ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată inițial la data de 25 septembrie 1998, pe rolul

Judecătoriei Sectorului 4 București, sub nr. 9741/1998, reclamanții A.D.M. și

B.I., au solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului

București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, format din construcție și teren în suprafață de 1400 mp.

La data de 1

februarie 2000, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au

solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților E.M., S.D.,

I.I., G.N. și Z.E., solicitând constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare prin care au dobândit apartamentele pe care le ocupă în

imobilul revendicat.

La data de 11

februarie 2000, C.N., C.A., E.M., C.E., Z.E., S.D., S.P. și I.M. au formulat

cereri de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea acțiunii

reclamanților ca neîntemeiată și constatarea calității lor de cumpărători de

bună credință ai apartamentelor achiziționate în imobilul din str. O.

La termenul din 25

februarie 2000, instanța a admis cererea reclamanților privind introducerea în

cauză, în calitate de pârâtă, a SC A.B. SA.

Prin Sentința civilă

nr. 3257 din 25 februarie 2000, Judecătoria Sectorului 4 București a admis

excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată la data de 8 mai 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, sub nr. 2722/2000 - nr. unic 66/3/2000.

La termenul din 23

aprilie 2003, reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că solicită anularea

contractelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, încălcarea

dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii acestora în special a celor

prevăzute la art. 19 din Legea nr. 85/1997, alături de celelalte temeiuri

indicate în acțiune, indicându-l ca pârât și pe R.A.

Prin cererea

înregistrată la data de 30 iulie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4

București, sub nr. 7956/2002, reclamanții A.D.M. și B.I., în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului București, SC A.B. SA, E.M., C.E., S.D., S.P.,

Z.E., C.N., C.A., I.M. și R.A., au solicitat să se constate nulitatea absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 627/1995, nr. 231/1996, nr. 287/1996,

nr. 59/1996 și nr. 40/1996.

La data de 23

septembrie 2002, pârâții Z.E.E., S.D., S.P., C.N., C.A., E.E. și I.M. au

formulat cerere de chemare în garanție împotriva Primăriei Municipiului

București și SC A.B. SA, pentru ca, în cazul în care se va admite cererea

reclamanților, să fie obligate să răspundă pentru evicțiunea produsă prin

restituirea prețului încasat pentru apartamentele în litigiu (valoarea

actualizată) precum și prin plata contravalorii îmbunătățirilor aduse

apartamentelor, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost

invocate prevederile art. 60 - 63 C. proc. civ., art. 1337, 1339, 1340 C. civ.,

art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

La termenul din 6

noiembrie 2002, pârâtul Municipiul București a formulat cerere de chemare în

garanție a Ministerului de Finanțe, solicitând ca, în cazul în care se va

dispune nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, să fie obligat să

restituie prețul încasat din vânzarea apartamentelor, deoarece aceste sume s-au

vărsat într-un cont aflat la dispoziția chematului în garanție.

Prin încheierea de ședință

din 18 iunie 2003, tribunalul, în baza art. 163 C. proc. civ., a admis excepția

de litispendență și a dispus conexarea Dosarului nr. 7956/2002 al Judecătoriei

Sectorului 4 București la Dosarul nr. 66/3/2000.

La data de 11

februarie 2004 a decedat C.N., astfel că la termenul din 26 ianuarie 2005 au

fost introduși în cauză moștenitorii acestuia: C.A., C.A. și E.A.C., ultimii în

calitate de intervenienți.

La termenul din data

de 1 martie 2006, tribunalul, în baza art. 2 alin. (1) și (4) din Legea nr. 219/2005

a înaintat dosarul Judecătoriei Sectorului 4 București.

Cauza a fost

înregistrată la 6 iunie 2006, sub nr. 7355/4/2006 pe rolul Judecătoriei

Sectorului 4 București, care prin încheierea din 30 iunie 2006 a scos-o de pe

rol și a înaintat-o spre competentă soluționare Tribunalului București.

La termenul din data

de 27 septembrie 2006, în fața Tribunalul București, secția a V-a civilă,

reclamanții au precizat valoarea estimativă a imobilului la 6 miliarde lei, iar

la data de 31 octombrie 2006 au indicat valoarea exactă a imobilului, aceasta

fiind de 1.563.137,1798 lei.

Prin Sentința civilă

nr. 630 din 2 mai 2007 pronunțată în Dosarul nr. 66/3/2000, Tribunalul

București, secția a V-a civilă a admis, astfel cum a fost completată și

precizată, acțiunea formulată de reclamanții A.D.M. și A. (B.) I., în

contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC A.B.

SA, C.E., E.M., C.A., I.M., S.D., S.P., Z.E., intervenienții în nume propriu

R.A., E.A.C., C.A. și intimații chemați în garanție Municipiul București prin

Primar General și Ministerul Finanțelor Publice; a constatat nulitatea absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. y/1996, nr. z/1996, nr.

w/1995, nr. q/1996, precum și a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent acestuia

din urmă, autentificat sub nr. t din 8 februarie 1996 de B.N.P. S.D.; a obligat

pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, după cum urmează: pârâta I.M. și pârâtul R.A.

apartamentul nr. 3, sc. A, parter; pârâta Z.E. apartamentul nr. 2, bl. B,

parter; pârâții S.D. și S.P. apartamentul nr. 2, bl. A, parter; pârâții C.A.,

C.A. și E.A.C. apartamentul nr. 1 bl. B, parter; pârâtele E.M. și C.E.,

apartamentul nr. 1, bl. A, parter; pârâtul Municipiul București, prin Primar

general, terenul aferent întregului imobil în suprafață de 1.141,62 mp, astfel

cum a fost individualizat de expert C.M. în Dosar nr. 9741/1998 al Judecătoriei

Sector 4 și a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâții

persoane fizice și de Primăria Municipiului București, dispunând formarea unui

dosar separat, care a primit numărul 18191/3/2007.

