ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5000/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 17 august 1998 reclamanta B.A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și pe T.G., solicitând a se constata ca valabilă convenția de vânzare-cumpărare încheiată la 4 mai 1955 între pârâtul T.G. și defuncții K.F. și K.E. cu privire la terenul în suprafață de 400 mp situat în București, să se constate lipsa titlului legal al statului cu privire la acest teren și să fie obligată pârâta Primăria Municipiului București să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că defuncții K.F. și K.E. au dobândit terenul de 400 mp București, printr-un act sub semnătură privată încheiat la 4 mai 1955, pe care au edificat apoi o casă de locuit, demolată în anul 1978, în prezent terenul fiind liber și neafectat de detalii de sistematizare.

Reclamanta a invocat calitatea de moștenitoare testamentară a defuncților K.F. și K.E. și că în anul 1978 ar fi fost obligată să doneze imobilul statului, act juridic ce este însă lovit de nulitate absolută, întrucât donația nu a fost acceptată expres și a fost făcută împotriva voinței sale. La data de 16 martie 1999 reclamanta B.A. și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de mai sus în calitate de succesor legal al defuncților K.F. și K.E., care, la rândul lor, au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de peste 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor cu autorul lor, T.G., care, la rândul său, a stăpânit imobilul începând din anul 1945. S-a susținut că posesia a fost continuă, neîntreruptă, pașnică și sub nume de proprietar, iar în drept s-au invocat prevederile art. 1846-1860 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 8430 din 22 iunie 1999 Judecătoria sectorului 6 București a anulat acțiunea ca netimbrată. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanta B.A. a fost admis de Tribunalul București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 2641/A din 11 octombrie 1999, a admis excepția de necompetență materială, a desființat sentința judecătoriei și a reținut cauza pentru soluționare în fond. Prin sentința civilă nr. 82 din 24 ianuarie 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 400 mp.

Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta Primăria Municipiului București a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 226/A din 26 aprilie 2000, a schimbat în tot hotărârea tribunalului în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 5243 din 21 decembrie 2000, a admis recursul declarat de reclamanta B.A., a casat hotărârile date în cauză și a trimis pricina pentru rejudecare la Tribunalul București cu motivarea că instanțele au soluționat litigiul cu nesocotirea sau rezolvarea necorespunzătoare a cadrului fixat de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, ulterior precizată.

S-a cerut instanței de trimitere ca, în rejudecare, să pună în vedere reclamantei să opteze pentru unul din temeiurile acțiunii, în revendicare sau în constatarea uzucapiunii, întrucât, datorită naturii lor juridice total diferite, cele două temeiuri nu pot coexista. În fond după casare, prin cererea din 10 aprilie 2001, reclamanta B.A. a precizat că alături de Municipiul București, cere introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a S.C. M. S.A. București, societate care potrivit expertizei topografice efectuată în dosar se află în posesia terenului litigios. A mai susținut reclamanta că autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului printr-o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar din anul 1945 și până în 1978, când construcția a fost demolată, iar reclamanta deposedată de teren.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând cauza în fond, prin sentința nr. 784 din 16 iulie 2001, a admis acțiunea și a constatat că reclamanta B.A. este proprietara suprafeței de 400 mp teren situat în București, prin uzucapiunea de 30 de ani și prin joncțiunea posesiilor. Au fost obligați pârâții Municipiul București și S.C. M. S.A. București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul arătat. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 45/A din 31 ianuarie 2002, a admis apelurile declarate de pârâții Municipiul București și S.C. M. S.A. București, a schimbat în tot hotărârea tribunalului și a respins ca nefondată acțiunea reclamantei B.A.

Pentru a decide astfel instanța de apel a motivat că în cauză nu operează joncțiunea posesiilor întrucât regulile de procedură nu au fost respectate de reclamantă care nu a cerut introducerea în cauză a persoanei de la care a preluat posesia terenului pârâtul T.G., iar pe de altă parte, utilitatea posesiei nu a fost dovedită. Împotriva deciziei dată în apel prin care a fost respinsă acțiunea, în termen legal a declarat recurs reclamanta B.A. care a susținut că decizia este nelegală, deoarece: a făcut dovada cu înscrisuri și martori a condițiilor cerute de art. 1847 C. civ., respectiv joncțiunea posesiei sale cu a autorilor săi, a posesiei imobilului de către pârâtul T.G. din anul 1945, până în anul 1955, când imobilul a fost înstrăinat în temeiul unui înscris sub semnătură privată soților K.F.

