ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 59601/299/2010, reclamanții G.E. și G.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București, obligarea pârâților la plata sumei de 120.000 euro, reprezentând prețul actualizat în funcție de sporul de valoare prin îmbunătățirile aduse apartamentului nr. x a situat în București și restituirea prețului actualizat al apartamentului nr. y situat la aceeași adresă. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de chiriași și în temeiul Legii nr. 112/1995, au încheiat cu Primăria Municipiului București contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 noiembrie 1996 având ca obiect vânzarea apartamentului nr. x situat în București.

De asemenea, în același imobil, numita P.M., mama reclamantei, a cumpărat, tot în calitate de chiriaș și în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. y în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x bis din 11 noiembrie 1996. Prin Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, rămasă irevocabilă, au fost anulate cele două contracte de vânzare-cumpărare. La data de 25 august 2011 a formulat cerere de intervenție în interes propriu P.M.B. solicitând, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei P.M., alături de reclamanta G.M., obligarea pârâților la restituirea prețului achitat pentru apartamentul nr. y situat în București și a contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia, a căror valoare actualizată a estimat-o ca fiind de 190.000 lei.

În motivarea cererii, întemeiată pe disp. art. 49 C. proc. civ. și ale Legii 1/2009, intervenienta a arătat că mama sa, P.M., a dobândit apartamentul nr. y în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x bis din 11 noiembrie 1996. Ulterior cumpărătoarea a decedat, iar intervenienta și reclamanta sunt singurele moștenitoare legale îndreptățite a solicita restituirea prețului actualizat, urmare a anulării acestui contract prin Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, definitivă și irevocabilă. Prin Sentința civilă nr. 15714 din 21 septembrie 2011 Judecătoria sector 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 732/3/2011.

La termenul din 1 martie 2012 reclamanții și intervenienta au precizat acțiunea și cererea de intervenție în sensul că solicită obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață actualizat al apartamentelor nr. x și y. Pârâtul Ministerul Economiei a formulat întâmpinare solicitând scoaterea din cauză ca urmare a faptului că Ministerul Economiei și Finanțelor s-a reorganizat în baza O.U.G. nr. 221/2008 în două instituții respectiv Ministerul Economiei și Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă având calitate procesuală pasivă în temeiul art. 2 din H.G. nr. 34/2009. Reclamanții și-au precizat acțiunea arătând că înțeleg să se judece cu Ministerul Finanțelor Publice. Pârâta Primăria Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin Sentința civilă nr. 284 din 7 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au fost admise cererea principală și de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat la plata sumei de 188.891 euro, în echivalent în lei la data plății, în favoarea reclamanților G.E. și G.M., la plata sumei de 17.246 euro, în echivalent în lei la data plății, în favoarea intervenientei P.M.B. și la plata sumei de 17.246 euro, în echivalent în lei la data plății, în favoarea reclamanților; de asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București și a fost respinsă acțiunea față de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005, definitivă și irevocabilă, Judecătoria sector 1 București a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanții G.E., G.M. și de numita P.M. (în prezent decedată) cu SC H.N. SA, în baza cărora aceștia au achiziționat apartamentele nr. x și, respectiv y, din imobilul situat în București. Reclamanta și intervenienta în interes propriu au calitatea de moștenitoare legale, în calitate de fiice, ale cumpărătoarei defuncte P.M., fiecare având dreptul la restituirea cotei de ½ din prețul reactualizat al apartamentului nr. y, determinat prin expertiza evaluatorie ca fiind 34.852 euro, respectiv 17.246 euro.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert judiciar O.M. a fost evaluat apartamentul nr. x în conformitate cu standardele internaționale de evaluare la suma de 188.891 euro, echivalentul a 821.674 lei; apartamentul nr. y ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. y/1996 încheiat de P.M. a fost evaluat la 34.852 euro, echivalentul a 151.605 lei. Reținând că dispozițiile art. 50 1 și art. 50 alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată, se completează cu dispozițiile art. 1341 - 1344 C. civ., tribunalul a admis acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 188.891 euro, în echivalent în lei la data plății către reclamanți, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. x cumpărat de aceștia, precum și la plata sumei de 34.852 euro, în echivalent în lei la data plății, în favoarea intervenientei P.M.B.