La termenul de

judecată din data de 26 iulie 2007, în Dosarul nr. 18191/3/2007, format prin

disjungere, s-a precizat cadrul procesual după cum urmează: reclamanți - Z.E.,

S.P., S.D., C.A., C.A., E.E. și I.M.; pârâți - Primăria Municipiului București

și SC A.B. SA; chemat în garanție - Ministerul Finanțelor Publice.

Prin încheierea din

24 octombrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 18191/3/2007, Tribunalul București,

secția a V-a civilă a suspendat judecata cauzei, reținând că soluția ce se va

pronunța asupra cererilor în pretenții depinde de hotărârea dată asupra

cererilor de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, hotărâre

ce nu era definitivă întrucât Sentința civilă nr. 630 din 2 mai 2007 pronunțată

în Dosarul nr. 66/3/2000 fusese atacată cu apel, cale de atac aflată în curs de

soluționare.

La data de 5

decembrie 2007, E.M., S.D., S.P., C.A., C.A., E.A.C., Z.E., C.E. și I.M. au

formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.

La data de 30 martie

2011 a decedat C.A., fiind introduși în cauză la termenul din 13 aprilie 2011

moștenitorii acesteia, C.A. și E.A.C.

La data de 6 mai 2011

a decedat și S.D., fiind introduse în cauză, la termenul din 8 iunie 2011,

moștenitoarele acestuia, S.P. și R.S.M.

La termenul din 9

decembrie 2009, reclamanții și-au precizat acțiunea sub aspectul cadrului

procesual și al temeiului juridic, chemând în judecată, în temeiul Legii nr.

1/2009, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și solicitând

acordarea despăgubirilor ce li se cuvin, respectiv valoarea de circulație

apartamentelor.

La același termen de

judecată, 9 decembrie 2009, a fost admisă în principiu cererea de intervenție

în interes propriu formulată de C.E., în calitate de comoștenitoare după

defunctul P.D., alături de reclamanta E.M., cererea de intervenție având

același obiect cu cererea precizată formulată de reclamanți.

Prin notele de

ședință depuse la data de 25 martie 2010, pârâta SC A.B. SA a invocat în

principal excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Ultima precizare a

cererii a fost formulată la data de 11 ianuarie 2012, reclamanții și

intervenienta arătând că solicită, în principal, acordarea despăgubirilor ce li

se cuvin pentru apartamentele ai căror proprietari au fost, la valoarea de

piață, conform expertizei evaluatoare și, în subsidiar, restituirea prețului

actualizat, declarând că lasă la aprecierea instanței de judecată acordarea

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

În consecință, urmare

a tuturor precizărilor de cadru procesual, obiect și temei juridic, instanța a

reținut că este sesizată cu soluționarea unei acțiuni privind pe reclamanții

Z.E.E., S.P., în nume propriu și ca moștenitoare după S.D., R.S.M., în calitate

de moștenitoare după defunctul S.D., C.A. și E.A.C., în calitate de moștenitori

ai defuncților C.N. și C.A., E.M., moștenitoare a defunctului P.D. și I.M.,

împotriva pârâților Primăria Municipiului București, prin Primarul General, SC

A.B. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect obligarea

pârâților la plata valorii de circulație a apartamentelor în litigiu, situate

în imobilul din București, iar în subsidiar, la plata prețului actualizat

achitat pentru aceste apartamente, problema plății contravalorii

îmbunătățirilor aduse de către reclamanți apartamentelor în litigiu fiind

lăsată la aprecierea instanței.

Același obiect îl are

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C.E.

Prin Sentința civilă

nr. 118 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC A.B. SA și Primăria

Municipiului București, fiind respinse în consecință cererile formulate

împotriva acestor pârâte; a admis în parte, astfel cum au fost precizate,

cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienta C.E. și în consecință a obligat pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor, să plătească reclamanților și intervenientei prețul

actualizat pentru apartamentele dobândite în imobilul din str. O., conform

raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert A.S., după cum

urmează: 6.385,84 lei - reclamantei Z.E.E.; 6.243,95 lei - reclamantelor S.P.

și R.S.M.; 11.012,50 lei - reclamantei E.M. și intervenientei C.E.; 11.324,70

lei - reclamanților C.A. și E.A.C.; a respins în rest pretențiile formulate

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiate;

a respins acțiunea principală precizată în ceea ce privește pretențiile

formulate de reclamanta I.M., pentru lipsa calității procesuale active; a

respins ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta Primăria Municipiului București împotriva chematului în garanție

Ministerul Finanțelor Publice, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin Sentința civilă nr. 630 din 2 mai

2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr.

66/3/2000, definitivă prin Decizia civilă nr. 281A din 16 aprilie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7636 din 2

decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul

situat în București, a aparținut autoarei reclamanților A.D.M. și B.I., fiind

trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 92/1950.

După naționalizare,

în imobil s-au format 5 unități locative ce au fost închiriate, titulari de

contract fiind: R.A. - contract de închiriere din 26 aprilie 1996; C.N. -

contract de închiriere din 4 ianuarie 1995; S.D. - contract de închiriere din

26 ianuarie 1996; Z.E. - contract de închiriere din 6 februarie 1995.

