ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1692/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1692/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Reține următoarele:

Prin acțiunea formulată la 11 mai 1998,

C.S., C.C. și C.R. au chemat în judecată SC H.N. SA. solicitând obligarea

acesteia la restituirea imobilulului situat în București, str. Ing. Emil

Balaban.

În motivarea acțiunii s-a susținut că

printr-un act de cumpărare încheiat în formă autentică în anul 1947, reclamanta

C.S., împreună cu soțul său C.N., au dobândit bunul menționat care ulterior a

fost inclus pe lista imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, fiind

preluat de Statul Roman.

S-a mai susținut că această preluare a

avut caracter abuziv, deoarece ambii proprietari erau funcționari, făcând parte

din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la

măsura naționalizării, conform art. II din Decretul nr. 92/1050.

În ceea ce privește legitimarea

procesuală, s-a precizat că reclamanții C.C. și C.R. sunt moștenitori legali,

alături de C.S., ai lui C.N. decedat la 12 august 1979, calitate dovedită cu

certificatul de moștenitor nr. 199/1980 emis de fostul Notariat de Stat local

al sectorului 2 București.

Acțiunea a fost înregistrată inițial cu

numărul de dosar 8675/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, iar

prin sentința civilă nr. 18915 pronunțata la 11 noiembrie 1999, instanța astfel

sesizată a declinat competenta de soluționare a litigiului la Tribunalul

București.

Ca urmare cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu numărul de dosar 6294/1999,

iar la 9 martie 2000, acțiunea formulată de reclamanți a fost completată, în

sensul chemării în judecată a pârâților A.D.P. sectorului 1, C.G.M.B., SC R. SA

și M.N.G.V.

Totodată reclamanții au solicitat anularea

contractului încheiat la 24 iunie 1998 între pârâții SC R. SA si M.N.G.V. și

care a avut ca obiect vânzarea către acesta din urmă a imobilului aflat în

litigiu.

La 16 noiembrie 2000, pârâtul M.N.G.V. a

depus în dosarul cauzei un înscris intitulat „Întâmpinare, Cerere

Reconvențională și de Chemare în Garanție“, prin care a solicitat în principal

respingerea acțiunii, iar în subsidiar obligarea reclamanților la plata

contravalorii unor lucrări de îmbunătățiri executate la imobil, precum și

obligarea chematului în garanție, C.G.M.B., la restituirea contravalorii

actualizate a sumelor plătite în contul prețului de cumpărare a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1898, pronunțata

la 13 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în

parte acțiunea principală obligându-i pe pârâți să le lase reclamanților în

deplină proprietate și pașnică folosință imobilul din București, str. Ing. Emil

Balaban.

Totodată a fost admisă în parte cererea

reconvențională și în totalitate cererea de chemare în garanție, dispunându-se

plata către pârâtul M.N.G.V. a contravalorii „îmbunătățirilor aduse imobilului

în litigiu”, obligație stabilită în sarcina reclamanților și care avea un

cuantum de 10 743 000, precum și a unor despăgubiri civile în valoare de 426

302 000 lei datorate de chematul în garanție C.G.M.B.

Prin aceeași sentință instanța s-a

pronunțat și, în sensul obligării unora dintre pârâți, la plata cheltuielilor

de judecată.

Apelurile făcute ulterior împotriva

acestei sentințe de reclamanții pe de-o parte și de pârâtul M.N.G.V. pe de alta

au fost admise prin decizia civilă nr. 407 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, la 29 octombrie 2002 în dosarul numărul

925/2002.

Ca urmare, hotărârea primei instanțe a

fost schimbată în parte, în sensul că:

- s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 902/1 din 24 iunie 1998 încheiat între

pârâții SC R. SA și M.N.G.V.

- a fost înlăturată, în ceea ce îl

privește pe M.N.G.V., dispoziția având ca obiect lăsarea apartamentului în

deplină proprietate și posesie a reclamanților

- a fost respinsă ca nefondată cererea

reconvențională și

- a fost stabilită la 12 800 000 lei

valoarea cheltuielilor de judecată datorate de către pârâți reclamanților.