(17.246 euro) și a reclamanților (17.246 euro), reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. y, cumpărat de numita P.M.. Având în vedere că prin dispozițiile speciale sus-citate legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală pasivă numai Ministerului Finanțelor Publice în acțiunile ce au ca obiect restituirea prețului actualizat al imobilelor vândute foștilor chiriași, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, față de care a respins acțiunea ca atare. Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 189 A din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost schimbată în parte hotărârea de primă instanță, în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate cererea principală și cea de intervenție în interes propriu, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează dreptul chiriașilor, ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, la restituirea prețului reactualizat, iar prevederile art. 50 1 din aceiași lege reglementează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Pe de altă parte, în acord cu prevederile art. 50 alin. (3) din aceiași lege, în ambele cazuri restituirea prețului se face de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pe baza acestor prevederi legale, instanța de apel a dedus atât netemeinicia excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de apelantul pârât, dar și faptul că legiuitorul a înțeles să despăgubească diferit pe chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, care au fost evinși de bunul imobil cumpărat, după cum au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu sau fără respectarea legii ce a stat la baza încheierii lor. În toate cazurile în care există concurs între o lege specială și o lege generală se aplică cu prioritate legea specială, legea generală aplicându-se doar în completare, respectiv pentru situațiile juridice care au scăpat reglementării legii speciale.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 reglementează obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul reactualizat/prețul de piață al imobilului în cazul în care actul încheiat de chiriași în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat, iar în condițiile în care acesta reprezintă o normă specială, se aplică prioritar în raport cu norma de drept generală, respectiv cu dispozițiile C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune invocată de apelantul pârât. De asemenea, instanța de apel a reținut că cele două contracte de vânzare-cumpărare numerele x din 11 noiembrie 1996 și x bis din 11 noiembrie 1996 încheiate cu Primăria Municipiului București prin mandatar, în temeiul cărora intimații reclamanți G.E.

și M. și numita P.M. au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentele nr. x și y situate în București, au fost constatate nule prin Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 139 din 1 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 470/2006, reținându-se că părțile contractante au fost de rea-credință la încheierea acestora. S-a observat că, în argumentarea relei credințe reținută în considerentele hotărârilor mai sus menționate, instanțele au constatat că la data înstrăinării apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, pe rolul instituțiilor abilitate se aflau cererile formulate de P.Z.

și succesoarea celuilalt coproprietar, M.A.M., împrejurare cunoscută de SC H.N. SA, care a făcut mențiuni în acest sens pe cererile formulate de chiriașii cumpărători, inclusiv pe cererile formulate de reclamanții din prezenta cauză și pe cererea de cumpărare formulată de autoarea reclamantei și a intervenientei în interes propriu. Prin aceleași hotărâri instanțele au apreciat, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, că pârâții cumpărători nu sunt în măsură să invoce în favoarea lor dispozițiile legale care reglementează situația terțului achizitor de bună-credință, dar și faptul că existența cererii de restituire formulată de fostul proprietar era de natură a produce amânarea vânzării, ceea în cauză nu s-a întâmplat.

De vreme ce actele de vânzare-cumpărare invocate de reclamanți și intervenientă au fost desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în considerentele acestei hotărâri s-a reținut reaua-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii lor, precum și faptul că nu erau îndeplinite condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru înstrăinare, instanța de apel a apreciat că erau incidente în cauză dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții și intervenienta fiind îndreptățiți la restituirea prețului reactualizat al apartamentelor și nu la restituirea prețului de piață, cum în mod greșit a stabilit instanța de fond.

Instanța de apel a mai menționat că, deși în primă instanță s-a încercat administrarea unor probatorii care să permită rezolvarea pretențiilor intimaților în limitele acestui text de lege - art. 50 alin. (2) - aceștia s-au opus ferm, precizând că pretențiile lor se întemeiază pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată.

De asemenea, în apel, s-a pus în discuția părților, din nou, necesitatea efectuării unei expertize având ca obiectiv stabilirea prețului actualizat al imobilului, față de cererea cu care instanța de fond a fost învestită inițial de către reclamanți, ocazie cu care, intimata reclamantă prin apărător și intimatul reclamant personal și asistat de apărător ales au învederat că se opun la administrarea acestei probe, învederând încă o dată că solicită doar acordarea prețului de piață pentru cele două apartamente, obiectul acțiunii de la fond nu poate fi schimbat în apel, iar instanțele sunt datoare să respecte cadrul procesual stabilit de părți prin cererile depuse la dosar.

