ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6927/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București la 16 iulie 1998, reclamanta K.E.(fostă I.E.)

prin mandatarul S.R., a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului

București și SC H.N. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate că este proprietara apartamentului nr. 4 situat în București, compus

din 2 camere și dependințe și cota parte indiviză din terenul aferent în

suprafață de 200 mp. Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor să îi lase

imobilul în deplină proprietate și netulburată posesie.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a dobândit apartamentul în litigiu împreună cu soțul său I.I.,

decedat la 19 aprilie 1988 și că acest apartament a trecut în proprietatea statului

fără plată, în baza deciziei nr. 119 din 28 ianuarie 1976 a fostului Consiliu

Popular al Municipiului București, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Prin sentința civilă nr. 11114 din 8

iulie 1999, Judecătoria sectorului 1 București a respins cererea ca neîntemeiată,

reținând că apartamentul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974,

astfel încât statul deține un titlu valabil.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, iar prin decizia nr. 1039/A din 28 martie 2000, Tribunalul

București, secția a IV– a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei sectorului 1 și a admis apelul, reținând cauza spre competentă

soluționare.

Tribunalul București, secția a IV –

a civilă, prin sentința nr. 1264 din 21 decembrie 2000 a respins acțiunea, cu

motivarea că imobilul în litigiu, preluat de Statul Român în baza Decretului

nr. 223/1974, este proprietatea lui I.I., fostul soț al reclamantei, decedat la

19 aprilie 1988, în Germania.

Curtea de Apel București, secția a

IV – a civilă, prin decizia nr. 226 din 24 aprilie 2001, a admis apelul

declarat de reclamantă și, desființând sentința, a trimis cauza la prima

instanță, pentru rejudecare. S-a reținut că imobilul în litigiu este bun comun

al foștilor soți I., așa încât reclamanta, succesoral și prin efectul

comunității de bunuri, are calitatea de proprietar și, în consecință,

legitimare procesuală activă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Municipiul București prin Primarul General, susținând că nu are

legitimare procesuală pasivă și că imobilul în litigiu fiind bun propriu al

defunctului I.I., nu poate fi revendicat de reclamantă.

Prin decizia nr. 3424 din 11

octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins recursul

ca nefondat.

Rejudecând în fond cauza ca urmare a

desființării sentinței cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul București, secția

a IV – a civilă, prin sentința nr. 107 din 7 februarie 2003 a admis acțiunea

reclamantei, așa cum a fost formulată.

Tribunalul a reținut că reclamanta a

făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului bun comun dobândit

împreună cu soțul său decedat, statul având drept temei al dreptului său o

decizie administrativă, necomunicată niciodată proprietarilor de drept.

S-a apreciat că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 care fac trimitere

la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 în sensul că, trecerea imobilului

în proprietatea statului s-a făcut fără plată, în baza dispozițiilor Decretului

nr. 223/1974 ce nu respecta Constituția României în vigoare la acea dată și

numai pe numele lui I.I.

Împotriva deciziei a formulat apel

Municipiul București prin Primarul General, susținând că Decretul nr. 223/1974

și-a produs efectele până la abrogarea sa expresă prin Decretul-lege nr. 9/1989,

astfel încât statul are un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, constituit

conform art. 645 C. civ.

S-a susținut totodată că

necomunicarea deciziei nr. 119/1976 nu poate fi invocată de reclamantă,

întrucât aceasta nu și-a indicat un alt domiciliu.

Prin decizia nr. 396 din 25

septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că decizia nr. 119 din 28 ianuarie 1976, în temeiul căreia

imobilul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului, nu poate

constitui titlu valabil, analizând validitatea titlului statului prin raportare

la Constituția în vigoare la data aplicării măsurii în cauză.

Totodată, instanța a apreciat că

decizia în discuție nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea

apartamentului în proprietatea statului, deoarece nu a fost comunicată

reclamantei, încălcându-se astfel dreptul celui deposedat de a se adresa

instanței judecătorești pentru a o contesta.

Instanța a reținut caracterul abuziv

al preluării și prin aceea că s-a făcut exclusiv pe numele fostului soț al

reclamantei, I.I., deși bunul era dobândit în codevălmășie în timpul

căsătoriei.

În consecință, instanța a reținut că

reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, susținând că

Decretul nr. 223/1974 și-a produs efectele până la abrogarea sa prin Decretul-lege

nr. 9/1989 și, drept urmare, imobilul a fost preluat cu titlu, Decretul nr.

223/1974 reprezentând temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate

al statului.

În acest sens, pârâtul arată că

dispoziția imperativă cuprinsă în art. 2 din Decretul nr. 223/1974 statua că

imobilele trec în proprietatea statului.

Recursul va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel, deși dispozițiile art. 2 din

Decretul nr. 223/1974, invocate de pârât, prevedeau că în cazul părăsirii

frauduloase ori a refuzului înapoierii în țară, imobilele persoanelor fizice

treceau în proprietatea statului, art. 4 alin. (2) din același act normativ

stabilea că decizia de preluare sau de trecere a imobilelor în proprietatea

statului este supusă controlului judecătoresc.

Or, Legea nr. 1/1967 impunea, ca

procedură prealabilă judecării acțiunii în anularea actului administrativ, ca

cel vătămat să formuleze o reclamație în termen de 30 de zile de la comunicarea

acestui act.

În speță, autoritățile de la acea

dată nu au comunicat decizia reclamantei, astfel încât aceasta nu a fost pusă

în poziția de a-și exercita accesul la justiție, în condițiile legii care îi

permitea să supună actul administrativ cenzurii instanțelor judecătorești

competente.

Cum preluarea imobilului s-a făcut

fără plată, în baza unei decizii care nu a fost comunicată reclamantei, aceasta

nu poate produce efecte juridice și nu constituie titlu valabil pentru trecerea

imobilului în proprietatea statului, aspect corect reținut de instanță.

Pentru considerentele ce preced, se

va respinge recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei civile

nr. 396 din 25 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV – a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2004.