ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6736/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 22 martie 2002 reclamanta R.A. a chemat în judecată pe pârâta M.M. și a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 250 mp situat în București, prin uzucapiune. Se arată, în motivarea acțiunii, că a folosit terenul începând cu anul 1969, teren situat la limita terenului primit în folosință ca urmare a construirii unui apartament în condițiile legislației din anul 1969. Pârâta M.M. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională la 13 mai 2002. Prin cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantei-pârâte în reconvențională să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie același teren, cu motivarea că terenul a aparținut autorilor săi în proprietate prin act de vânzare-cumpărare din anul 1944. Au fost invocate prevederile art. 480 și art. 481 C. civ.

În cauză au fost efectuate expertiză topo și pentru evaluarea terenului. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 6545 din 16 mai 2002 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, deoarece valoarea terenului în litigiu depășește 2 miliarde de lei, fapt ce atrage competența tribunalului ca instanță de fond. În fața Tribunalului București, pârâta-reclamantă M.M. formulează cererea completatoare prin care solicită introducerea în cauză a Municipiului București în calitate de pârât. Se cere a se constata că terenul de 250 mp nu a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 357/1997 și în consecință Municipiul București și R.A. să îi lase în deplină și liniștită posesie terenul pe care îl dețin fără titlu.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 310 din 7 aprilie 2003 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M.M. și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanta R.A. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă M.M. ca inadmisibilă. Instanța a reținut că pârâta M.M. nu este proprietara terenului în litigiu, acesta aflându-se în proprietatea statului în baza Decretului nr. 357/1967, astfel că R.A. s-a îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală. Cu privire la cererea reconvențională instanța a motivat hotărârea prin aceea că pârâtul poate formula cerere reconvențională numai în contradictoriu cu reclamantul și dacă are pretenții în legătură cu cererea acestuia [art. 119 alin. (1) C. proc.

civ.]; prin reconvențională completată M.M. cheamă în judecată, în primul rând Municipiul București care nu are calitate de reclamant și în al doilea rând pe reclamanta R.A.; nici cererea în constatare (art. 111 C. proc. civ.) nu este admisibilă atâta timp cât partea poate cere realizarea dreptului; în ce privește revendicarea terenului cererea nu poate fi primită deoarece regimul juridic al acestuia este reglementat de Legea nr. 10/2001, procesul nefiind declanșat la data intrării în vigoare a acestei legi. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta-reclamantă M.M. Apelul a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 520 din 10 noiembrie 2003. Pârâta-reclamantă M.M.

a declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Se susține, în esență, că cererea reconvențională este mijlocul juridic prin care pârâtul poate solicita tot ce ar putea cere printr-o acțiune formulată pe cale principală, fiind lipsit de relevanță faptul că cererea reconvențională a fost formulată în contradictoriu nu numai cu reclamanta din cererea principală ci și cu o altă persoană și anume Municipiul București; cererea în constatare este și ea admisibilă, nu există nici o acțiune în realizare care să facă posibilă scoaterea terenului de sub incidența actului de expropriere; Legea nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare în baza prevederilor de drept comun, respectiv art. 480 C. civ.; referirii la dreptul de proprietate al autorilor recurentei asupra terenului în litigiu și trecerii sale fără titlu valabil în proprietatea statului.

Recursul se privește ca nefondat. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Conform alin. (2) al aceluiași text de lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele deținute prin vicierea consimțământului; pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

La 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Aceasta este o lege reparatorie și se referă și la imobilele (terenuri cu sau fără construcții) expropriate în perioada menționată. Aceste prevederi sunt cuprinse în special în art. 11 al legii citate, care reglementează modalitățile de restituire în natură sau prin echivalent. Din cuprinsul legii rezultând și procedura de urmat de către persoanele îndreptățite. Pârâta-reclamantă recurentă a formulat cerere reconvențională completată la 14 octombrie 2002 (cererea inițială fiind înregistrată la 13 mai 2002), deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În această situație, recurenta nu mai putea formula acțiune în revendicare în temeiul dreptului comun nici prin cerere reconvențională și nici pe calea unei acțiuni principale, ci doar urmând procedura legii speciale, care asigură liberul acces la justiție, dar în considerarea și respectarea procedurilor legii speciale de reparație (Legea nr. 10/2001). În consecință, motivele de casare nu sunt întemeiate: hotărârile de apel care confirmă hotărârea instanței de fond cuprind motivele pe care se sprijină și nu cuprind motive contradictorii, iar hotărârile pronunțate au temei legal și nu au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Cu privire la susținerile teoretice din motivele de recurs privind limitele cererii reconvenționale numai în raport de pretențiile din acțiunea principală ori la cele privind constatarea unui drept când se poate cere realizarea lui, acestea devin inutil de examinat deoarece, indiferent de concluzia instanței, nu pot conduce la altă soluție decât aceea a respingerii recursului, față de motivele sus arătate privind raportul dintre dreptul comun și legislația specială. În consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta M.M. împotriva deciziei civile nr. 520/A din 10 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2004.