Ulterior,

apartamentele astfel create au fost vândute chiriașilor, fiind încheiate

următoarele contracte de vânzare-cumpărare: nr. x/1996 - în favoarea numiților

C.N. și C.A.; nr. y/1996 - în favoarea numiților S.D. și S.P.; nr. z/1996 - în

favoarea numitei Z.E.; nr. w/1995 în favoarea lui P.D.; nr. q/1996 în favoarea

lui R.A., acesta din urmă înstrăinând dreptul său de proprietate asupra

locuinței pârâtei I.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat

în 8 februarie 1996 de B.N.P. S.D.

Imobilul din str. O.,

sector 4 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și atât statul

vânzător cât și chiriașii cumpărători au fost de rea-credință la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare, iar aceste contracte au fost încheiate cu

fraudarea legii, atât sub aspectul atitudinii subiective a părților

contractante, care au acționat în frauda drepturilor proprietarilor de drept,

cât și prin nerespectarea dispozițiilor legale ce guvernau regimul juridic al

imobilului. În acest sens, s-a reținut că, la data înstrăinării, cele 5

apartamente în litigiu ar fi trebuit să urmeze regimul juridic al Legii nr.

112/1995, dar au fost vândute în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990, ceea ce

conturează intenția frauduloasă de a sustrage bunul de la o eventuală

restituire pe cale administrativă în baza dispozițiilor legii reparatorii

apărute chiar în anul perfectării contractelor.

S-a mai apreciat că

nici contractul de vânzare-cumpărare subsecvent, autentificat în 8 februarie

1996 de B.N.P. S.D., nu poate fi salvat de la nulitate, având în vedere chiar

și prevederile art. 4 din Decretul-Lege nr. 61/1990, conform cărora cumpărarea

de locuințe în scopul revânzării sau închirierii este interzisă, această

interdicție fiind instituită tocmai pentru a evita operațiunile speculative;

achiziționarea imobilului la data de 31 ianuarie 1996 urmată de revânzarea la

un preț aproape dublu, la data de 8 februarie 1996, a urmărit tocmai un astfel

de scop, contrar rațiunii pentru care Decretul-Lege nr. 61/1990 a instituit

posibilitatea vânzării locuințelor construite din fondurile statului. Pentru

aceleași rațiuni, Legea nr. 112/1995 a interzis sub sancțiunea nulității

absolute revânzarea imobilelor cumpărate de chiriași la un preț modic față de

valoarea reală de piață a locuințelor, așa încât s-a reținut că și sub regimul

acestui act normativ contractul subsecvent de vânzare-cumpărare poate fi privit

ca nul absolut.

Cererea formulată de

reclamanți, care sunt cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare a căror

nulitate a fost constatată irevocabil, vizează restituirea prestației executate

de aceștia în temeiul contractelor desființate, iar art. 50 din Legea nr.

10/2001 conține dispoziții speciale referitoare la obligația de restituire,

după cum contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea sau

eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Instanța a făcut

aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr.

10/2001, indicate ca temei juridic în precizarea de acțiune depusă la 9

decembrie 2009 și, cu toate că în cererea precizatoare menționată s-a făcut

referire expresă doar la prețul actualizat al apartamentelor în litigiu,

dispozițiile actului normativ au fost avute în vedere la soluționarea tuturor

capetelor de cerere, reținându-se că nu se poate concepe ca aspecte ale

aceleiași situații, vizând despăgubirea cuvenită pentru desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, să fie soluționate după dispoziții ale

aceleiași legi, dar în formele în vigoare la date diferite.

Pe de altă parte,

conform principiului că legea specială derogă de la cea generală, s-a reținut

că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și

completările aduse de Legea nr. 1/2009, iar nu dispozițiile dreptului comun ale

Codului civil în materia garantării cumpărătorului pentru evicțiune.

În concluzie, conform

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, instanța a

analizat cine este îndreptățit la restituirea prestației executate în baza

contractului de vânzare-cumpărare desființat, persoana care este obligată la

restituire, precum și întinderea obligației de restituire.

Situația reclamantei

I.M. a fost tratată distinct de situația celorlalți reclamanți, reținându-se că

această reclamantă nu a avut calitatea de chiriaș cumpărător și nici nu este

moștenitorul unui chiriaș cumpărător, ci este numai un cumpărător subsecvent,

care a dobândit apartamentul de la un chiriaș-cumpărător și nu poate beneficia

de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate și

completate de Legea nr. 1/2009, fiind aplicabil dreptul comun.

Pentru considerentele

de mai sus, în temeiul art. 112 C. proc. civ. raportat la art. 50 din Legea nr.

10/2001, acțiunea principală precizată, în ceea ce privește pretențiile

formulate de reclamanta I.M., a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale

active.

Cu privire la

ceilalți reclamanți instanța a avut în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că obligația de despăgubire pentru

prețul achitat în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare desființate revine

Ministerului Finanțelor, întinderea obligației de despăgubire fiind determinată

de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece s-a stabilit în mod

irevocabil că respectivele contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

În raport de

dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, au fost respinse ca neîntemeiate

pretențiile privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor, să plătească reclamanților și intervenientei în interes propriu

contravaloarea îmbunătățirilor.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești, la data de 23 februarie 2012 au declarat apel atât

reclamanții Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M., C.E. și I.M., cât și

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cererile acestora

fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie la data de 11 mai 2011.

