ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr. 59601/299/2010, reclamanții G.E. și G.M. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Primăria Municipiului București, obligarea pârâților la plata sumei de 120.000

euro, reprezentând prețul actualizat în funcție de sporul de valoare prin

îmbunătățirile aduse apartamentului nr. x a situat în București și restituirea

prețului actualizat al apartamentului nr. y situat la aceeași adresă.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de chiriași și în temeiul Legii

nr. 112/1995, au încheiat cu Primăria Municipiului București contractul de

vânzare-cumpărare nr. x din 11 noiembrie 1996 având ca obiect vânzarea

apartamentului nr. x situat în București. De asemenea, în același imobil,

numita P.M., mama reclamantei, a cumpărat, tot în calitate de chiriaș și în

temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. y în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. x bis din 11 noiembrie 1996.

Prin Sentința civilă

nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria sector 1 București,

rămasă irevocabilă, au fost anulate cele două contracte de vânzare-cumpărare.

La data de 25 august

2011 a formulat cerere de intervenție în interes propriu P.M.B. solicitând, în

calitate de succesoare în drepturi a defunctei P.M., alături de reclamanta

G.M., obligarea pârâților la restituirea prețului achitat pentru apartamentul

nr. y situat în București și a contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia, a

căror valoare actualizată a estimat-o ca fiind de 190.000 lei.

În motivarea cererii,

întemeiată pe disp. art. 49 C. proc. civ. și ale Legii 1/2009, intervenienta a

arătat că mama sa, P.M., a dobândit apartamentul nr. y în temeiul Legii nr.

112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x bis din 11 noiembrie 1996.

Ulterior cumpărătoarea a decedat, iar intervenienta și reclamanta sunt

singurele moștenitoare legale îndreptățite a solicita restituirea prețului

actualizat, urmare a anulării acestui contract prin Sentința civilă nr. 9426

din 3 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, definitivă și

irevocabilă.

Prin Sentința civilă

nr. 15714 din 21 septembrie 2011 Judecătoria sector 1 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei

în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată

sub nr. 732/3/2011.

La termenul din 1

martie 2012 reclamanții și intervenienta au precizat acțiunea și cererea de

intervenție în sensul că solicită obligarea pârâtului la restituirea prețului

de piață actualizat al apartamentelor nr. x și y.

Pârâtul Ministerul

Economiei a formulat întâmpinare solicitând scoaterea din cauză ca urmare a

faptului că Ministerul Economiei și Finanțelor s-a reorganizat în baza O.U.G.

nr. 221/2008 în două instituții respectiv Ministerul Economiei și Ministerul

Finanțelor Publice, acesta din urmă având calitate procesuală pasivă în temeiul

art. 2 din H.G. nr. 34/2009.

Reclamanții și-au

precizat acțiunea arătând că înțeleg să se judece cu Ministerul Finanțelor

Publice.

Pârâta Primăria

Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 50 din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Prin Sentința civilă

nr. 284 din 7 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, au fost admise cererea principală și de intervenție în interes propriu

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat

la plata sumei de 188.891 euro, în echivalent în lei la data plății, în

favoarea reclamanților G.E. și G.M., la plata sumei de 17.246 euro, în

echivalent în lei la data plății, în favoarea intervenientei P.M.B. și la plata

sumei de 17.246 euro, în echivalent în lei la data plății, în favoarea

reclamanților; de asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei Municipiului București și a fost respinsă acțiunea față de

această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr. 9426 din 3

octombrie 2005, definitivă și irevocabilă, Judecătoria sector 1 București a

constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de

reclamanții G.E., G.M. și de numita P.M. (în prezent decedată) cu SC H.N. SA, în

baza cărora aceștia au achiziționat apartamentele nr. x și, respectiv y, din

imobilul situat în București.

Reclamanta și

intervenienta în interes propriu au calitatea de moștenitoare legale, în

calitate de fiice, ale cumpărătoarei defuncte P.M., fiecare având dreptul la

restituirea cotei de ½ din prețul reactualizat al apartamentului nr. y,

determinat prin expertiza evaluatorie ca fiind 34.852 euro, respectiv 17.246

euro.

