ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 103/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la Judecătoria sectorului

2 București la 10 martie 1998, reclamanta M.V.N.E. din București, a chemat în

judecată civilă Primăria Municipiului București reprezentată prin Primarul

General și Primăria sectorului 2 prin Primar, pentru a fi obligate să-i restituie

în natură în deplină proprietate și liniștită posesiune imobilul situat în

București, compus din două corpuri de clădire cu destinația de locuință și

terenul aferent în suprafață de 513 mp.

Prin cereri ulterioare, reclamanta a

solicitat introducerea în cauză și chemarea în judecată a pârâtelor SC F. SA, B.M.

și Z.D., pentru ca în contradictoriu cu acestea să se constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți sub nr. 1929

din 20 ianuarie 1997 și respectiv 1929 din 18 august 1997, în temeiul Legii nr.

112/1995.

Urmare a decesului pârâtei Z.D. la 30 ianuarie

1999 au fost introduși în cauză moștenitorii legali ai defunctei, Z.V., Z.R., Z.I.,

Z.M. și A.F.

În motivarea acțiunii s-a invocat calitatea de

proprietar al autorilor reclamantei asupra imobilului cât și lipsa unui titlu

valabil al statului ca urmare a aplicării abuzive a Decretului nr. 92/1950, cu

privire la adevărații proprietari care în calitate de funcționari erau

exceptați de la naționalizare.

Urmare a declinării competenței de către

instanța mai întâi sesizată, cauza a fost judecată în fond în cadrul procesual

mai sus arătat, de Tribunalul București, secția a V-a civilă, care prin

sentința civilă nr. 752 din 3 noiembrie 2000 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut pe de o parte că reclamanta nu ar fi făcut dovezi complete privind

calitatea sa de moștenitoare a unuia dintre proprietari, pe de alta că dovezile

administrate în cauză nu ar fi confirmat exceptarea de la naționalizare a unora

dintre aceștia, anume A.E. și S.V.

Nedovedirea acțiunii a fost reținută și drept

motiv al respingerii cererii pentru constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, în sensul că reaua credință a cumpărătorilor n-ar fi fost

probată în lipsa unei notificări a chiriașilor privind demersurile pentru

restituirea imobilului.

Hotărârea primei instanțe a fost infirmată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care prin decizia civilă nr. 60

A din 7 februarie 2002 a admis apelul reclamantei M.V.N.E. și rejudecând fondul

cauzei a admis acțiunea, a constatat nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate pentru vânzarea imobilului între SC F. SA pe de o parte

B.M. și Z.D. pe de altă parte și a obligat pe pârâți să lase bunul în

proprietatea deplină și posesia netulburată a reclamantei.

Pentru a decide astfel instanța de apel care a

avut în vedere și înscrisurile noi înfățișate în completarea probelor, a

constatat că reclamanta are deplină îndreptățire procesuală să revendice

proprietatea autorilor săi, fiind fiica, respectiv nepoata adevăraților

proprietari decedați succesiv, E.A., S.S. și I.A., cât și faptul că la data

aplicării Decretului nr. 92/1950, în calitatea lor de casnică, funcționar și

magistrat, aceștia erau exceptați de la naționalizare.

Instanța de apel a considerat totodată că

vânzarea în condițiile Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu vădită rea credință a

vânzătorului, care era încunoștiințat explicit prin cererile reclamantei despre

demersurile judiciare și administrative pentru redobândirea bunului, dar și a

pârâtelor subdobânditoare care cunoșteau sau trebuia să cunoască la data

cumpărării faptul că imobilul intrase abuziv în proprietatea statului și era

susceptibil de restituire.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs

în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale aplicabile, Consiliul

General al Municipiului București, Primăria Municipiului București prin

Primarul General și pârâții B.M. și A.F.

Prin recursul Consiliului General al Municipiului

București s-a susținut în esență că hotărârea ar fi greșită pentru că a fost

pronunțată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, care nu ar

avea calitate procesuală pasivă și totodată că pronunțându-se asupra

neconstituționalității Legii nr. 4/1973, act normativ cu caracter de lege

specială, instanța ar fi depășit limitele atribuțiilor ce revin instanțelor

judecătorești.

Invocând nelegalitatea hotărârii prin depășirea

limitelor investirii, lipsa de temei legal și aplicarea greșită a dispozițiilor

de drept procedural și material aplicabile, recurenții-pârâți B.M. și A.F. au

susținut în esență că în cauză s-a reținut fără nici o dovadă calitatea

procesuală pasivă a pârâților Z.V., Z.R., Z.I. și Z.M. și că instanța a admis

în contradictoriu cu pârâții capătul de cerere privind revendicarea imobilului,

deși aceștia au fost chemați în judecată exclusiv pentru constatarea nulității

contractelor de închiriere.