În această situație, având în vedere cererile depuse de părți la dosar în fața primei instanțe, precizările expres făcute de apărătorul reclamanților în apel, principiul disponibilității care trebuie să guverneze orice proces civil, dar și probele administrate în cauză care au dovedit pe deplin faptul că actele de vânzare-cumpărare invocate de părți au fost încheiate cu rea-credință și cu eludarea Legii nr. 112/1995, instanța de apel a apreciat că intimații reclamanți și intervenienta nu sunt îndreptățiți să primească prețul de piață al imobilelor, după cum dispusese prin hotărârea sa Tribunalul București. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții G.E., G.M. și intervenienta în nume propriu P.M.B..

În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile Legii nr. 1/2009, a interpretat eronat hotărârile Tribunalului București și Curții de Apel București din Dosarul nr. 470/2006 și s-a pronunțat asupra apartamentului y din București, fără ca apelul să vizeze și acest imobil. În dezvoltarea acestor critici, recurenții au arătat următoarele: - Decizia recurată este nelegală în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. întrucât criticile apelantului-pârât au vizat valoarea apartamentului x, respectiv cererea formulată de G.E.

și G.M., nici unul din motivele cererii de apel nereferindu-se la cererea intervenientei P.M., imobilul cumpărat de aceasta fiind apartamentul y. Nici valoarea acestui apartament nu a fost contestată și nici calitatea intervenientei, iar, în ciuda acestui fapt, instanța de apel s-a pronunțat și asupra acestei părți interveniente, precum și asupra apartamentului y. Este adevărat că în imobil sunt mai multe apartamente dar fiecare dintre acestea sunt independent individualizate. - Decizia atacată este nelegală în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a dat o greșită interpretare Legii nr. 1/2009, astfel cum aceasta a completat Legea nr. 10/2001, temeiul pe care recurenții și-au întemeiat cererile nefiind reținut în litera legii.

Astfel, legiuitorul a înțeles să acorde dreptul legal la restituirea valorii de piață a imobilelor tuturor cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte încheiate cu respectarea acestei legi, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile. Concluzia este că, pentru a beneficia de restituirea valorii de piață a imobilului vândut în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare anulat de instanțele de judecată, trebuie să existe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Condiția bunei credințe, invocată de apelantul-pârât ca nefiind respectată în cauză de către reclamanți și intervenientă, reținută ca atare de către instanța de apel, este o pură speculație și nu un argument juridic pentru respingerea acțiunii.

Legea nr. 10/2001 (cum a fost completată prin Legea nr. 1/2009) reglementează dreptul persoanelor care au încheiat contracte cu respectarea Legii nr. 112/1995 și cu nerespectarea acestei legi, în nici un context al acestor completări neexistând condiția referitoare la "buna credință". Apelantul-pârât a speculat, din conținutul Sentinței nr. 9426 din 3 octombrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1, motivarea pentru care instanța a respins cererea chiriașilor-cumpărători, pe cale de excepție, prin care solicitau să le fie aplicabile prevederile art. 45, în sensul menținerii contractelor pe cale de excepție - a bunei credințe - chiar dacă se va reține că bunul imobil a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar revendicarea este considerată posibilă.

Instanțele au respins aceasta cerere (pe cale de excepție), pentru considerente de ordin tacit - "că ar fi trebuit să presupunem" - iar nu pentru motivul fraudei la Legea nr. 112/1995 sau de nerespectare a acesteia. Nimeni niciodată nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe motiv că dobânditorii ar fi încălcat prevederile Legii nr. 112/1995. Instanța de apel a reținut în mod eronat și faptul ca reprezentanții Primăriei ar fi făcut mențiuni cu privire la revendicările reclamantei din Dosarul nr. 470/2006. Recurenții susțin că, în realitate, mențiunile priveau o altă persoană, care niciodată nu a revendicat decât contravaloarea în lei a bunului imobil. Susțin că, chiar și cu aceste mențiuni, ei au respectat Legea nr. 112/1995, reclamanta P.Z.

fiind cea care nu a respectat legea, iar instanța de apel (din prezenta cauză), a interpretat acest argument împotriva recurenților, în mod total eronat, din cauza lipsei unor cereri, acte, etc. din Dosarul nr. 470/2006. Recurenții susțin că, deosebit de important pentru aspectul analizat, este faptul că pe cererea de cumpărare se menționează că unul dintre comoștenitori (M.A.), a solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995 doar despăgubiri, această mențiune, ca și cererea de despăgubire neputând împiedica dobândirea legală a celor două apartamente de către chiriașii cumpărători. Or, acțiunea în revendicare a fost promovată de P.Z., o altă persoană. Situația juridică din Dosarul nr. 6257/2005 al Judecătoriei sectorului l nu trebuie confundată cu ipoteza admiterii revendicării și anulării contractelor din vreo bună sau rea-credință, ci pentru faptul că s-a admis acea acțiune deoarece s-a reținut că statul și-a însușit un bun fără titlu.