Prin Decizia civilă

nr. 289 din 9 iulie 2012, au fost admise ambele apeluri, cu consecința

schimbării în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul că a fost respinsă

acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, dar și a desființării

sentinței în privința pârâtei Primăria Municipiului București, în privința

acțiunii precizate a reclamantei I.M. și a cererii de chemare în garanție,

cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Au fost menținute

dispozițiile privitoare la SC A.B. SA.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut, referitor la apelul declarat de apelantul pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, că singura cerere formulată

împotriva acestui pârât este cererea completatoare iar potrivit art. 50 din

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 1/2009, atât în

cazul cererilor privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 (art. 50 alin. (2), cât și în cazul celor având ca obiect

restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile (art. 50 alin. (2

1

), restituirea prețului

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare (art. 50 alin. (3).

În acest context, s-a

reținut că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ca o formă de punere în

aplicare a unui drept recunoscut reclamanților de Decretul-Lege nr. 61/1990, de

a cumpăra apartamentele pe care le ocupă, drept care în realitate nu exista, în

timp ce dreptul lor era prevăzut de Legea nr. 112/1995, nu constituie o eludare

(cu înțelesul vizat de legiuitor de "încălcare", potrivit

interpretării date de o jurisprudență constantă și de doctrină, în antiteză cu

"respectarea" la care se face referire în alineatul următor) a

prevederilor Legii nr. 112/1995, ci ale Decretului-Lege nr. 61/1990 și, drept

urmare, dispozițiile art. 50 alin. (2) și (2

1

) din Legea nr.

10/2001, în forma în vigoare la data formulării cererii completatoare, nu sunt

incidente în speță, actul normativ cuprinzând referiri exprese și exclusive

doar la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au fost

desființate.

S-a arătat că

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 109/2009

sunt suficient de clare și precise iar a admite că sunt aplicabile și în cazul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul altor acte normative -

în speță, Decretul-Lege nr. 61/1990 - înseamnă a adăuga la lege prin argumentul

de analogie. Pentru a nu conduce la crearea unei alte norme de drept sau la

denaturarea sensului normei de drept interpretate, acest procedeu nu poate fi

însă folosit decât pentru a acoperi lacunele legii, adică atunci când legea nu

reglementează anumite situații care se pot ivi în practică.

O asemenea ipoteză nu

se regăsește însă în cazul de față, întrucât efectele juridice ale desființării

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul altor acte normative

sunt reglementate de dispoziții legale exprese sau de principii generale, chiar

dacă acestea au un caracter general, respectiv cele cuprinse în C. civ.

Un argument în plus

în favoarea acestei soluții îl constituie chiar prima dintre cele trei reguli

de interpretare logică și anume aceea potrivit căreia excepția, în speță

angajarea răspunderii civile a unei alte persoane decât cocontractantul, este

de strictă interpretare și aplicare.

Cât privește justețea

acestor soluții diferite pe categorii de contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu reprezentanți ai statului, ea nu poate constitui temei pentru

încălcarea unui text de lege, iar pentru înlăturarea sa pe motiv de

neconstituționalitate este necesară folosirea mijloacelor juridice prevăzute de

lege în acest scop.

Pe cale de

consecință, neregăsindu-se vreuna din ipotezele pentru care se reglementează,

în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice de

a restitui prețul actualizat sau prețul raportat la valoarea de circulație a

imobilului ce a format obiectul acestor acte juridice translative de

proprietate, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acest

apelant pârât a fost apreciată întemeiată.

În ceea ce privește

apelul formulat de apelanții reclamanți și de apelanta intervenientă, Curtea a

reținut că împrejurarea că norma juridică conținută de art. 50 din Legea nr.

10/2001 nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar

fi putut constitui temei al vânzării unor atari bunuri, înseamnă

exceptarea/excluderea lor de la incidența acestui act normativ, nu însă și

închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obține despăgubiri

echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, potrivit

dreptului comun, invocat prin cererea inițială, introdusă la 23 septembrie

2002.

Potrivit art. 49 din

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în

garanție ulterior disjunse (23 septembrie 2002): "(1) Chiriașii au dreptul

la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de

locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. (3) În cazul în care imobilul

care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire

revine statului sau unității deținătoare".

La același moment,

Legea nr. 10/2001 nu cuprindea nicio prevedere referitoare la tipurile de

cereri puse la dispoziția persoanelor ce au dobândit imobile care fac obiectul

Legii nr. 10/2001 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate ulterior, în vederea reparării diminuării patrimoniilor acestora

suferită astfel, situație în care erau aplicabile prevederile de drept comun

cuprinse în C. civ.

Prin aplicarea

dreptului comun, potrivit regulilor generale din materia contractului de

vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune, în temeiul căreia cumpărătorii

evinși pot obține restituirea prețului - ca și diferența între preț și sporul

de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data

producerii evicțiunii - revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), și anume

unității deținătoare.

Concluzia care se

impune este aceea că, în privința ambelor capete din cererea inițială, unitatea

deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București, avea legitimare

procesuală și, ca atare, tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii admițând

excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

A reținut Curtea și

că obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii există nu numai față

de cumpărător, dar și față de subdobânditori, chiar dacă aceștia sunt succesori

cu titlu particular și cu titlu gratuit (de exemplu, donatar) și cu toate că

cumpărătorul inițial (donatorul) nu răspunde de evicțiune față de dobânditorul

cu titlu gratuit (art. 828 C. civ.), soluție ce se justifică prin faptul că

odată cu lucrul, ca accesoriu al lui, se transmit asupra subdobânditorului și

toate drepturile legate de acel lucru, aflate în strânsă conexiune cu lucrul

care formează obiectul contractului (cum omni causa).

