ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6736/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 22 martie 2002 reclamanta R.A. a

chemat în judecată pe pârâta M.M. și a solicitat să se constate că a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 250 mp situat în

București, prin uzucapiune.

Se arată, în motivarea acțiunii, că a

folosit terenul începând cu anul 1969, teren situat la limita terenului primit

în folosință ca urmare a construirii unui apartament în condițiile legislației

din anul 1969.

Pârâta M.M. a formulat întâmpinare

și cerere reconvențională la 13 mai 2002.

Prin cererea reconvențională a solicitat

obligarea reclamantei-pârâte în reconvențională să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie același teren, cu motivarea că terenul a

aparținut autorilor săi în proprietate prin act de vânzare-cumpărare din anul

În cauză au fost efectuate expertiză

topo și pentru evaluarea terenului.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 6545 din 16 mai 2002 a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, deoarece valoarea

terenului în litigiu depășește 2 miliarde de lei, fapt ce atrage competența

tribunalului ca instanță de fond.

În fața Tribunalului București,

pârâta-reclamantă M.M. formulează cererea completatoare prin care solicită

introducerea în cauză a Municipiului București în calitate de pârât. Se cere a

se constata că terenul de 250 mp nu a trecut în proprietatea statului prin

Decretul nr. 357/1997 și în consecință Municipiul București și R.A. să îi lase

în deplină și liniștită posesie terenul pe care îl dețin fără titlu.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 310 din 7 aprilie 2003 a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei M.M. și în consecință a respins acțiunea

formulată de reclamanta R.A. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea reconvențională formulată

de pârâta-reclamantă M.M. ca inadmisibilă.

Instanța a reținut că pârâta M.M. nu

este proprietara terenului în litigiu, acesta aflându-se în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 357/1967, astfel că R.A. s-a îndreptat

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.

Cu privire la cererea

reconvențională instanța a motivat hotărârea prin aceea că pârâtul poate

formula cerere reconvențională numai în contradictoriu cu reclamantul și dacă

are pretenții în legătură cu cererea acestuia [art. 119 alin. (1) C. proc.

civ.]; prin reconvențională completată M.M. cheamă în judecată, în primul rând

Municipiul București care nu are calitate de reclamant și în al doilea rând pe

reclamanta R.A.; nici cererea în constatare (art. 111 C. proc. civ.) nu este

admisibilă atâta timp cât partea poate cere realizarea dreptului; în ce

privește revendicarea terenului cererea nu poate fi primită deoarece regimul

juridic al acestuia este reglementat de Legea nr. 10/2001, procesul nefiind

declanșat la data intrării în vigoare a acestei legi.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâta-reclamantă M.M.

Apelul a fost respins de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 520 din 10

noiembrie 2003.

Pârâta-reclamantă M.M. a declarat

recurs împotriva hotărârii instanței de apel, invocând motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Se susține, în esență, că cererea

reconvențională este mijlocul juridic prin care pârâtul poate solicita tot ce

ar putea cere printr-o acțiune formulată pe cale principală, fiind lipsit de

relevanță faptul că cererea reconvențională a fost formulată în contradictoriu

nu numai cu reclamanta din cererea principală ci și cu o altă persoană și anume

Municipiul București; cererea în constatare este și ea admisibilă, nu există

nici o acțiune în realizare care să facă posibilă scoaterea terenului de sub

incidența actului de expropriere; Legea nr. 10/2001 nu exclude formularea unei

acțiuni în revendicare în baza prevederilor de drept comun, respectiv art. 480 C.

civ.; referirii la dreptul de proprietate al autorilor recurentei asupra

terenului în litigiu și trecerii sale fără titlu valabil în proprietatea

statului.

Recursul se privește ca nefondat.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

Conform alin. (2) al aceluiași text

de lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele deținute

prin vicierea consimțământului; pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

La 14 februarie 2001 a intrat în

vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Aceasta este o lege

reparatorie și se referă și la imobilele (terenuri cu sau fără construcții)

expropriate în perioada menționată.

Aceste prevederi sunt cuprinse în

special în art. 11 al legii citate, care reglementează modalitățile de

restituire în natură sau prin echivalent. Din cuprinsul legii rezultând și

procedura de urmat de către persoanele îndreptățite.

Pârâta-reclamantă recurentă a

formulat cerere reconvențională completată la 14 octombrie 2002 (cererea

inițială fiind înregistrată la 13 mai 2002), deci după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

În această situație, recurenta nu

mai putea formula acțiune în revendicare în temeiul dreptului comun nici prin

cerere reconvențională și nici pe calea unei acțiuni principale, ci doar urmând

procedura legii speciale, care asigură liberul acces la justiție, dar în considerarea

și respectarea procedurilor legii speciale de reparație (Legea nr. 10/2001).

În consecință, motivele de casare nu

sunt întemeiate: hotărârile de apel care confirmă hotărârea instanței de fond

cuprind motivele pe care se sprijină și nu cuprind motive contradictorii, iar

hotărârile pronunțate au temei legal și nu au fost date cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Cu privire la susținerile teoretice

din motivele de recurs privind limitele cererii reconvenționale numai în raport

de pretențiile din acțiunea principală ori la cele privind constatarea unui

drept când se poate cere realizarea lui, acestea devin inutil de examinat

deoarece, indiferent de concluzia instanței, nu pot conduce la altă soluție

decât aceea a respingerii recursului, față de motivele sus arătate privind

raportul dintre dreptul comun și legislația specială.

În consecință, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

M.M. împotriva deciziei civile nr. 520/A din 10 noiembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2004.