Prin raportul de

expertiză întocmit de expert judiciar O.M. a fost evaluat apartamentul nr. x în

conformitate cu standardele internaționale de evaluare la suma de 188.891 euro,

echivalentul a 821.674 lei; apartamentul nr. y ce a făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare nr. y/1996 încheiat de P.M. a fost evaluat la 34.852 euro,

echivalentul a 151.605 lei.

Reținând că

dispozițiile art. 50

1

și art. 50 alin. (2) și (2

1

) din

Legea nr. 10/2001, modificată, se completează cu dispozițiile art. 1341 - 1344

C. civ., tribunalul a admis acțiunea principală și cererea de intervenție în

interes propriu și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 188.891 euro, în echivalent în lei la data plății către reclamanți,

reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. x cumpărat de aceștia,

precum și la plata sumei de 34.852 euro, în echivalent în lei la data plății,

în favoarea intervenientei P.M.B. (17.246 euro) și a reclamanților (17.246

euro), reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. y, cumpărat de

numita P.M..

Având în vedere că

prin dispozițiile speciale sus-citate legiuitorul a recunoscut legitimare

procesuală pasivă numai Ministerului Finanțelor Publice în acțiunile ce au ca

obiect restituirea prețului actualizat al imobilelor vândute foștilor chiriași,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București, față de care a respins acțiunea ca atare.

Apelul declarat de

pârât împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 189 A din

16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost schimbată în parte

hotărârea de primă instanță, în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate

cererea principală și cea de intervenție în interes propriu, fiind menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că prevederile art. 50 din Legea nr.

10/2001, republicată, reglementează dreptul chiriașilor, ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, la restituirea

prețului reactualizat, iar prevederile art. 50

1

din aceiași lege

reglementează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Pe de altă parte, în

acord cu prevederile art. 50 alin. (3) din aceiași lege, în ambele cazuri

restituirea prețului se face de Ministerul Finanțelor Publice din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Pe baza acestor

prevederi legale, instanța de apel a dedus atât netemeinicia excepției lipsei

calității procesuale pasive invocată de apelantul pârât, dar și faptul că

legiuitorul a înțeles să despăgubească diferit pe chiriașii cumpărători în baza

Legii nr. 112/1995, care au fost evinși de bunul imobil cumpărat, după cum au

încheiat actul de vânzare-cumpărare cu sau fără respectarea legii ce a stat la

baza încheierii lor.

În toate cazurile în

care există concurs între o lege specială și o lege generală se aplică cu

prioritate legea specială, legea generală aplicându-se doar în completare,

respectiv pentru situațiile juridice care au scăpat reglementării legii

speciale.

Art. 50 din Legea nr.

10/2001 reglementează obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui

prețul reactualizat/prețul de piață al imobilului în cazul în care actul

încheiat de chiriași în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat, iar în

condițiile în care acesta reprezintă o normă specială, se aplică prioritar în

raport cu norma de drept generală, respectiv cu dispozițiile C. civ. care

reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune invocată de apelantul

pârât.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că cele două contracte de vânzare-cumpărare numerele x din 11

noiembrie 1996 și x bis din 11 noiembrie 1996 încheiate cu Primăria

Municipiului București prin mandatar, în temeiul cărora intimații reclamanți

G.E. și M. și numita P.M. au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995,

apartamentele nr. x și y situate în București, au fost constatate nule prin

Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005, pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 139 din 1

februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 470/2006,

reținându-se că părțile contractante au fost de rea-credință la încheierea

acestora.

S-a observat că, în

argumentarea relei credințe reținută în considerentele hotărârilor mai sus

menționate, instanțele au constatat că la data înstrăinării apartamentelor în

baza Legii nr. 112/1995, pe rolul instituțiilor abilitate se aflau cererile

formulate de P.Z. și succesoarea celuilalt coproprietar, M.A.M., împrejurare

cunoscută de SC H.N. SA, care a făcut mențiuni în acest sens pe cererile

formulate de chiriașii cumpărători, inclusiv pe cererile formulate de

reclamanții din prezenta cauză și pe cererea de cumpărare formulată de autoarea

reclamantei și a intervenientei în interes propriu.

