ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4705/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 februarie 2001 pe rolul Tribunalului București, reclamanții V.C., O.M., V.H.F. și V.M.G. au chemat în judecată Municipiul București, SC R. SA și pe pârâtul M.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună retrocedarea imobilului din București, naționalizat abuziv și să fie obligați pârâții să îl predea în liniștită posesie și folosință, după constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 997/1997 prin care pârâtul persoană fizică a cumpărat conform Legii nr. 112/1995 imobilul de la stat. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt soția supraviețuitoare, respectiv descendenții lui V.I.V., care a fost funcționar, astfel că măsura naționalizării, aplicată în anul 1950 a avut caracter abuziv.

Ca atare, și vânzarea către M.A. a fost nelegală. În drept au fost invocate dispozițiile art. 481, art. 948, art. 966, art. 1295 C. civ. S-au depus în copii actele de proprietate, anexa Decretului nr. 92/1950, certificatele de moștenitor emise de pe urma defunctului V.I.V., decedat în anul 1981, V.V.V. decedat în anul 1994, V.M., decedată în anul 1998, copia carnetului de muncă al reclamantei V.C. S-au depus de către SC R. SA actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare către M.A. și s-a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice. Prin sentința civilă nr. 934 din 5 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă și de contencios administrativ, a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind retrocedarea în deplină proprietate și posesie a imobilului și ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

În motivarea sentinței, instanța a reținut în esență că este fondată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepție ridicată din oficiu la 28 noiembrie 2001. Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea contractului, s-a reținut că nu s-a administrat nici o probă privind frauda la lege, invocată prin acțiune. În faza de judecată a apelului a decedat reclamanta V.C., procesul fiind continuat de reclamantul V.H.F.E., nepot de fiu. Prin decizia civilă nr. 485 din 27 noiembrie 2002 Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelul reclamanților, a anulat sentința și evocând fondul, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare față de pârâtele SC R. SA și Primăria București, cu excepția apartamentului nr. 4 situat la etajul 1 al imobilului.

A fost admisă în parte acțiunea față, de cei trei pârâți, a fost respinsă acțiunea în revendicare față de pârâtele Primăria București și SC R. SA, cu excepția apartamentului nr. 4. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare față de pârâtul M.A., care a fost obligat să le predea apartamentul nr. 4, cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege. În motivarea deciziei adoptate, instanța a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 pot avea prevalență asupra dreptului comun numai în raport cu persoanele juridice deținătoare, iar nu și în raport cu persoanele fizice cărora imobilele li s-au vândut anterior apariției legii.

Ca atare, examinând acțiunea în revendicare față de pârâtul M.A. prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că statul nu a intrat în mod legal în posesia imobilului, astfel că nu îl putea înstrăina potrivit legii nr. 112/1995, lege aplicabilă doar imobilelor preluate cu titlu valabil. A considerat instanța că pârâtul nu se poate prevala de buna credință vizată de art. 46 al Legii nr. 10/2001, întrucât cu minime diligențe putea să cunoască despre cererea formulată de V.C. care solicitase în temeiul Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a întregului imobil. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâții. Recursul declarat de SC R. SA nu a fost motivat, astfel încât se va constata nul, conform art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. Primăria Municipiului București, prin primarul general, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut în esență că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul imobilului, Decretul nr. 92/1950 figurând în enumerarea cuprinsă în Legea nr. 112/1995 și în hotărârea de guvern emisă în aplicarea legii, printre actele normative ce constituiau titlu valabil pentru stat. În al doilea rând, s-a susținut că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului, prezumția de bună credință neputând fi răsturnată în privința cumpărătorului. Pârâtul M.A. a invocat în motivarea recursului său, nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1996 și ale Codului civil.