S-a susținut totodată că instanța de apel a

reținut greșit reaua credință a subdobânditorilor, cât și faptul că nu s-au

avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 în privința dreptului și a

modalității de despăgubire a reclamantei.

Acest din urmă recurs se dovedește fondat în

limitele care urmează:

Prin acțiunea introductivă înregistrată la 10

martie 1998 la Judecătoria sectorului 2 București reclamanta M.V.N.E. a chemat

în judecată civilă pentru revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile

art. 480 și art. 481 C. civ. pe pârâtele Primăria Municipiului București,

reprezentată de Primarul General și Primăria sectorului 2 București prin

Primar.

În încheierea întocmită la 19 mai 1998 (dosar nr.

4233/1998 Judecătoria sector 2) s-a consemnat textual „se comunică apărătorului

reclamantei, acesta solicitând introducerea în cauză a numitelor B.M. și Z.D.,

din contractele de vânzare-cumpărare”.

Deși instanța a admis cererea de introducere în

cauză „a cumpărătoarelor din contractele de vânzare-cumpărare”, în lipsa

cererii scrise de la fila 13, inexistentă în dosar, ce se presupune însă că a

fost înmânată apărătorului reclamantei, cum s-a consemnat, nu se poate reține

că reclamanta și-ar fi întregit ori modificat cererea de chemare în judecată,

în condițiile legii la acest termen.

În acest mod, singura întregire a cererii

introductive, cu îndeplinirea condițiilor art. 132 C. proc. civ., a avut loc la

20 martie 2000, când reclamanta a chemat în judecată pe prezumtivii moștenitori

legali ai cumpărătoarei Z.D. și totodată pe B.M., cerând explicit și exclusiv,

„constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare”.

Așadar, acțiunea în revendicare care a făcut

obiectul primului capăt de cerere al acțiunii a fost introdusă numai împotriva

Primăriei Municipiului București reprezentat prin Primarul General și a

Primăriei sectorului 2 și nu și împotriva subdobânditorilor B. și Z.

Cum în instanța de apel nu se poate schimba

obiectul cererii de chemare în judecată decât cu încălcarea dispozițiilor art. 294

C. proc. civ., obligarea subdobânditorilor în acțiunea în revendicare

reprezintă, într-adevăr, o depășire a limitelor investirii, acordându-se ceea

ce nu s-a cerut.

Hotărârea atacată se dovedește greșită și în

ceea ce privește nedeterminarea calității procesuale pasive a pârâților

obligați, Z.V., Z.R., Z.I. și Z.M., cu privire la care nu s-a făcut dovada

calității de moștenitori legali și a acceptării moștenirii defunctei Z.D.

Pentru motivele mai sus examinate se impune

admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Cât privește motivele de netemeinicie a

hotărârii, invocate de recurenții-pârâți B.M. și A.F., vizând reținerea greșită

a nulității contractelor de vânzare-cumpărare și a neaplicării dispozițiilor

alternative ale Legii nr. 10/2001, critica nu este fondată.

Cum s-a reținut pe deplin temei în hotărârea

instanței de apel și rezultă din numeroase dovezi administrate în cauză, reaua

credință a vânzătorului a fost neîndoielnică și de fapt denunțată pe parcursul

procesului chiar de Consiliul General al Municipiului București, întrucât deși

era parte într-un proces civil de drept comun angajat din anul 1996 cu

reclamanta și avea cunoștință și despre demersurile acesteia în curs de

soluționare potrivit Legii nr. 112/1995 a procedat la înstrăinare.

În același timp instanța a hotărât corect că

buna credință ca eroare scuzabilă în cazul vânzării bunului altuia nu ar putea

fi invocată de dobânditori dacă cu minime diligențe aceștia puteau să cunoască

faptul că în raport de bunul transmis, calitatea de proprietar a vânzătorului

era incertă, discutabilă, litigioasă.

Ori în cauză, cele două cumpărătoare știau că

procedează la subdobândirea unui imobil naționalizat și asta în plin regim

legal de aplicare a măsurilor reparatorii pentru deposedările abuzive ale

fostului regim.

Se cuvine totodată menționat faptul că acțiunea

în cauza de față a fost introdusă în temeiul dispozițiilor dreptului comun în

materia proprietății și a validității actelor juridice, anterior Legii nr. 10/2001,

ale cărei dispoziții nu sunt aplicabile.

În fine, se impune observația că așa-zisul motiv

de recurs susținut de Consiliul General al Municipiului București privind

depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești prin aceea că

s-ar fi pronunțat asupra neconstituționalității Legii nr. 4/1973, nu are nici o

acoperire în cauză.

Ca urmare recursurile se vor admite cu

consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General și de B.M. și

A.F. împotriva deciziei nr. 60/A din 7 februarie 2002 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza la aceeași instanță de apel pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2004.