Prin aceleași

hotărâri instanțele au apreciat, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză,

că pârâții cumpărători nu sunt în măsură să invoce în favoarea lor dispozițiile

legale care reglementează situația terțului achizitor de bună-credință, dar și

faptul că existența cererii de restituire formulată de fostul proprietar era de

natură a produce amânarea vânzării, ceea în cauză nu s-a întâmplat.

De vreme ce actele de

vânzare-cumpărare invocate de reclamanți și intervenientă au fost desființate

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în considerentele acestei

hotărâri s-a reținut reaua-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii

lor, precum și faptul că nu erau îndeplinite condițiile art. 9 din Legea nr.

112/1995 pentru înstrăinare, instanța de apel a apreciat că erau incidente în

cauză dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții și

intervenienta fiind îndreptățiți la restituirea prețului reactualizat al

apartamentelor și nu la restituirea prețului de piață, cum în mod greșit a

stabilit instanța de fond.

Instanța de apel a

mai menționat că, deși în primă instanță s-a încercat administrarea unor

probatorii care să permită rezolvarea pretențiilor intimaților în limitele

acestui text de lege - art. 50 alin. (2) - aceștia s-au opus ferm, precizând că

pretențiile lor se întemeiază pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, modificată. De asemenea, în apel, s-a pus în discuția părților, din

nou, necesitatea efectuării unei expertize având ca obiectiv stabilirea

prețului actualizat al imobilului, față de cererea cu care instanța de fond a

fost învestită inițial de către reclamanți, ocazie cu care, intimata reclamantă

prin apărător și intimatul reclamant personal și asistat de apărător ales au

învederat că se opun la administrarea acestei probe, învederând încă o dată că

solicită doar acordarea prețului de piață pentru cele două apartamente,

obiectul acțiunii de la fond nu poate fi schimbat în apel, iar instanțele sunt

datoare să respecte cadrul procesual stabilit de părți prin cererile depuse la

dosar.

În această situație,

având în vedere cererile depuse de părți la dosar în fața primei instanțe,

precizările expres făcute de apărătorul reclamanților în apel, principiul disponibilității

care trebuie să guverneze orice proces civil, dar și probele administrate în

cauză care au dovedit pe deplin faptul că actele de vânzare-cumpărare invocate

de părți au fost încheiate cu rea-credință și cu eludarea Legii nr. 112/1995,

instanța de apel a apreciat că intimații reclamanți și intervenienta nu sunt

îndreptățiți să primească prețul de piață al imobilelor, după cum dispusese

prin hotărârea sa Tribunalul București.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții G.E., G.M. și

intervenienta în nume propriu P.M.B..

În motivarea

recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8

și 9 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat

greșit prevederile Legii nr. 1/2009, a interpretat eronat hotărârile

Tribunalului București și Curții de Apel București din Dosarul nr. 470/2006 și

s-a pronunțat asupra apartamentului y din București, fără ca apelul să vizeze

și acest imobil.

În dezvoltarea

acestor critici, recurenții au arătat următoarele:

- Decizia recurată

este nelegală în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

întrucât criticile apelantului-pârât au vizat valoarea apartamentului x,

respectiv cererea formulată de G.E. și G.M., nici unul din motivele cererii de

apel nereferindu-se la cererea intervenientei P.M., imobilul cumpărat de

aceasta fiind apartamentul y.

Nici valoarea acestui

apartament nu a fost contestată și nici calitatea intervenientei, iar, în ciuda

acestui fapt, instanța de apel s-a pronunțat și asupra acestei părți

interveniente, precum și asupra apartamentului y.

Este adevărat că în

imobil sunt mai multe apartamente dar fiecare dintre acestea sunt independent

individualizate.

- Decizia atacată

este nelegală în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel a dat o greșită interpretare Legii nr. 1/2009, astfel

cum aceasta a completat Legea nr. 10/2001, temeiul pe care recurenții și-au

întemeiat cererile nefiind reținut în litera legii.

Astfel, legiuitorul a

înțeles să acorde dreptul legal la restituirea valorii de piață a imobilelor

tuturor cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte

încheiate cu respectarea acestei legi, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești irevocabile.