Prin urmare, în

condițiile în care apelanta reclamantă I.M. și-a întemeiat cererea și pe

dispozițiile legale de drept comun din materia răspunderii pentru evicțiune (C.

civ.), în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității

procesuale active a acesteia.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată sub nr. 18191/3/2007 iar la data de 15 octombrie 2013,

urmare a decesului intervenientei C.E., a fost introdusă în cauză moștenitoarea

acesteia, doamna V.A.A.

La termenul din 19

februarie 2013, instanța a cerut din nou reclamanților și intervenientei să

indice obiectul cererii și, față de precizările făcute de apărătorul ales, în

sensul că se solicită prețul actualizat și contravaloarea îmbunătățirilor aduse

apartamentelor cumpărate în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, și de

considerentele deciziei din apel, s-a dispus efectuarea unei completări la

expertiza în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, având ca obiectiv

stabilirea valorii de circulație a apartamentelor ținând seama de

îmbunătățirile efectuate de părți precum și de gradul de uzură, la data de 16

aprilie 2008, data rămânerii definitive, prin respingerea apelului, a sentinței

prin care a fost admisă acțiunea în revendicare.

Raportul de expertiză

a fost depus la dosar la data de 9 septembrie 2013 și niciuna dintre părți nu a

formulat obiecțiuni la concluziile expertului.

Prin Sentința civilă

nr. 2156 din 20 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

admis în parte, astfel cum a fost precizată la data de 11 ianuarie 2012,

cererea principală privind pe reclamanții Z.E., S.P. și R.S.M., C.A. și E.A.C.,

E.M. și I.M. și pe pârâta Primăria Municipiului București, reprezentată prin

Primar General, a admis în parte, astfel cum a fost precizată la data de 11

ianuarie 2012, cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienta C.E. și continuată de moștenitoarea acesteia, V.A.A., cu

domiciliul ales în București, la E.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului București, reprezentată prin Primar General, a obligat pârâta să

plătească reclamanților și intervenientei sumele de bani reprezentând prețul

actualizat plătit pentru apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare nr. x/1995, nr. y/1996, nr. z din 8 februarie 1996, nr.

w/1996, nr. q/1996, nr. t/1996 și s din 12 februarie 1996 și x1/1996, după cum

urmează: reclamantei Z.E., suma de 6.835,84 lei; reclamantelor S.P. și R.S.M.,

suma de 6.243,95 lei; reclamanților C.A. și E.A.C., suma de 11.324,70 lei;

reclamantei E.M. și intervenientei V.A.A., suma de 11.012,50 lei; reclamantei

I.M., suma de 4.840,28 lei.

A respins în rest

pretențiile formulate împotriva pârâtei, fiind neîntemeiate.

A respins, fiind

neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva

Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în București.

A obligat pârâta la

plata sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu expertiză

contabilă, către reclamanta E.M.

Date fiind considerentele

Deciziei civile nr. 289 din 9 iulie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București în primul ciclu procesual și situația de fapt și de drept reținută de

instanțele de judecată pentru a dispune anularea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Decretului-Lege nr. 61/1990 cu privire la

un imobil ce intra sub incidența Legii nr. 112/1995, respectiv faptul că atât

statul vânzător cât și chiriașii cumpărători au fost de rea-credință la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar aceste contracte au fost

încheiate cu fraudarea legii, atât sub aspectul atitudinii subiective a

părților contractante, care au acționat în frauda drepturilor proprietarilor de

drept, cât și prin nerespectarea dispozițiilor legale ce guvernau regimul

juridic al imobilului, în analiza întinderii răspunderii vânzătorului

Tribunalul a avut în vedere atât dispozițiile de drept comun în materia

evicțiunii, dar și consecințele juridice ale constatării nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. y/1996, nr. z/1996, nr.

w/1995, nr. q/1996 și nr. t din 8 februarie 1996.

În ceea ce privește

răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, Tribunalul a apreciat că cerințele

art. 1336 și următoarele C. civ. de la 1864 sunt îndeplinite numai în ceea ce privește

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. t din 8 februarie 1996,

încheiat între numitul R.A., cumpărătorul din contractul nr. q/1996, și

reclamanta I.M.

Aceasta întrucât,

prin Sentința civilă nr. 630 din 2 mai 2007 nu s-a reținut reaua credință a

cumpărătoarei I.M. ci s-a apreciat că nici acest contract nu poate fi salvat de

la nulitate, având în vedere prevederile art. 4 din Decretul-Lege nr. 61/1990,

conform cărora cumpărarea de locuințe în scopul revânzării sau închirierii este

interzisă, această interdicție fiind instituită tocmai pentru a evita

operațiunile speculative.

Cumpărând un imobil

ce intrase în proprietatea vânzătorului în baza Decretului-Lege nr. 61/1990,

reclamanta I.M. nu avea cum să cunoască pericolul evicțiunii și, întrucât

Curtea a reținut că obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii

există nu numai față de cumpărător, dar și față de subdobânditori, motiv pentru

care a apreciat că I.M. are calitate procesuală activă iar Primăria

Municipiului București, ca unitate deținătoare, are calitate procesuală pasivă

în cererea privind restituirea prețului, a obligat pârâta să restituie

reclamantei I.M. suma de 4.840,28 lei, cuvenită conform raportului de expertiză

contabilă întocmit de expert A.S.

Ceea ce reclamanta I.

a plătit, peste această sumă, către vânzătorul R., nu este datorat de Primăria

Municipiului București, deoarece banii nu au intrat în patrimoniul său.