În dezvoltarea motivelor invocate, s-a susținut în esență că, în calitate de chiriaș s-a conformat întocmai dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care permiteau cumpărarea apartamentului, iar minimele diligențe la care s-a referit instanța de apel reprezintă o cerință exorbitantă pentru un simplu cetățean, care nu a fost în nici un mod atenționat nici de reclamanți, nici de vânzător, asupra vreunei pretenții de revendicare. A invocat și dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 care vizează exact situația apartamentului în discuție. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat constatarea nulității recursului declarat de SC R. SA și respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de ceilalți doi pârâți.

Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează. Corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii în justiție formulată potrivit dreptului comun, ca în speță, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fără epuizarea procedurii administrative obligatorii și prealabile reglementată de această lege reparatorie, aspect reținut și de Curtea de apel. În accepțiunea acestei legi, prin imobilele preluate în mod abuziv se înțelege (… ) cele naționalizate fără titlu valabil [art. 2 alin. (1), lit. a), în fine].

Acceptând că acțiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, instanța de apel trebuia să tragă toate consecințele acestei constatări, noțiunea de imobil preluat cu titlu sau fără titlu valabil fiind definită de noua lege specială de reparație. Or, chiar art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe care instanța de apel și-a motivat soluția, prevede în alin. (2) că bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, la data formulării acțiunii în revendicare împotriva pârâtului M.A. era în vigoare o lege specială de reparație, anume Legea nr. 10/2001.

Ca atare, acțiunea în revendicare este inadmisibilă și față de acest pârât, din coroborarea dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 cu cele ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Cu privire la capătul de cerere vizând nulitatea contractului prin care acest pârât a devenit proprietar al apartamentului pe care îl ocupase în calitate de chiriaș, el a fost încadrat de reclamanți în drept prin invocarea dispozițiilor din Codul civil din materia condițiilor de validitate ale actului juridic și ale contractului de vânzare-cumpărare. Nici o motivare în fapt a acestor pretenții nu a fost făcută, ci s-a invocat „frauda la lege” ca motiv de nulitate absolută. Prin fraudă la lege se înțelege încălcarea intenționată, de către părți, prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispozițiilor imperative legale în vigoare, cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic.

În speță, legea în vigoare la data încheierii actului juridic, în temeiul căreia apartamentul a fost vândut pârâtului, era Legea nr. 112/1995. Cum potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar reclamanții nu au probat afirmația că actul juridic în discuție ar fi fost încheiat cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii, soluția corectă, pe care instanța de fond a adoptat-o, era aceea de respingere ca nefondat a acestui capăt de cerere. Instanța de apel a reținut ca determinantă pentru soluția la care s-a oprit copia xerox (neconformă) a unei cereri olografe a defunctei reclamante V.C. (probă încuviințată și administrată la ultimul termen de judecată în lipsa pârâților).

Or, potrivit art. 112 pct. 5 C. proc. civ. (aplicabil și în apel) cererea va cuprinde arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câți pârâți sunt și o copie pentru instanță; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul. În aceste condiții nelegale de încuviințare și administrare a probelor, apare cu evidență nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, care a încălcat și dispozițiile art. 1199 și urm. C. civ. privitoare la prezumții. Astfel, potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., prezumția legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

În speță, Legea specială nr. 10/2001 prezumă în art. 46 alin. (2) și art. 18 lit. d) buna-credință a fostului chiriaș care a cumpărat imobilul cu respectarea Legii nr. 112/1995. Ca atare, nu acesta era ținut să facă dovada bunei-credințe ci, în condițiile textelor de lege mai înainte menționate, această dovadă revenea reclamanților, care nu au respectat dispozițiile art. 112, art. 138 și art. 139 C. proc. civ. Ca atare, nefiind dovedit capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, urmează a fi respins ca nefondat, soluție la care instanța de fond corect s-a oprit și care va fi menținută prin admiterea recursurilor declarate de pârâții Municipiul București și M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții M.A. și Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 485 din 27 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul reclamanților V.C., decedată, continuat de V.H.F., V.M.G. și O.M. împotriva sentinței civile nr. 934 din 5 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, pe care o păstrează. Constatând nul recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2004.