Concluzia este că,

pentru a beneficia de restituirea valorii de piață a imobilului vândut în

temeiul unui contract de vânzare-cumpărare anulat de instanțele de judecată,

trebuie să existe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995. Condiția bunei credințe, invocată de

apelantul-pârât ca nefiind respectată în cauză de către reclamanți și

intervenientă, reținută ca atare de către instanța de apel, este o pură

speculație și nu un argument juridic pentru respingerea acțiunii. Legea nr.

10/2001 (cum a fost completată prin Legea nr. 1/2009) reglementează dreptul

persoanelor care au încheiat contracte cu respectarea Legii nr. 112/1995 și cu

nerespectarea acestei legi, în nici un context al acestor completări neexistând

condiția referitoare la "buna credință".

Apelantul-pârât a

speculat, din conținutul Sentinței nr. 9426 din 3 octombrie 2005 a Judecătoriei

sectorului 1, motivarea pentru care instanța a respins cererea

chiriașilor-cumpărători, pe cale de excepție, prin care solicitau să le fie

aplicabile prevederile art. 45, în sensul menținerii contractelor pe cale de

excepție - a bunei credințe - chiar dacă se va reține că bunul imobil a fost

preluat de stat fără titlu valabil, iar revendicarea este considerată posibilă.

Instanțele au respins

aceasta cerere (pe cale de excepție), pentru considerente de ordin tacit -

"că ar fi trebuit să presupunem" - iar nu pentru motivul fraudei la

Legea nr. 112/1995 sau de nerespectare a acesteia. Nimeni niciodată nu a solicitat

anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe motiv că dobânditorii ar fi

încălcat prevederile Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a

reținut în mod eronat și faptul ca reprezentanții Primăriei ar fi făcut

mențiuni cu privire la revendicările reclamantei din Dosarul nr. 470/2006.

Recurenții susțin că, în realitate, mențiunile priveau o altă persoană, care

niciodată nu a revendicat decât contravaloarea în lei a bunului imobil. Susțin

că, chiar și cu aceste mențiuni, ei au respectat Legea nr. 112/1995, reclamanta

P.Z. fiind cea care nu a respectat legea, iar instanța de apel (din prezenta

cauză), a interpretat acest argument împotriva recurenților, în mod total

eronat, din cauza lipsei unor cereri, acte, etc. din Dosarul nr. 470/2006.

Recurenții susțin că,

deosebit de important pentru aspectul analizat, este faptul că pe cererea de

cumpărare se menționează că unul dintre comoștenitori (M.A.), a solicitat în

temeiul Legii nr. 112/1995 doar despăgubiri, această mențiune, ca și cererea de

despăgubire neputând împiedica dobândirea legală a celor două apartamente de

către chiriașii cumpărători.

Or, acțiunea în

revendicare a fost promovată de P.Z., o altă persoană.

Situația juridică din

Dosarul nr. 6257/2005 al Judecătoriei sectorului l nu trebuie confundată cu

ipoteza admiterii revendicării și anulării contractelor din vreo bună sau

rea-credință, ci pentru faptul că s-a admis acea acțiune deoarece s-a reținut

că statul și-a însușit un bun fără titlu. Toate dezbaterile pe buna sau

reaua-credință a chiriașilor cumpărători au avut loc din prisma judecării

cererii acestora, formulată pe cale de excepție, a modului de dobândire.

Această situație nu poate fi confundată cu aceea a nerespectării condițiilor

Legii nr. 112/2005. De altfel, nici un moment P.Z. (sau oricine altcineva), nu

a invocat sau nu a cerut anularea contractelor pentru nerespectarea Legii nr.

112/1995.

Instanța de fond a

pronunțat o hotărâre în urma unei expertize imobiliare evaluatorii, expertiză

ce a evaluat valoarea de piață a imobilelor în funcție de mai mulți factori,

cum ar fi locul amplasării (în zona centrală a orașului), utilitățile acestor

imobile, suprafețele, și valoare de piață etc. Apelantul nu a formulat

obiecțiuni la acest raport de expertiză, deși raportul a fost comunicat, iar

instanța a acordat un termen special pentru a se lua la cunoștință și pentru

formularea eventualelor obiecțiuni.