În ceea ce îi

privește pe ceilalți reclamanți și pe intervenienta V.A.A., parte dintre ei

cumpărători și parte moștenitorii cumpărătorilor din contractele declarate nule

absolut, Tribunalul a constatat că sunt incidente prevederile art. 1340 C.

civ., potrivit cu care "Stipulația prin care vânzătorul se descarcă de

răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de

evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării,

pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie".

Considerentele pentru

care s-a dispus anularea contractelor, sus-redate, înlătură răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune, însă pârâta datorează restituirea prețului în

temeiul unuia dintre principiile efectelor nulității actului juridic, respectiv

acela al repunerii părților în situația anterioară, ceea ce înseamnă că tot ce

s-a executat trebuie restituit.

Temeiul restituirii

prestațiilor efectuate de părțile unui act juridic nul îl constituie

îmbogățirea fără justă cauză, astfel încât păstrarea de către vânzătoarea

pârâtă a prețului primit pentru apartamentele vândute în baza Decretului-Lege

nr. 61/1990 este injustă, fără temei legitim.

În consecință, s-a

dispus obligarea acesteia la plata sumelor stabilite prin același raport de

expertiză contabilă ca reprezentând preț actualizat plătit în baza contractelor

de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. y/1996, nr. z/1996, nr. w/1995.

Pretențiile

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentelor au fost găsite

neîntemeiate indiferent dacă sunt întemeiate pe dispozițiile art. 48 din Legea

nr. 10/2001, forma în vigoare la data de 16 aprilie 2008, când a rămas

definitivă Sentința civilă nr. 630 din 2 mai 2007 (actual art. 49), sau pe

dispozițiile legale ce reglementează răspunderea pentru evicțiune de drept

comun, conform teoriei dezvoltate de instanța de apel în Decizia civilă nr. 289

din 9 iulie 2012.

Aceasta întrucât nu

s-a făcut dovada existenței vreunei lucrări de îmbunătățire, în accepțiunea

art. 48.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001: "48.1.

Prin îmbunătățiri necesare și utile se înțelege acele dotări încorporate sau

aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea

fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriaș (introducerea

sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire;

lucrări noi: parchetare, gresie sau faianță, geamuri termopan, uși și altele

asemenea). Dovada acestor îmbunătățiri se face cu înscrisuri doveditoare, prin

expertiză tehnică, cu respectarea prevederilor alin. (5) al art. 48 din

lege", aceeași fiind situația în ceea ce privește eventuala răspundere

prevăzută la art. 1344 C. civ., la care se face referire în decizia din apel.

Constatările

expertului P.D., care arată că "observațiile asupra stării tehnice a

clădirilor s-au făcut din stradă, nefiind posibil accesul în interiorul

incintei", s-au întemeiat, atât cu ocazia primei expertize (Dosar nr.

18191/3/2007) cât și cu ocazia celei de a doua expertize pe un raport de

expertiză tehnică extrajudiciară ce nu a fost depus la dosar și pe declarații

date pe proprie răspundere, în anul 2010, de reclamanții Z., S. și C. (Dosar

nr. 18191/3/2007), valorile stabilite fiind pur ipotetice.

În consecință,

pretențiile formulate împotriva pârâtei, cu acest titlu, au fost respinse ca

neîntemeiate.

Nefondată a fost

găsită și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva

Ministerului Finanțelor Publice (Dosarul nr. 18191/3/2007), întemeiată pe

dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 20/1996, Municipiul București arătând că sumele obținute din vânzările

efectuate în baza Legii nr. 112/1995 s-au virat într-un cont aflat la

dispoziția Ministerului de Finanțe, constituindu-se într-un fond extrabugetar

aflat la dispoziția acestuia, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, contractele

de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Municipiului București cu chiriașii

din imobilul situat în sector 4, au fost perfectate în baza Decretului-Lege nr.

61/1990.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând

onorariul de expertiză contabilă, în sumă de 800 lei, către reclamanta E.M.,

conform chitanței aflate la Dosarul nr. 18191/3/2007.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2156 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă au declarat apel reclamanții Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M. și

intervenienta V.A.A., precum și pârâta Primăria Municipiului București prin

Primarul General.

Apelanții-reclamanți

și apelanta-intervenientă au criticat sentința, susținând că, prin sentința de

casare, Curtea de Apel București a dispus rejudecarea fondului cu mențiunea că

reclamanții sunt îndreptățiți în baza textelor de lege în vigoare la data

formulării cererii nu numai la plata prețului actualizat, dar și la plata

îmbunătățirilor aduse apartamentelor ai căror proprietari au fost reclamanții.

În fond după casare,

instanța a dispus efectuarea unei expertize prin care s-a stabilit valoarea

îmbunătățirilor aduse de reclamanți apartamentelor în cauză.

Soluția instanței de

rejudecare este nelegala, întrucât instanța a încălcat dispozițiile art. 49 din

Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 1336 din vechiul C. civ.,

dispoziții în vigoare la data introducerii cererii de chemare în garanție și

prin urmare aplicabile în speța în cauză.

Mai mult, apelanții

au apreciat că soluția pronunțata în decizia de casare, obligatorie pentru

instanța de fond după casare nu a fost respectata. Astfel, potrivit art. 49 din

Legea nr. 10/2001 "chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu destinația de locuințe pentru îmbunătățirile

necesare și utile", iar potrivit disp. art. 1336 din vechiul C. civ.,

cumpărătorul evins poate pretinde vânzătorului restituirea prețului, precum și

sporul de valoare dobândit de lucru intre momentul încheierii actului și data

producerii evicțiunii. Au considerat apelanții că instanța de fond a greșit

apreciind ca nu au dovedit îmbunătățirile aduse apartamentelor.