Celelalte dispoziții din sentință au fost

menținute, fiind compensate integral cheltuielile de judecată efectuate de

părți în apel.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul

făcut în cauză de pârâtul C.G.M.B.

Pronunțând această decizie instanța de apel

a reținut în esență că „statul nu și-a putut constitui un titlu valabil” asupra

imobilului litigios și ca în speță își găsesc aplicarea prevederile art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

S-a reținut, de asemenea că, având

cunoștință de împrejurarea că „imobilul urma a se vinde în condițiile Legii nr.

112/1995, fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cumpărătorul avea

obligația să efectueze verificări în legătură cu calitatea de proprietar a

statului asupra bunului” ca si asupra eventualei existente pe rol a unei

acțiuni în revendicare a bunului ce urma a fi cumpărat.

În aceeași ordine de idei s-a apreciat că,

în speță pârâtul-cumpărător nu a făcut dovada acestor minime diligente și că

prin urmare nu putea beneficia de prezumția bunei credințe, indiferent de

împrejurarea că reclamanții nu i-au adresat o notificare referitoare la

intenția lor de a revendica imobilului aflat în litigiu.

În drept, constatarea nulității actului de

vânzare-cumpărare a fost justificată în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, iar înlăturarea dispoziției de predare a imobilului în ceea ce îl

privește pe M.N.G.V.,. a fost motivată evocându-se dreptul de folosire a

imobilului pe care acest pârât îl avea în baza contractului de închiriere

existent anterior cumpărării imobilului.

Respingerea în apel a cererii

reconvenționale a fost argumentată afirmându-se că, în raport cu prevederile

art. 49 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile pentru sporul de

valoare adus imobilului prin lucrările de îmbunătățiri efectuate de pârâtul

M.N.G.V., pot fi solicitate de acesta de la stat ori de la unitatea care a

deținut imobilul, iar nu de la reclamanți, așa cum se apreciase cu ocazia

soluționării cauzei în fond.

Împotriva deciziei astfel pronunțate au

declarat recurs pârâtul C.G.M.B. reprezentat prin primarul general, pârâta SC

R. SA București și pârâtul M.N.G.V., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul

secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar

265/2003.

În motivarea recursului său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., M.N.G.V. a formulat la rândul

sau mai multe critici si aprecieri în legătură cu constatarea de către instanța

de apel a nulității contractului de vânzare-cumpărare, precum și cu modul de

evaluare a eficientei juridice a titlului său de proprietate, comparativ cu

titlul invocat de reclamanți.

În sensul amintit, s-a afirmat că decizia

atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau greșita aplicare a legii, întrucât

acest recurent pârât se află în situația unui dobânditor a cărui bună credință

este prezumată și ocrotită de lege, deoarece a cumpărat imobilul având

reprezentarea că este un bun intrat cu titlu legal în proprietatea statului.

Un alt argument al recurentului a fost, în

sensul că, potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, numai vânzătorul avea

obligația de a verifica în prealabil situația juridică a imobilului și apoi de

a-i garanta cumpărătorului faptul că îi transmite dreptul de proprietate asupra

unui bun dobândit cu titlu legal.

În aceeași ordine de idei s-a relevat că

reclamanții „nu au comunicat situația imobilului pentru a paraliza efectele

Legii nr. 12/1995”, iar ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a

intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care consolidează protecția legislativă

acordată dobânditorilor de bună credință.

Printr-o altă critică s-a amintit că, deși

cumpărarea imobilului a avut loc în condițiile în care acțiunea reclamanților

se afla pe rol, părțile contractante, împreună cu alți doi pârâți, au fost

chemate în judecată numai ulterior încheierii contractului, acest aspect

nefiind analizat de instanța de apel, deși constituia o apărare pe care

M.N.G.V. o considera hotărâtoare în demonstrarea bunei sale credințe.

