ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1692/2004

Reține următoarele: Prin acțiunea formulată la 11 mai 1998, C.S., C.C. și C.R. au chemat în judecată SC H.N. SA. solicitând obligarea acesteia la restituirea imobilulului situat în București, str. Ing. Emil Balaban. În motivarea acțiunii s-a susținut că printr-un act de cumpărare încheiat în formă autentică în anul 1947, reclamanta C.S., împreună cu soțul său C.N., au dobândit bunul menționat care ulterior a fost inclus pe lista imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, fiind preluat de Statul Roman. S-a mai susținut că această preluare a avut caracter abuziv, deoarece ambii proprietari erau funcționari, făcând parte din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la măsura naționalizării, conform art. II din Decretul nr. 92/1050.

În ceea ce privește legitimarea procesuală, s-a precizat că reclamanții C.C. și C.R. sunt moștenitori legali, alături de C.S., ai lui C.N. decedat la 12 august 1979, calitate dovedită cu certificatul de moștenitor nr. 199/1980 emis de fostul Notariat de Stat local al sectorului 2 București. Acțiunea a fost înregistrată inițial cu numărul de dosar 8675/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, iar prin sentința civilă nr. 18915 pronunțata la 11 noiembrie 1999, instanța astfel sesizată a declinat competenta de soluționare a litigiului la Tribunalul București. Ca urmare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu numărul de dosar 6294/1999, iar la 9 martie 2000, acțiunea formulată de reclamanți a fost completată, în sensul chemării în judecată a pârâților A.D.P.

sectorului 1, C.G.M.B., SC R. SA și M.N.G.V. Totodată reclamanții au solicitat anularea contractului încheiat la 24 iunie 1998 între pârâții SC R. SA si M.N.G.V. și care a avut ca obiect vânzarea către acesta din urmă a imobilului aflat în litigiu. La 16 noiembrie 2000, pârâtul M.N.G.V. a depus în dosarul cauzei un înscris intitulat „Întâmpinare, Cerere Reconvențională și de Chemare în Garanție“, prin care a solicitat în principal respingerea acțiunii, iar în subsidiar obligarea reclamanților la plata contravalorii unor lucrări de îmbunătățiri executate la imobil, precum și obligarea chematului în garanție, C.G.M.B., la restituirea contravalorii actualizate a sumelor plătite în contul prețului de cumpărare a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1898, pronunțata la 13 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea principală obligându-i pe pârâți să le lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul din București, str. Ing. Emil Balaban. Totodată a fost admisă în parte cererea reconvențională și în totalitate cererea de chemare în garanție, dispunându-se plata către pârâtul M.N.G.V. a contravalorii „îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu”, obligație stabilită în sarcina reclamanților și care avea un cuantum de 10 743 000, precum și a unor despăgubiri civile în valoare de 426 302 000 lei datorate de chematul în garanție C.G.M.B. Prin aceeași sentință instanța s-a pronunțat și, în sensul obligării unora dintre pârâți, la plata cheltuielilor de judecată.

Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe de reclamanții pe de-o parte și de pârâtul M.N.G.V. pe de alta au fost admise prin decizia civilă nr. 407 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 29 octombrie 2002 în dosarul numărul 925/2002. Ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul că: - s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 902/1 din 24 iunie 1998 încheiat între pârâții SC R. SA și M.N.G.V. - a fost înlăturată, în ceea ce îl privește pe M.N.G.V., dispoziția având ca obiect lăsarea apartamentului în deplină proprietate și posesie a reclamanților - a fost respinsă ca nefondată cererea reconvențională și - a fost stabilită la 12 800 000 lei valoarea cheltuielilor de judecată datorate de către pârâți reclamanților.

Celelalte dispoziții din sentință au fost menținute, fiind compensate integral cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel. Prin aceeași decizie a fost respins apelul făcut în cauză de pârâtul C.G.M.B. Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că „statul nu și-a putut constitui un titlu valabil” asupra imobilului litigios și ca în speță își găsesc aplicarea prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a reținut, de asemenea că, având cunoștință de împrejurarea că „imobilul urma a se vinde în condițiile Legii nr. 112/1995, fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cumpărătorul avea obligația să efectueze verificări în legătură cu calitatea de proprietar a statului asupra bunului” ca si asupra eventualei existente pe rol a unei acțiuni în revendicare a bunului ce urma a fi cumpărat.

În aceeași ordine de idei s-a apreciat că, în speță pârâtul-cumpărător nu a făcut dovada acestor minime diligente și că prin urmare nu putea beneficia de prezumția bunei credințe, indiferent de împrejurarea că reclamanții nu i-au adresat o notificare referitoare la intenția lor de a revendica imobilului aflat în litigiu. În drept, constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare a fost justificată în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar înlăturarea dispoziției de predare a imobilului în ceea ce îl privește pe M.N.G.V.,. a fost motivată evocându-se dreptul de folosire a imobilului pe care acest pârât îl avea în baza contractului de închiriere existent anterior cumpărării imobilului.