Dacă s-ar accepta

opinia instanței de apel, nici o cerere de despăgubire nu ar trebui admisă

pentru că în cazul tuturor contractele anulate nu s-ar putea reține buna-credință,

iar dacă s-ar reține buna-credință, contractul nu ar mai fi anulat în

condițiile Legii nr. 10/2001.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare,

cererea de probatorii solicitată de recurenți fiind respinsă ca neutilă cauzei,

pentru considerentele reținute în practicaua prezentei decizii.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat,

potrivit celor ce urmează:

Preliminar, instanța

de recurs constată că, deși recurenții au invocat ca temei legal al recursului

declarat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile pe

care aceștia le-au dezvoltat în motivarea căii de atac promovate se circumscriu

exclusiv prevederilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Cea dintâi critică a

recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - dacă

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut - prin

care s-a susținut încălcarea limitelor devoluțiunii în apel, prin aceea că

instanța de apel ar fi dispus și în privința pretențiilor recurenților și

intervenientei, relative la apartamentul nr. x, în lipsa unor critici ale apelantului-pârât,

nu poate fi reținută.

Dimpotrivă, în mod

contrar celor susținute de recurenți, care au invocat faptul că apelul declarat

de pârât împotriva hotărârii de primă instanță a vizat exclusiv apartamentul

nr. x, Înalta Curte constată că o asemenea limită a criticilor de apel nu-și

găsește suportul în actul de procedură exercitat de pârât (apelul).

Împrejurarea că în motivarea acestuia s-a utilizat doar noțiunea de

"reclamanți", nu și aceea distinctă de "intervenientă",

corespunzător pozițiilor procesuale avute de părți în primă instanță, nu

îndreptățește susținerea recurenților și nici critica acestora, cu atât mai

mult cu cât pârâtul și-a justificat demersul procesual prin aceea că "în

mod greșit, instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata

contravalorii imobilelor în litigiu la valoarea de piață a acestora

(...)".

Fiind vorba de

pretenții ce au vizat imobile aflate într-o situație juridică identică și care

au primit o soluție comună prin hotărârea de primă instanță, s-a apreciat în

mod corect de către instanța de apel că a fost învestită cu verificarea

legalității și temeiniciei rezolvării acestora, prin raportare atât la

apartamentul nr. x, cât și la apartamentul nr. y, atâta timp cât

apelantul-pârât a exprimat nemulțumirea obligării lui la plata valorii de piață

a ambelor imobile și cât timp cererea de apel conține critici comune, fără

referire concretă și expresă la situația apartamentului nr. x, după cum, fără

temei, au susținut recurenții.

Nefondată este și

critica de greșită interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor Legii

nr. 1/2009, cu referire concretă la prevederile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, modificată și completată prin amintitul act normativ.

Potrivit conținutului

normativ al acestui articol, căruia se circumscriu și pretențiile recurenților

în urma precizării finale aduse cererilor lor principală și de intervenție în

interes propriu, la data de 1 martie 2012 în fața Tribunalului București, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, și care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

După cum corect a

stabilit instanța de apel, în cazul reclamanților și intervenientei, doar cea

de-a doua condiție la care se referă prevederile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, modificată, este îndeplinită, respectiv aceea a desființării prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a contractelor de

vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. x și y, nu însă și aceea a încheierii

contractelor cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, cu putere de

lucru judecat s-a reținut prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul situat în București (respectiv,

Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria sector

1 București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), că pârâții-cumpărători (din

acea cauză) nu sunt în măsură să invoce în favoarea lor dispozițiile legale

care reglementează situația terțului achizitor de bună-credință, dar și

împrejurarea că existența cererii de restituire formulată de fostul proprietar

era de natură să producă amânarea vânzării, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

În mod total eronat

pretind recurenții că, deși în acest litigiu a fost înlăturată teza bunei lor

credințe, contractele de vânzare-cumpărare în baza cărora au dobândit

proprietatea apartamentelor nr. x și y au fost încheiate cu respectarea Legii

nr. 112/1995, fiind, deci, îndeplinită condiția legală la care se referă forma

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată.

