune exista atât atunci când acesta vine de la un terț, cat și în cazul evicțiunii provenite dintr-un fapt personal al vânzătorului, iar pentru a antrena răspunderea vânzătorului evicțiunea trebuie să aibă o cauză anterioara vânzării. În concluzie, reclamantele susțin că toate aceste condiții sunt îndeplinite în cauză, în sensul acesta fiind și prevederile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009.

Recurentele reclamante susțin că alta este situația daunelor-interese solicitate de proprietarul care a fost evins în sensul că vânzătorul este dator să restituie cumpărătorilor toate cheltuielile și despăgubirile cuvenite acestuia și rezultate din obligația generală de garanție contra evicțiunii. În consecința, recurentele susțin că în cauză aplicarea normei speciale prevăzuta de Legea nr. 10/2001 nu exclude apriori aplicarea normelor prevăzute de art. 1341 si urm. din vechiul C. civ., ci, în opinia lor, cele doua categorii de norme se completează. Reclamantele mai susțin că decizia recurată este nelegală și sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a Municipiului București si a SC C.I.

SA, arătând că, în opinia lor, instanța de apel, pe de o parte, a schimbat înțelesul actului juridic dedus judecații iar, pe de alta parte, a făcut o greșită aplicare a legii. Susține că în cauză izvorul obligației de plata a unei sume de bani reprezentând prețul actualizat rezidă din contractul de vânzare cumpărare încheiat de către D.S. si D.I. cu Municipiului București ca vânzător si SC C.I. SA, în calitate de mandatar. Arată că, în acest caz, raportul de drept substanțial creat prin încheierea contractului de vânzare cumpărare conduce la concluzia că toți participanții la încheierea acestui act au calitate procesuală cu privire la un litigiu ce poarta asupra prețului plătit pentru cumpărarea apartamentului si asupra răspunderii ce revine vânzătorului în cadrul garanției pentru evicțiune.

2. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul formulat susține nelegalitatea deciziei din apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se arătă că în mod greșit nu a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, avându-se în vedere principiul relativității efectelor contractului și împrejurarea că, nefiind parte la încheierea contractului a cărui nulitate s-a constatat, nu i se putea angaja răspunderea pentru evicțiune. Recurentul susține că, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., vânzătorul (respectiv, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA), este cel în sarcina căruia se instituie răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin altă dispoziție contrară și în plus, nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să atribuie calitate procesuală Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg decât simpla restituire a prețului. Recurentul mai susține că, în condițiile în care instanța a menținut obligația de plată a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor, trebuia să admită cererea de chemare în garanție a SC C. SA, pe care să o oblige la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Aceasta, întrucât potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, asemenea unități specializate de vânzare a imobilelor aveau obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, iar suma rămasă să o vireze în contul deschid la trezoreria statului. Prin urmare, susține că partea care a încasat comisionul trebuia obligată la restituirea acestuia din prețul actualizat. Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, înalta Curte constă că sunt nefondate pentru considerentele care urmează. 1. În ceea ce privește recursul reclamantelor. Reclamantele au introdus cererea de chemare în judecată, solicitând să fie despăgubite pentru apartamentul nr. 6 din imobilul situat în București, pe care l-au dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu SC C.I.

S.A. în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, contract care a fost constatat nul ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a dispus totodată ca pârâții (reclamantele din prezenta cauză) să lase reclamanților V. și I.S. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu. În drept, reclamantele au invocat răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, indicând atât dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., cât și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. Drepturile pretinse de către reclamante fac, într-adevăr, obiect de reglementare al Legii speciale de reparație nr. 10/2001, care a prevăzut în art. 50 alin. (3) posibilitatea restituirii prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești și irevocabile.

Cum corect au stabilit instanțele anterioare, dispozițiile legii speciale se aplică prioritar față de cele ale dreptului comun din materia răspunderii pentru evicțiune, prevăzute în art. 1337 și următoarele C. civ. Această preferabilitate este dată de principiul de drept specialia generalibus derogant, principiu aplicabil chiar dacă nu este redat explicit în cuprinsul legii speciale. De altfel, prin prevederea referitoare la restituirea prețului actualizat în condițiile în care cumpărătorii au eludat prevederile Legii nr. 112/1995, legiuitorul a creat un regim juridic mai favorabil acestora decât cel reglementat în art. 1340 C. civ., care scutește pe vânzător de a restitui prețul atunci când cumpărătorul a cunoscut la facerea vânzării pericolul evicțiunii sau a cumpărat pe propria răspundere, așa cum a fost cazul în speța de față.

Prin urmare, susținerile recurentelor reclamante în sensul că în speță sunt aplicabile atât normele speciale cât și normele de drept comun, în completarea celor speciale, nu pot fi primite, câtă vreme legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 10/2001. În atare situație, în mod legal instanța de apel, confirmând sentința tribunalului, a stabilit că reclamantele sunt îndreptățite doar la restituirea prețului pe care l-au plătit, reactualizat. În ceea ce privește motivul de recurs prin care recurentele reclamante susțin că pârâții Primăria municipiului București și SC C.I. SA au calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, înalta Curte îl apreciază ca nefondat.

Prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) și această normă specială derogă de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Principala critică adusă în discuție vizează problema calității sale procesuale pasive, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București. Critica este nefondată având în vedere că se întemeiază greșit pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune. Or, potrivit considerentelor redate în recursul reclamantelor, materia este reglementată de legea specială.

În acest sens, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se statuează că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând încă o dată problema raportului dintre norma generală și cea specială. În ceea ce privește soluția dată asupra cererii de chemare în garanție, recurentul susține că, în condițiile în care a fost menținută obligația sa de plată a prețului actualizat, era necesar să fie admisă și solicitarea de obligare a SC C.I.

SA la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare cumpărare. Singura susținere a acestei critici s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, text potrivit căruia unitățile specializate în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligația să rețină comisionul de 1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului. Recurentul nu combate în niciun fel considerentul instanței, conform căruia plata comisionului a reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, iar desființarea contractului de vânzare cumpărare nu înseamnă implicit și desființarea contractului de mandat, prin argumente care să poată fi supuse analizei în recurs.

Simpla referire la un text din Normele metodologice nu este de natură să susțină o critică de nelegalitate, ci dimpotrivă, din textul menționat rezultă obligația pentru unitățile specializate, de a reține comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui mandat legal în temeiul căruia s-a acționat și a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare cumpărare. În consecință, toate aspectele de nelegalitate din recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice sunt neîntemeiate. Pentru considerente reținute mai sus, înalta Curte va menține decizia instanței de apel și, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții D.C., D.S. și S.R.G. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 167A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.