Tot în motivarea recursului declarat de

acest pârât s-a susținut că potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului titlul de proprietate al recurentului este mai bine

configurat decât cel invocat de reclamanți.

La rândul sau recurenta-pârâtă SC R. SA a

susținut că decizia atacată intră sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

întrucât reaua credință a părților semnatare ale contractului de

vânzare-cumpărare a imobilului aflat în litigiu a fost apreciată exclusiv în

raport cu împrejurarea existentei pe rol a acțiunii în revendicare formulate de

reclamanți.

În acest context s-a evidențiat că, la

data încheierii contractului, vânzătoarea li cumpărătorul nu erau părți în acel

proces și nu au avut cunoștința despre existenta pe rol a acțiunii

reclamanților.

În ceea ce îl privește, C.G.M.B.

a invocat ca temei legal al recursului declarat în

cauză prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârile

pronunțate în cauză sunt criticabile deoarece:

- instanțele au abordat greșit chestiunea

legitimării procesuale neobservând că potrivit și art. 19 pct. 1, art. 21 pct.

1 și art. 67 din Legea nr. 215/2001 în speță în calitate de pârât ar fi trebuit

să figureze municipiul București reprezentat legal de primarul general, iar nu

acest recurent;

- obligația de restituire a sumelor

plătite de pârâtul cumpărător M.N.G.V., ca preț al imobilului litigios revine

Ministerului Finantelor Publice, care gestionează fondul special constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar în speță nu sunt

întrunite cerințele art. 1339 și următoarele referitoare la răspunderea pe care

vânzătorul o are față de cumpărător în caz de evicțiune.

Este de reținut că în cursul dezbaterilor,

desfășurate la termenul de la 13 februarie 2004, pârâții C.G.M.B. și M.N.G.V.

au formulat concluzii convergente, în sensul admiterii tuturor celor trei

recursuri și al respingerii acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanții

C.S., C.R. și C.C. au solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză,

susținând că:

- teza ultima a art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 operează numai în măsura în care toate părțile unui act

juridic având ca obiect transmiterea proprietății unui imobil au fost de bună

credință, interpretarea contrară dată de recurenți reprezentând de fapt o

încălcare textului de lege menționat,

- critica recurentei SC R. SA cu privire

la modul în care instanța de apel a apreciat probele și a conchis, în sensul

relei credințe a părților contractante „ține de temeinicia sau netemeinicia

hotărârii” neintrând deci sub incidența art. 304 C. proc. civ., în forma pe

care acest text o avea la data declarării respectivului recurs care, în acest

context, este inadmisibil,

- iar reaua credință a aceleiași recurente

este demonstrată de împrejurarea că atât cererea prin care chiriașul M.N.G.V.

își exprimase la 26 mai 1998 intenția de a cumpăra imobilul, cât și vânzarea

acestui bun la 24 iunie 1998 de către SC R. SA sunt ulterioare acțiunii în

revendicare formulate la 11 mai 1998, în condițiile în care, încă de la 26

iunie 1996, reclamanții se adresaseră în scris Comisiei locale pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1 București solicitând

restituirea imobilului în natură.

Prin aceeași întâmpinare s-a

susținut că recursul declarat de pârâtul M.N.G.V. este inadmisibil, întrucât

argumentele invocate în susținerea primului motiv al respectivului recurs

vizează fie direct, fie într-o formă deghizată, exclusiv aspecte ce țin de

temeinicia deciziei atacate, iar al doilea motiv se referă la o pretinsă

omisiune a instanțelor de a se pronunța asupra unei apărări invocate pentru

prima dată în recurs și care, de altfel, era și lipsită de relevanță.