Toate dezbaterile pe buna sau reaua-credință a chiriașilor cumpărători au avut loc din prisma judecării cererii acestora, formulată pe cale de excepție, a modului de dobândire. Această situație nu poate fi confundată cu aceea a nerespectării condițiilor Legii nr. 112/2005. De altfel, nici un moment P.Z. (sau oricine altcineva), nu a invocat sau nu a cerut anularea contractelor pentru nerespectarea Legii nr. 112/1995. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre în urma unei expertize imobiliare evaluatorii, expertiză ce a evaluat valoarea de piață a imobilelor în funcție de mai mulți factori, cum ar fi locul amplasării (în zona centrală a orașului), utilitățile acestor imobile, suprafețele, și valoare de piață etc. Apelantul nu a formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză, deși raportul a fost comunicat, iar instanța a acordat un termen special pentru a se lua la cunoștință și pentru formularea eventualelor obiecțiuni.

Dacă s-ar accepta opinia instanței de apel, nici o cerere de despăgubire nu ar trebui admisă pentru că în cazul tuturor contractele anulate nu s-ar putea reține buna-credință, iar dacă s-ar reține buna-credință, contractul nu ar mai fi anulat în condițiile Legii nr. 10/2001. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare, cererea de probatorii solicitată de recurenți fiind respinsă ca neutilă cauzei, pentru considerentele reținute în practicaua prezentei decizii. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează: Preliminar, instanța de recurs constată că, deși recurenții au invocat ca temei legal al recursului declarat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., criticile pe care aceștia le-au dezvoltat în motivarea căii de atac promovate se circumscriu exclusiv prevederilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Cea dintâi critică a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut - prin care s-a susținut încălcarea limitelor devoluțiunii în apel, prin aceea că instanța de apel ar fi dispus și în privința pretențiilor recurenților și intervenientei, relative la apartamentul nr. x, în lipsa unor critici ale apelantului-pârât, nu poate fi reținută. Dimpotrivă, în mod contrar celor susținute de recurenți, care au invocat faptul că apelul declarat de pârât împotriva hotărârii de primă instanță a vizat exclusiv apartamentul nr. x, Înalta Curte constată că o asemenea limită a criticilor de apel nu-și găsește suportul în actul de procedură exercitat de pârât (apelul).

Împrejurarea că în motivarea acestuia s-a utilizat doar noțiunea de "reclamanți", nu și aceea distinctă de "intervenientă", corespunzător pozițiilor procesuale avute de părți în primă instanță, nu îndreptățește susținerea recurenților și nici critica acestora, cu atât mai mult cu cât pârâtul și-a justificat demersul procesual prin aceea că "în mod greșit, instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilelor în litigiu la valoarea de piață a acestora (...)". Fiind vorba de pretenții ce au vizat imobile aflate într-o situație juridică identică și care au primit o soluție comună prin hotărârea de primă instanță, s-a apreciat în mod corect de către instanța de apel că a fost învestită cu verificarea legalității și temeiniciei rezolvării acestora, prin raportare atât la apartamentul nr. x, cât și la apartamentul nr. y, atâta timp cât apelantul-pârât a exprimat nemulțumirea obligării lui la plata valorii de piață a ambelor imobile și cât timp cererea de apel conține critici comune, fără referire concretă și expresă la situația apartamentului nr. x, după cum, fără temei, au susținut recurenții.