În cauză s-a dispus

efectuarea unei expertize construcții ipotetice, întrucât la data de 20 ianuarie

2009 apelanții-reclamanți au fost evacuați din imobil. Aceasta a fost premisa

de la care a plecat expertiza admisă în aceste condiții atât de instanța de

fond inițială cât și de către instanța de fond după casare. Prin urmare, o

evaluare directă nu se putea realiza. Mai mult, la dosar încă de la prima

judecată în fond a existat o expertiză extrajudiciară privind îmbunătățirile

aduse imobilului de către reclamanta E. și sora ei intervenientă în nume

propriu C.E. (acțiune continuată de moștenitoarea V.A.A.). În ceea ce-i

privește pe ceilalți reclamanți aceștia au dat declarații pe proprie răspundere

luate în considerare de expert în condițiile în care nu există o altă variantă

de examinare la fața locului a îmbunătățirilor efectuate, dată fiind, așa cum

s-a arătat mai sus, că reclamanții au fost evacuați silit din imobil încă din

anul 2009. Concluziile expertizei precum și modalitatea ei de efectuare și

actele care au stat la baza acesteia nu au fost contestate de către partea

adversă tocmai pentru că era singura posibilitate de dovedire a

îmbunătățirilor, astfel încât este cu atât mai surprinzătoare respingerea de

către instanță. Mai mult decât atât, este de observat că valorile stabilite de

expert nu au fost exagerate, nu sunt foarte mari ci sunt absolute decente, în

limitele unei normalități obișnuite. A mai adăugat și faptul că fiind vorba de

dovedirea unei situații de fapt, aceasta putea fi dovedită cu orice mijloc de

probă, inclusiv în modalitatea în care părțile au făcut-o iar instanța a

încuviințat fără obiecții din partea pârâtei Primăria Municipiului București.

Au mai precizat

apelanții că instanța de fond după casare a calificat greșit calea de atac a

sentinței pronunțate ca fiind recursul, întrucât dat fiind obiectul acțiunii

dar și reglementările procedurale în vigoare la data introducerii cererii,

aceasta beneficiază și de calea de atac a apelului. Menționează apelanții că și

înainte de casare, acțiunea a fost judecată în fond și apel, decizie în care

era menționată și calea de atac a recursului.

Față de cele mai sus

arătate, apelanții au solicitat admiterea căii de atac, modificarea sentinței

atacate în sensul admiterii și a capătului de cerere privind acordarea

despăgubirilor privind îmbunătățirile aduse apartamentelor în cauza.

Apelanta-pârâtă

Primăria Municipiului București a considerată hotărârea atacată netemeinică și

nelegală, întrucât este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

În opinia apelantei,

este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.

112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei

legi, cu referire la Decretul-lege nr. 61/1990, era mult inferior valorii de

circulație a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada

cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996 (în speță

anul 1997).

Această situație nu

este nicidecum una izolată, fiind de notorietate publică faptul că toate

imobilele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost înstrăinate pentru

prețuri mult interioare valorii de circulație a imobilelor, la data

înstrăinării.

Așa fiind,

indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de circulație actuală a imobilelor

constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă

principiul egalității cetățenilor în fața legii, sub un dublu aspect:

a) față de restul

cetățenilor, întrucât aceștia nu beneficiază de astfel de măsuri legislative,

care alocă fonduri publice cu caracter preferențial, pentru îmbogățire

nejustificată a unui grup social, fiind instituit astfel un veritabil

privilegiu, care prin el însuși contravine egalității cetățenilor în față

legii, fiind de neconceput și de neacceptat într-un stat de drept;

b) față de foștii

proprietari, care deși au fost deposedați abuziv de proprietățile lor în timpul

regimului comunist, așadar mult anterior celor care au cumpărat imobile în

temeiul Legii nr. 112/1995, beneficiază, potrivit Legii nr. 247/2005, de măsuri

reparatorii având ca obiect "titluri de participare" la Fondul Proprietatea

(foștii proprietari, dovedind dreptul lor de proprietate, fie pe cale

administrativă prin Legea nr. 10/2001 fie printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și

Justiție).

Astfel, situația

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația

celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață,

așadar, la valoarea de circulație.

În ceea ce privește

obligarea pârâtei-vânzătoare P.M.B. să restituie reclamanților cumpărători

prețul reactualizat înțelege să invoce și excepția lipsei calității procesuale

pasive a municipalității.

Astfel, în condițiile

Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, republicată, suma obținută din vânzarea

apartamentului nu au fost însușită de instituția pârâtă, ci s-a constituit

venit extrabugetar la dispoziția Ministerul Finanțelor Publice.

Dispozițiile art. 13

alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995 prevăd în acest sens că, "La

dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru

asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legii care se va

alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor (...) după deducerea

comisionului de 1% din valoarea apartamentului", reținut de către SC A. SA

la momentul vânzării imobilului.

Tot în acest sens

sunt și prevederile art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996 republicată:

"În baza prevederilor art. 13 din Lege, se constituie la dispoziția

Ministerului Finanțelor. Fondul Extrabugetar conform Legii nr. 112/1995 din

următoarele surse: a) sumele obținute din vânzarea apartamentelor (...) după

deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor inclusiv penalitățile

virate pentru neplata la termen a sumelor obținute din vânzarea apartamentelor".