Respingerea în apel a cererii reconvenționale a fost argumentată afirmându-se că, în raport cu prevederile art. 49 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile pentru sporul de valoare adus imobilului prin lucrările de îmbunătățiri efectuate de pârâtul M.N.G.V., pot fi solicitate de acesta de la stat ori de la unitatea care a deținut imobilul, iar nu de la reclamanți, așa cum se apreciase cu ocazia soluționării cauzei în fond. Împotriva deciziei astfel pronunțate au declarat recurs pârâtul C.G.M.B. reprezentat prin primarul general, pârâta SC R. SA București și pârâtul M.N.G.V., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 265/2003.

În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., M.N.G.V. a formulat la rândul sau mai multe critici si aprecieri în legătură cu constatarea de către instanța de apel a nulității contractului de vânzare-cumpărare, precum și cu modul de evaluare a eficientei juridice a titlului său de proprietate, comparativ cu titlul invocat de reclamanți. În sensul amintit, s-a afirmat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau greșita aplicare a legii, întrucât acest recurent pârât se află în situația unui dobânditor a cărui bună credință este prezumată și ocrotită de lege, deoarece a cumpărat imobilul având reprezentarea că este un bun intrat cu titlu legal în proprietatea statului.

Un alt argument al recurentului a fost, în sensul că, potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, numai vânzătorul avea obligația de a verifica în prealabil situația juridică a imobilului și apoi de a-i garanta cumpărătorului faptul că îi transmite dreptul de proprietate asupra unui bun dobândit cu titlu legal. În aceeași ordine de idei s-a relevat că reclamanții „nu au comunicat situația imobilului pentru a paraliza efectele Legii nr. 12/1995”, iar ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care consolidează protecția legislativă acordată dobânditorilor de bună credință. Printr-o altă critică s-a amintit că, deși cumpărarea imobilului a avut loc în condițiile în care acțiunea reclamanților se afla pe rol, părțile contractante, împreună cu alți doi pârâți, au fost chemate în judecată numai ulterior încheierii contractului, acest aspect nefiind analizat de instanța de apel, deși constituia o apărare pe care M.N.G.V.

o considera hotărâtoare în demonstrarea bunei sale credințe. Tot în motivarea recursului declarat de acest pârât s-a susținut că potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului titlul de proprietate al recurentului este mai bine configurat decât cel invocat de reclamanți. La rândul sau recurenta-pârâtă SC R. SA a susținut că decizia atacată intră sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reaua credință a părților semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare a imobilului aflat în litigiu a fost apreciată exclusiv în raport cu împrejurarea existentei pe rol a acțiunii în revendicare formulate de reclamanți.

În acest context s-a evidențiat că, la data încheierii contractului, vânzătoarea li cumpărătorul nu erau părți în acel proces și nu au avut cunoștința despre existenta pe rol a acțiunii reclamanților. În ceea ce îl privește, C.G.M.B. a invocat ca temei legal al recursului declarat în cauză prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că hotărârile pronunțate în cauză sunt criticabile deoarece: - instanțele au abordat greșit chestiunea legitimării procesuale neobservând că potrivit și art. 19 pct. 1, art. 21 pct. 1 și art. 67 din Legea nr. 215/2001 în speță în calitate de pârât ar fi trebuit să figureze municipiul București reprezentat legal de primarul general, iar nu acest recurent; - obligația de restituire a sumelor plătite de pârâtul cumpărător M.N.G.V., ca preț al imobilului litigios revine Ministerului Finantelor Publice, care gestionează fondul special constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar în speță nu sunt întrunite cerințele art. 1339 și următoarele referitoare la răspunderea pe care vânzătorul o are față de cumpărător în caz de evicțiune.

Este de reținut că în cursul dezbaterilor, desfășurate la termenul de la 13 februarie 2004, pârâții C.G.M.B. și M.N.G.V. au formulat concluzii convergente, în sensul admiterii tuturor celor trei recursuri și al respingerii acțiunii. Prin întâmpinarea formulată, reclamanții C.S., C.R. și C.C. au solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză, susținând că: - teza ultima a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 operează numai în măsura în care toate părțile unui act juridic având ca obiect transmiterea proprietății unui imobil au fost de bună credință, interpretarea contrară dată de recurenți reprezentând de fapt o încălcare textului de lege menționat, - critica recurentei SC R. SA cu privire la modul în care instanța de apel a apreciat probele și a conchis, în sensul relei credințe a părților contractante „ține de temeinicia sau netemeinicia hotărârii” neintrând deci sub incidența art. 304 C. proc.

civ., în forma pe care acest text o avea la data declarării respectivului recurs care, în acest context, este inadmisibil, - iar reaua credință a aceleiași recurente este demonstrată de împrejurarea că atât cererea prin care chiriașul M.N.G.V. își exprimase la 26 mai 1998 intenția de a cumpăra imobilul, cât și vânzarea acestui bun la 24 iunie 1998 de către SC R. SA sunt ulterioare acțiunii în revendicare formulate la 11 mai 1998, în condițiile în care, încă de la 26 iunie 1996, reclamanții se adresaseră în scris Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1 București solicitând restituirea imobilului în natură. Prin aceeași întâmpinare s-a susținut că recursul declarat de pârâtul M.N.G.V.