Aceste aserțiuni au fost argumentate

afirmându-se în esență că:

- invocarea de către M.N.G.V. a

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca si utilizarea unor sintagme ce

se regăsesc în redactarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au doar un caracter

formal, negăsindu-și suportul în dezvoltarea criticilor pe care recurentul le-a

adus deciziei atacate;

- nulitatea contractului prin care același

recurent a cumpărat imobilul ar fi operat și în situația în care doar

vânzătoarea ar fi fost de rea credință;

- în speță nu s-a făcut dovada unei minime

diligente pe care pârâtul-cumpărător să o fi manifestat pentru a cunoaște

situația juridică a imobilului, existând în schimb indicii serioase că acesta a

fost „într-o situație directă de rea credință sau cel puțin într-o situație

similară cu reaua credință”;

- imobilul fiind preluat de stat fără

titlu, recurentul nu se putea prevala de dispozițiile Legii nr. 112/1995;

În cuprinsul întâmpinării s-a făcut, de

asemenea, o analiză a jurisprudenței Curții de Apel București, a Curții Supreme

de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta din urmă fiind

evocată și în raport cu dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu ocazia dezbaterilor desfășurate în

ședința publică de la 13 februarie 2004 intimații reclamanți au reiterat aceste

argumente solicitând respingerea tuturor celor trei recursuri declarate în

cauză.

Având a se pronunța asupra recursului

declarat de M.N.G.V., Curtea reține că susținerile acestuia referitoare la

ignorarea de către instanța de apel a prezumției de bună credință, care opera

în favoarea sa, sunt lipsite de suport.

Din considerentele deciziei recurate

rezultă că, dimpotrivă, instanța s-a referit expres la acea prezumție,

apreciind în mod justificat că în speță ea a fost „răsturnată” si nu poate

produce efecte, deoarece cumpărarea imobilului de către fostul chiriaș s-a

făcut fără o minimă verificare a situației juridice a respectivului bun.

În legătură cu natura acestei verificări

s-a subliniat că ea ar fi trebuit să se situeze la nivelul „minimei diligente”,

pe care se presupune că orice cumpărător o manifestă cât privește situația

bunului pe care intenționează să îl achiziționeze.

Din acest punct de vedere evocarea de

către recurent a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care se referă la obligația

vânzătorului de a verifica în prealabil situația juridică a imobilului, este

irelevantă, deoarece prevederile legale amintite nu sunt de natură a-l exonera

pe cumpărător de orice responsabilitate sub aspectul menționat sau de a acoperi

orice abuz imputabil acestuia din urmă.

În același sens este si motivarea deciziei

recurate, care evidențiază specificitatea contractelor încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, contracte care au ca obiect imobile susceptibile de a fi

revendicate de foști proprietari.

În altă ordine de idei, este de remarcat

că obiecțiunile formulate de M.N.G.V., referitor la omisiunea reclamanților de

a face cunoscută „situația imobilului pentru a paraliza efectele Legii nr.

112/1995”, sunt contrazise de însăși existenta pe rol a acțiunii în revendicare

la data încheierii contractului prin care acest recurent pârât a cumpărat bunul

aflat în litigiu.

De altfel, aspectul menționat nici nu este

de natură a oferi o justificare pentru lipsa „minimei diligente” și implicit a

bunei credințe a cumpărătorului și aceasta indiferent de împrejurarea că

introducerea în proces a recurentului a survenit numai ulterior încheierii

contractului amintit.

În legătură cu această din urmă chestiune

este de observat că, în calitatea sa inițială de chiriaș, M.N.G.V. nu s-ar fi

legitimat procesual ca pârât într-o acțiune în revendicare.

Prin urmare este cu totul justificată

ignorarea de către instanța de apel a acestei apărări strict speculative, care

nu era de natură a valida contractul de cumpărare încheiat după începerea

procesului.

Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere

că nici art. 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

nu sunt de natură a da validitate acelui act fraudulos, criticile recurentului

fiind și din acest punct de vedere nejustificate.