Astfel cum se reține

în mod explicit la pag. 8 a Deciziei nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, existența cererii de

restituire a fostului proprietar a fost valorificată de către instanțele ce au

soluționat acest litigiu atât ca probă a încălcării dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor, cât și ca probă a existenței

unui dubiu în persoana chiriașilor-cumpărători cu privire la calitatea Statului

de proprietar al bunului, de natură să justifice reținerea ilicității cauzei

contractelor.

Instanța de apel nu a

supus vreunei interpretări hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul privind

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a

apartamentelor din imobilul situat în București, ci a reprodus punctual

considerentele acestora care se opun recurenților - împreună cu dispozitivele

pe care le explică - cu puterea lucrului judecat, în calitatea lor de părți,

respectiv succesori cu titlu universal al părților împotriva cărora acestea au

fost pronunțate, nefiind posibilă și nici permisă rediscutarea de către aceștia

a probatoriilor acelui litigiu (cererea numitei P.Z., despre care se pretinde

că nu ar fi fost una în restituirea bunului, ci una în despăgubiri, contrar

celor reținute prin Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 a

Judecătoriei sector 1), ori recalificarea unor situații juridice (anume că P.Z.

ar fi încălcat legea, iar nu recurenții sau că existența unei cereri de

acordare de despăgubiri în procedura Legii nr. 112/1995 nu împiedica dobândirea

legală a locuinței de către chiriașul-cumpărător, în condițiile în care prin

hotărârile acelui litigiu s-a reținut că atât P.Z., cât și moștenitoarea

celuilalt proprietar, M.A.-M., formulaseră cereri de restituire în natură a

imobilului, aflate pe rolul instituțiilor abilitate la data înstrăinării

locuințelor către chiriașii-cumpărători).

Deși recurenții neagă

această situație, instanța de recurs constată că toate cele trei hotărâri, care

au finalizat litigiul privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, au

reținut drept cauză a nulității acestora încălcarea dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995 și existența cauzei ilicite, dată de asumarea riscului

cumpărării unui bun a cărui restituire în natură era urmărită de fostul

proprietar.

În aceste condiții,

în mod just și într-o corectă interpretare a prevederilor relevante ale Legii

nr. 10/2001, modificată, s-a apreciat de către instanța de apel că recurenții

și intervenienta erau îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al

apartamentelor, nu însă la despăgubirea la nivelul valorii de piață al

acestora, după cum au insistat să pretindă prin precizările făcute atât în fața

primei instanțe, dar și a celei de apel.

Această interpretare

nu este una de natură să conducă la inaplicarea legii, după cum eronat au

pretins recurenții, înscriindu-se în ipoteza textului legal al art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată, toți acei cumpărători de locuințe dobândite

în temeiul și cu respectarea Legii nr. 112/1995, care au fost evinși de bunul

astfel dobândit, pe calea acțiunii în revendicare introdusă de fostul

proprietar, în soluționarea căreia instanța judecătorească a avut în vedere

exclusiv considerente de preferabilitate a titlurilor de proprietate comparate

- cel al fostului proprietar și contractul în temeiul Legii nr. 112/1995 al

chiriașului-cumpărător - iar nu și argumente de nevalabilitate a acestor din urmă

titluri.

Or, recurenții nu se

regăsesc în această situație, ci în aceea care se circumscrie textului legal al

art. 50 alin. (2) din același act normativ, după cum în mod corect a apreciat

instanța de apel, prin hotărârile judecătorești anterior evocate constatându-se

nulitatea absolută a contractelor de dobândire a apartamentelor nr. x și nr. y

pentru cauză ilicită și pentru nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.

112/1995 la încheierea acestora.

Reținând inexistența

dreptului pretins de recurenți, devin irelevante susținerile acestora

privitoare la modalitatea și criteriile în raport de care a fost determinată

valoarea de piață a apartamentelor ori împrejurarea că apelantul nu ar fi

formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.

În considerarea tuturor

acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții G.E., G.M. și de intervenienta în

nume propriu P.M.B. împotriva Deciziei nr. 189 A din 16 septembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 martie 2014.

Procesat de GGC - CL