A invocat

apelanta-pârâtă, de asemenea, prevederile art. 51 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și Ordonanța

de Urgență nr. 184 din 12 decembrie 2002, precum și, referitor la lipsa

calității procesuale pasive a municipalității în astfel din cauze, dispozițiile

pct. 14 și 17 din Legea nr. 1/2009 ce modifică dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Apelanta-pârâtă a

arătat că aceste sume nu pot fi restituite decât de cei care le-au încasat,

respectiv, de Ministerul Finanțelor Publice (persoană juridică în patrimoniul

căreia s-a produs efectiv această îmbogățire), acțiunea în restituirea prețului

nefiind altceva decât o aplicare a principiului evitării îmbogățirii fără justă

cauză aplicabil în dreptul civil român.

Oricum, atâta timp

cât această sumă obținută din vânzarea apartamentului în temeiul Legii nr.

112/1995 nu a fost însușită de apelanta-pârâtă, aceasta nu poate fi obligată la

restituirea ei, tot astfel cum apelanta-pârâtă nu poate fi obligată față de

disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001 modificat prin pct. 14 din Legea nr.

10/2001 la plata îmbunătățirilor efectuate, acestea cazând în sarcina persoanei

îndreptățite.

Pe de altă parte,

răspunderea pentru evicțiune presupune întrunirea a două elemente cumulativ prevăzute

de lege, respectiv, plata prețului și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

În cauză, cele două

elemente prevăzute de lege pentru existența răspunderii pentru evicțiune nu

sunt întrunite. Acțiunea de față este una în pretenții, respectiv obținerea

unei sume de bani care potrivit textelor de lege mai sus menționate nu au

intrat în bugetul PMB, ci în contul Ministerului de Finanțe.

Altfel, s-ar favoriza

îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților întrucât aceștia au dobândit și

beneficiat de imobil în condițiile Legii nr. 112/1995, lege prin care vânzarea

imobilelor se efectua la prețuri preferențiale, chiar derizorii și în nici un

caz la valoarea de circulație al imobilului la acel moment.

Chiar dacă în cauză

este vorba despre o răspundere pentru evicțiune, așa cum reține instanța de

judecată, se ignoră faptul indiscutabil că prețul plătit de către reclamant a

fost încasat și folosit în mod efectiv de către Ministerul Finanțelor Publice

și nu de către Primăria Municipiului București.

Prin cererea de

chemare formulată se tinde la obținerea plății unei sume de bani reactualizată,

care, în conformitate cu dispozițiile legale mai sus menționate, nu a fost

însușită de către instituția pârâtă, ci se găsește în fondul extrabugetar pus

la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice. Acesta este și motivul pentru

care legiuitorul a prevăzut în art. 5 alin. (3) al O.U.G. nr. 184/2001

legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în asemenea

cazuri.

A arătat

apelanta-pârâtă că aceste sume nu pot fi restituite decât de către cei care

le-au încasat, respectiv Ministerul Finanțelor Publice (persoana juridică în

patrimoniul căreia s-a produs efectiv această îmbogățire), acțiunea în

restituirea prețului nefiind altceva decât o aplicare a principiului evitării

îmbogățirii fără justă cauză aplicabil în dreptul civil român.

Referitor la

cheltuielile de judecată stabilite de instanță în cuantum de 800 lei,

apelanta-pârâtă a solicitat respingerea lor cu aplicabilitatea art. 273 alin.

(3).

Prin Decizia civilă

nr. 364A din 18 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de

apelanții-reclamanți Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M. și de

apelanta-intervenientă V.A.A., moștenitoare a defunctei C.E. și apelul declarat

de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General,

împotriva Sentinței civile nr. 2156 din 20 decembrie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă

I.M., intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC A.B.

SA și intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Critica formulată de

pârâtă cu privire la lipsa legitimării sale procesuale în prezenta cauză în

legătură cu obligația de a restitui reclamanților cumpărători prețul

reactualizat, respectiv, cu privire la existența unei astfel de obligații în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice, fundamentată pe împrejurarea că, în

condițiile Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, republicată, sumă obținută

din vânzarea apartamentului s-a constituit venit extrabugetar la dispoziția

Ministerul Finanțelor Publice, a fost deja analizată în această cauză, fiind

soluționată cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 289 din 9 iulie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, rămasă irevocabilă, prin nerecurare.

S-a statuat în acest

sens de instanța de control judiciar că dispozițiile art. 50 alin. (2) și (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării cererii

completatoare, nu sunt incidente în speță, actul normativ cuprinzând referiri

exprese și exclusive doar la contractele încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 și care au fost desființate, iar în speță nu se regăsește niciuna

dintre ipotezele pentru care se reglementează, în mod expres, calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul

actualizat sau prețul raportat la valoarea de circulație a imobilului ce a

format obiectul acestor acte juridice translative de proprietate.

A fost astfel

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de pârâtă,

arătându-se totodată că, potrivit regulilor generale din materia contractului

de vânzare-cumpărare - dreptul comun apreciat ca incident prin raportare la

data formulării cererii de chemare în garanție și prevederile legii speciale de

reparație, Legea nr. 10/2001 la același moment - obligația de evicțiune, în

temeiul căreia cumpărătorii evinși pot obține restituirea prețului, ca și

diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul

încheierii contractului și data producerii evicțiunii, revine vânzătorului,

potrivit art. 1336 C. civ. și, anume, unității deținătoare.

În aceste condiții

este vădit neîntemeiată și critica referitoare la îmbogățirea fără justă cauză

a reclamanților care, în opinia apelantei și contrar situației rezultate din

raportul juridic dedus judecății, ar fi cumpărat imobilul prin aplicarea Legii

nr. 112/1995, beneficiind de prețuri preferențiale.

Se constată în acest

context că despăgubirea cumpărătorilor la valoarea de circulație actuală a

imobilelor, acuzată de pârâtă, constituia o