ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6927/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la 16 iulie 1998, reclamanta K.E.(fostă I.E.) prin mandatarul S.R., a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că este proprietara apartamentului nr. 4 situat în București, compus din 2 camere și dependințe și cota parte indiviză din terenul aferent în suprafață de 200 mp. Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor să îi lase imobilul în deplină proprietate și netulburată posesie.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a dobândit apartamentul în litigiu împreună cu soțul său I.I., decedat la 19 aprilie 1988 și că acest apartament a trecut în proprietatea statului fără plată, în baza deciziei nr. 119 din 28 ianuarie 1976 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974. Prin sentința civilă nr. 11114 din 8 iulie 1999, Judecătoria sectorului 1 București a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că apartamentul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, astfel încât statul deține un titlu valabil. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, iar prin decizia nr. 1039/A din 28 martie 2000, Tribunalul București, secția a IV– a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 și a admis apelul, reținând cauza spre competentă soluționare.

Tribunalul București, secția a IV – a civilă, prin sentința nr. 1264 din 21 decembrie 2000 a respins acțiunea, cu motivarea că imobilul în litigiu, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, este proprietatea lui I.I., fostul soț al reclamantei, decedat la 19 aprilie 1988, în Germania. Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia nr. 226 din 24 aprilie 2001, a admis apelul declarat de reclamantă și, desființând sentința, a trimis cauza la prima instanță, pentru rejudecare. S-a reținut că imobilul în litigiu este bun comun al foștilor soți I., așa încât reclamanta, succesoral și prin efectul comunității de bunuri, are calitatea de proprietar și, în consecință, legitimare procesuală activă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, susținând că nu are legitimare procesuală pasivă și că imobilul în litigiu fiind bun propriu al defunctului I.I., nu poate fi revendicat de reclamantă. Prin decizia nr. 3424 din 11 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins recursul ca nefondat. Rejudecând în fond cauza ca urmare a desființării sentinței cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul București, secția a IV – a civilă, prin sentința nr. 107 din 7 februarie 2003 a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată. Tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului bun comun dobândit împreună cu soțul său decedat, statul având drept temei al dreptului său o decizie administrativă, necomunicată niciodată proprietarilor de drept.

S-a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 care fac trimitere la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 în sensul că, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără plată, în baza dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 ce nu respecta Constituția României în vigoare la acea dată și numai pe numele lui I.I. Împotriva deciziei a formulat apel Municipiul București prin Primarul General, susținând că Decretul nr. 223/1974 și-a produs efectele până la abrogarea sa expresă prin Decretul-lege nr. 9/1989, astfel încât statul are un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, constituit conform art. 645 C. civ. S-a susținut totodată că necomunicarea deciziei nr. 119/1976 nu poate fi invocată de reclamantă, întrucât aceasta nu și-a indicat un alt domiciliu.

Prin decizia nr. 396 din 25 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că decizia nr. 119 din 28 ianuarie 1976, în temeiul căreia imobilul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului, nu poate constitui titlu valabil, analizând validitatea titlului statului prin raportare la Constituția în vigoare la data aplicării măsurii în cauză. Totodată, instanța a apreciat că decizia în discuție nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea apartamentului în proprietatea statului, deoarece nu a fost comunicată reclamantei, încălcându-se astfel dreptul celui deposedat de a se adresa instanței judecătorești pentru a o contesta.

Instanța a reținut caracterul abuziv al preluării și prin aceea că s-a făcut exclusiv pe numele fostului soț al reclamantei, I.I., deși bunul era dobândit în codevălmășie în timpul căsătoriei. În consecință, instanța a reținut că reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, susținând că Decretul nr. 223/1974 și-a produs efectele până la abrogarea sa prin Decretul-lege nr. 9/1989 și, drept urmare, imobilul a fost preluat cu titlu, Decretul nr. 223/1974 reprezentând temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În acest sens, pârâtul arată că dispoziția imperativă cuprinsă în art. 2 din Decretul nr. 223/1974 statua că imobilele trec în proprietatea statului.

Recursul va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel, deși dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 223/1974, invocate de pârât, prevedeau că în cazul părăsirii frauduloase ori a refuzului înapoierii în țară, imobilele persoanelor fizice treceau în proprietatea statului, art. 4 alin. (2) din același act normativ stabilea că decizia de preluare sau de trecere a imobilelor în proprietatea statului este supusă controlului judecătoresc. Or, Legea nr. 1/1967 impunea, ca procedură prealabilă judecării acțiunii în anularea actului administrativ, ca cel vătămat să formuleze o reclamație în termen de 30 de zile de la comunicarea acestui act. În speță, autoritățile de la acea dată nu au comunicat decizia reclamantei, astfel încât aceasta nu a fost pusă în poziția de a-și exercita accesul la justiție, în condițiile legii care îi permitea să supună actul administrativ cenzurii instanțelor judecătorești competente.

Cum preluarea imobilului s-a făcut fără plată, în baza unei decizii care nu a fost comunicată reclamantei, aceasta nu poate produce efecte juridice și nu constituie titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, aspect corect reținut de instanță. Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 396 din 25 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2004.