și E., care au posedat imobilul până în anul 1970, pentru ca apoi, după decesul lor, posesia a fost continuată de către reclamantă până în anul 1978, când construcția, a fost demolată, iar reclamanta deposedată de teren; instanța de apel nu s-a pronunțat pe o dovadă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv depoziția martorei P.M. cu care s-a făcut proba joncțiunii și utilității posesiei. Recursul nu este fondat. Potrivit susținerilor recurentei-reclamante din acțiunea introductivă de instanță, din cererea completatoare de la 16 martie 1999, cererea precizatoare din 10 aprilie 2001 și din motivele de casare, terenul de 400 mp situat în București, a fost în posesia lui T.G. din anul 1945, până în 1955. Cu referire la poziția procesuală a numitului T.G., reclamanta a solicitat citarea acestuia ca pârât, fie în condițiile art. 95 alin. (2) C. proc.

civ. (prin publicitate, printr-un ziar mai răspândit), fie la ușa instanței, astfel că identitatea și, chiar existența fizică a acestei persoane poate fi pusă sub semnul incertitudinii. Mai susține reclamanta că la data de 4 mai 1955, în temeiul unui înscris sub semnătură privată intitulat „chitanță”, numitul T.G. ar fi „vândut” suprafața de 400 mp teren soților K.F. și K.E., care au edificat o construcție și care ar fi stăpânit terenul până la deces – 5 mai 1970, respectiv 28 iunie 1973, (potrivit certificatelor de moștenitor depuse în cauză). După decesul soților K., reclamanta, în calitate de succesoare a acestora, pretinde că a stăpânit nemișcătorul până în anul 1978, când construcția a fost demolată, iar reclamanta deposedată de teren în mod abuziv și fără ca statul să dețină un titlu.

Expertiza tehnică efectuată în dosarul nr. 8921/1998 al Judecătoriei sectorului 6 București infirmă însă susținerile reclamantei în sensul că terenul de 400 mp ar fi liber, expertul constatând că suprafața de teren face parte integrantă din curtea autobazei unei fabrici de lapte, fiind folosită pentru parcarea unor mijloace de transport. Examinând susținerile recurentei-reclamante se constată că unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei, când aceasta se prelungește în timp, este uzucapiunea sau prescripția achizitivă. Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau al altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Întrucât reclamanta a pretins în proces că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 400 mp din București, prin uzucapiune, trebuia să facă dovada că ea și autorii săi, printr-o joncțiune a posesiilor, au stăpânit neîntrerupt și netulburat nemișcătorul timp de 30 de ani, că posesia lor a fost utilă (adică o posesie propriu-zisă) și nu o detenție precară și că această posesie nu a fost viciată. Deoarece în dreptul român uzucapiunea sau prescripția achizitivă constituie singura dovadă absolută a dreptului de proprietate, instituția uzucapiunii se justifică, în primul rând, ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de neglijență sau de lipsă de diligență, s-a delăsat vreme îndelungată de bunul său în mâna unor alte persoane.

Cum reclamanta a invocat joncțiunea, adică accesiunea sau unirea posesiilor, trebuia să dovedească că posesia autorilor săi (a soților K. și respectiv, a lui T.G.) a fost de aceeași natură cu a reclamantei, adică a fost o posesie utilă și nu o detențiune precară, că primul dintre autori – T.G. nu a uzurpat posesia altcuiva pe care l-a înlăturat astfel de la stăpânirea nemișcătorului, și, în primul rând, reclamanta trebuia ca să opună posesia îndelungată vechiului proprietar, deoarece, numai împotriva lui, ca o veritabilă sancțiune, putea să opereze uzucapiunea. Întrucât reclamanta nu a indicat în proces și nu a cerut citarea în cauză a adevăratului și vechiului proprietar al terenului căruia să i se poată imputa delăsarea sau lipsa de diligență, acțiunea în constatarea uzucapiunii nu poate fi primită, cu atât mai mult uzucapiunea prin joncțiunea unor posesii pretins alăturate.

În al doilea rând, pretinzând uzucapiunea de 30 de ani, reclamanta a susținut că posesia primului său autor a început în anul 1945 și s-a finalizat cu posesia reclamantei asupra nemișcătorului în anul 1978, când ar fi fost deposedată. Din acest punct de vedere nu trebuie omis însă faptul că, înainte de anul 1989, statul totalitar, în aplicarea politicii sale funciare, a adoptat o serie de reglementări speciale și restrictive referitoare la circulația imobilelor proprietate individuală. Astfel, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974 și art. 44 din Legea nr. 59/1974, legi abrogate azi, dispuneau că terenurile de orice natură se pot dobândi numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea lor în alt mod ori prin acte juridice.

S-a interpretat în mod unanim că, în acel stadiu al legislației noastre, datorită politicii restrictive a statului totalitar asupra proprietății funciare, dreptul de proprietate asupra terenurilor, precum și orice alt drept real imobiliar care constituia o dezmembrare a acestui drept, în temeiul textelor citate, nu se puteau dobândi prin uzucapiune de o persoană fizică. De aceea, reclamanta, pentru a avea câștig de cauză era obligată să mai facă dovada că posesia îndelungată și termenul de 30 de ani pentru uzucapiune trebuiau să se fi împlinit mai înainte de punerea în aplicare a Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974. Cum reclamanta a invocat că termenul de 30 de ani s-a împlinit în anul 1978 și pentru acest considerent acțiunea în constatarea uzucapiunii nu poate fi primită.

Față de cele ce preced, recursul reclamantei se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.A. împotriva deciziei 45 A din 31 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2003.