Nefondată este și critica de greșită interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, cu referire concretă la prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin amintitul act normativ. Potrivit conținutului normativ al acestui articol, căruia se circumscriu și pretențiile recurenților în urma precizării finale aduse cererilor lor principală și de intervenție în interes propriu, la data de 1 martie 2012 în fața Tribunalului București, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

După cum corect a stabilit instanța de apel, în cazul reclamanților și intervenientei, doar cea de-a doua condiție la care se referă prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată, este îndeplinită, respectiv aceea a desființării prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. x și y, nu însă și aceea a încheierii contractelor cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, cu putere de lucru judecat s-a reținut prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul situat în București (respectiv, Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), că pârâții-cumpărători (din acea cauză) nu sunt în măsură să invoce în favoarea lor dispozițiile legale care reglementează situația terțului achizitor de bună-credință, dar și împrejurarea că existența cererii de restituire formulată de fostul proprietar era de natură să producă amânarea vânzării, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

În mod total eronat pretind recurenții că, deși în acest litigiu a fost înlăturată teza bunei lor credințe, contractele de vânzare-cumpărare în baza cărora au dobândit proprietatea apartamentelor nr. x și y au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, fiind, deci, îndeplinită condiția legală la care se referă forma art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată. Astfel cum se reține în mod explicit la pag. 8 a Deciziei nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, existența cererii de restituire a fostului proprietar a fost valorificată de către instanțele ce au soluționat acest litigiu atât ca probă a încălcării dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor, cât și ca probă a existenței unui dubiu în persoana chiriașilor-cumpărători cu privire la calitatea Statului de proprietar al bunului, de natură să justifice reținerea ilicității cauzei contractelor.

Instanța de apel nu a supus vreunei interpretări hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul situat în București, ci a reprodus punctual considerentele acestora care se opun recurenților - împreună cu dispozitivele pe care le explică - cu puterea lucrului judecat, în calitatea lor de părți, respectiv succesori cu titlu universal al părților împotriva cărora acestea au fost pronunțate, nefiind posibilă și nici permisă rediscutarea de către aceștia a probatoriilor acelui litigiu (cererea numitei P.Z., despre care se pretinde că nu ar fi fost una în restituirea bunului, ci una în despăgubiri, contrar celor reținute prin Sentința civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 a Judecătoriei sector 1), ori recalificarea unor situații juridice (anume că P.Z.

ar fi încălcat legea, iar nu recurenții sau că existența unei cereri de acordare de despăgubiri în procedura Legii nr. 112/1995 nu împiedica dobândirea legală a locuinței de către chiriașul-cumpărător, în condițiile în care prin hotărârile acelui litigiu s-a reținut că atât P.Z., cât și moștenitoarea celuilalt proprietar, M.A.-M., formulaseră cereri de restituire în natură a imobilului, aflate pe rolul instituțiilor abilitate la data înstrăinării locuințelor către chiriașii-cumpărători). Deși recurenții neagă această situație, instanța de recurs constată că toate cele trei hotărâri, care au finalizat litigiul privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, au reținut drept cauză a nulității acestora încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și existența cauzei ilicite, dată de asumarea riscului cumpărării unui bun a cărui restituire în natură era urmărită de fostul proprietar.

În aceste condiții, în mod just și într-o corectă interpretare a prevederilor relevante ale Legii nr. 10/2001, modificată, s-a apreciat de către instanța de apel că recurenții și intervenienta erau îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al apartamentelor, nu însă la despăgubirea la nivelul valorii de piață al acestora, după cum au insistat să pretindă prin precizările făcute atât în fața primei instanțe, dar și a celei de apel.

Această interpretare nu este una de natură să conducă la inaplicarea legii, după cum eronat au pretins recurenții, înscriindu-se în ipoteza textului legal al art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată, toți acei cumpărători de locuințe dobândite în temeiul și cu respectarea Legii nr. 112/1995, care au fost evinși de bunul astfel dobândit, pe calea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, în soluționarea căreia instanța judecătorească a avut în vedere exclusiv considerente de preferabilitate a titlurilor de proprietate comparate - cel al fostului proprietar și contractul în temeiul Legii nr. 112/1995 al chiriașului-cumpărător - iar nu și argumente de nevalabilitate a acestor din urmă titluri.

Or, recurenții nu se regăsesc în această situație, ci în aceea care se circumscrie textului legal al art. 50 alin. (2) din același act normativ, după cum în mod corect a apreciat instanța de apel, prin hotărârile judecătorești anterior evocate constatându-se nulitatea absolută a contractelor de dobândire a apartamentelor nr. x și nr. y pentru cauză ilicită și pentru nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea acestora. Reținând inexistența dreptului pretins de recurenți, devin irelevante susținerile acestora privitoare la modalitatea și criteriile în raport de care a fost determinată valoarea de piață a apartamentelor ori împrejurarea că apelantul nu ar fi formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.E., G.M. și de intervenienta în nume propriu P.M.B. împotriva Deciziei nr. 189 A din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2014. Procesat de GGC - CL