Având în vedere caracterul nefondat

tuturor acestor critici, în raport cu care prevederile art. 304 C. proc. civ.,

își găsesc incidența în cauză, Curtea urmează a da curs dispozițiilor art. 312

alin. (1) din același cod, respingând recursul declarat de pârâtul M.N.G.V.

În  ceea ce o privește pe recurenta pârâta

SC R. SA, București, Curtea retine că, până la data pronunțării, aceasta nu

depus în dosar timbre judiciare în valoare de 30 000 lei și nici nu a făcut

dovada că ar fi plătit o taxă judiciară de timbru în valoare de 1 578 700 lei,

deși necesitatea îndeplinirii acestor obligații i-a fost adusă la cunoștință cu

ocazia citării sale pentru termenul de la 13 februarie 2004, așa după cum se

atestă în procesul verbal de la 28 octombrie 2003 aflat în dosar.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1)

și (3), coroborate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997, taxele

judiciare de timbru se achită anticipat sau, cel mai târziu, până la primul

termen de judecată. Nerespectarea acestor cerințe este sancționată de lege prin

anularea acțiunii sau cererii, nefiind exceptate de la acest regim juridic

cererile pentru exercitarea căilor de atac.

În raport cu prevederile art. 9 alin. (2)

din O.G. nr. 32/1995 sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, inclusiv a celei

de exercitare a unei căi de atac, devine incidență si în cazul neîndeplinirii

obligației de aplicare a timbrului judiciar în valoarea stabilită prin același

act normativ.

Având în vedere că în cauza de față

obligațiile legale privind timbrarea nu au fost îndeplinite, recursul declarat

de pârâta SC R. SA București urmează a fi anulat.

În ceea ce privește primul motiv al

recursului declarat de C.G.M.B., Curtea reține că, în raport cu prevederile

art. 18 din Legea nr. 215/2001 și cu datele spetei, municipiul București se

legitimează procesual.

Existenta unor dispoziții legale care

conferă alternativ C.G.M.B. și respectiv primarului general prerogative de

reprezentare a unității administrativ, teritoriale constituie o chestiune care

excede cadrul procesual, interesând exclusiv raporturile dintre aceste două

entități.

Imposibilitatea acestora, reală sau doar

simulată, de a-și delimita prerogativele în materia analizată nu poate fi opusă

în mod eficient celorlalte părți, deoarece în esența aceasta constituie o

exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, contravenind dispozițiilor

imperative ale art. 723 C. proc. civ.

Celelalte critici formulate de către

același recurent sunt însă fondate.

În acest sens, Curtea reține că,

într-adevăr, obligarea municipiului București la restituirea sumelor achitate

de M.N.G.V. ca preț al imobilului litigios încalcă dispozițiile exprese ale

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 care conferă Ministerului Finantelor

Publice prerogative exclusive de gestionare a fondului special, constituit

pentru a fi utilizat în vederea efectuării unor plăți prevăzute de aceeași

lege.

În mod implicit articolul de lege

menționat consacră o derogare de la dispozițiile art. 1339 si următoarele C.

civ., referitoare la răspunderea pe care vânzătorul o are față de cumpărător în

caz de evicțiune.

Din acest punct de vedere decizia recurată

este dată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate, intrând sub incidența

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, Curtea va face aplicarea art.

312 alin. (1) și (3), art. 314 și art. 316 C. proc. civ., precum și a art. 296

din același cod, admițând recursul și respectiv apelul declarate în cauză de

C.G.M.B. și schimbând sentința, în sensul respingerii cererii de chemare a

acestuia în garanție de către pârâtul M.N.G.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.G.M.B.

împotriva deciziei nr. 407 din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel București,

secția a IV a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul admiterii apelului

declarat de C.G.M.B. împotriva sentinței civile nr. 1898 din 13 decembrie 2001

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în parte sentința si respinge

cererea de chemare în garanție formulată împotriva C.G.M.B.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor pronunțate în cauză.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul M.N.G.V. împotriva aceleiași decizii.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de

pârâta SC R. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2004.