este inadmisibil, întrucât argumentele invocate în susținerea primului motiv al respectivului recurs vizează fie direct, fie într-o formă deghizată, exclusiv aspecte ce țin de temeinicia deciziei atacate, iar al doilea motiv se referă la o pretinsă omisiune a instanțelor de a se pronunța asupra unei apărări invocate pentru prima dată în recurs și care, de altfel, era și lipsită de relevanță. Aceste aserțiuni au fost argumentate afirmându-se în esență că: - invocarea de către M.N.G.V. a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca si utilizarea unor sintagme ce se regăsesc în redactarea art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., au doar un caracter formal, negăsindu-și suportul în dezvoltarea criticilor pe care recurentul le-a adus deciziei atacate; - nulitatea contractului prin care același recurent a cumpărat imobilul ar fi operat și în situația în care doar vânzătoarea ar fi fost de rea credință; - în speță nu s-a făcut dovada unei minime diligente pe care pârâtul-cumpărător să o fi manifestat pentru a cunoaște situația juridică a imobilului, existând în schimb indicii serioase că acesta a fost „într-o situație directă de rea credință sau cel puțin într-o situație similară cu reaua credință”; - imobilul fiind preluat de stat fără titlu, recurentul nu se putea prevala de dispozițiile Legii nr. 112/1995; În cuprinsul întâmpinării s-a făcut, de asemenea, o analiză a jurisprudenței Curții de Apel București, a Curții Supreme de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta din urmă fiind evocată și în raport cu dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu ocazia dezbaterilor desfășurate în ședința publică de la 13 februarie 2004 intimații reclamanți au reiterat aceste argumente solicitând respingerea tuturor celor trei recursuri declarate în cauză. Având a se pronunța asupra recursului declarat de M.N.G.V., Curtea reține că susținerile acestuia referitoare la ignorarea de către instanța de apel a prezumției de bună credință, care opera în favoarea sa, sunt lipsite de suport. Din considerentele deciziei recurate rezultă că, dimpotrivă, instanța s-a referit expres la acea prezumție, apreciind în mod justificat că în speță ea a fost „răsturnată” si nu poate produce efecte, deoarece cumpărarea imobilului de către fostul chiriaș s-a făcut fără o minimă verificare a situației juridice a respectivului bun.

În legătură cu natura acestei verificări s-a subliniat că ea ar fi trebuit să se situeze la nivelul „minimei diligente”, pe care se presupune că orice cumpărător o manifestă cât privește situația bunului pe care intenționează să îl achiziționeze. Din acest punct de vedere evocarea de către recurent a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care se referă la obligația vânzătorului de a verifica în prealabil situația juridică a imobilului, este irelevantă, deoarece prevederile legale amintite nu sunt de natură a-l exonera pe cumpărător de orice responsabilitate sub aspectul menționat sau de a acoperi orice abuz imputabil acestuia din urmă. În același sens este si motivarea deciziei recurate, care evidențiază specificitatea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte care au ca obiect imobile susceptibile de a fi revendicate de foști proprietari.

În altă ordine de idei, este de remarcat că obiecțiunile formulate de M.N.G.V., referitor la omisiunea reclamanților de a face cunoscută „situația imobilului pentru a paraliza efectele Legii nr. 112/1995”, sunt contrazise de însăși existenta pe rol a acțiunii în revendicare la data încheierii contractului prin care acest recurent pârât a cumpărat bunul aflat în litigiu. De altfel, aspectul menționat nici nu este de natură a oferi o justificare pentru lipsa „minimei diligente” și implicit a bunei credințe a cumpărătorului și aceasta indiferent de împrejurarea că introducerea în proces a recurentului a survenit numai ulterior încheierii contractului amintit. În legătură cu această din urmă chestiune este de observat că, în calitatea sa inițială de chiriaș, M.N.G.V.

nu s-ar fi legitimat procesual ca pârât într-o acțiune în revendicare. Prin urmare este cu totul justificată ignorarea de către instanța de apel a acestei apărări strict speculative, care nu era de natură a valida contractul de cumpărare încheiat după începerea procesului. Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere că nici art. 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu sunt de natură a da validitate acelui act fraudulos, criticile recurentului fiind și din acest punct de vedere nejustificate. Având în vedere caracterul nefondat tuturor acestor critici, în raport cu care prevederile art. 304 C. proc.

civ., își găsesc incidența în cauză, Curtea urmează a da curs dispozițiilor art. 312 alin. (1) din același cod, respingând recursul declarat de pârâtul M.N.G.V. În ceea ce o privește pe recurenta pârâta SC R. SA, București, Curtea retine că, până la data pronunțării, aceasta nu depus în dosar timbre judiciare în valoare de 30 000 lei și nici nu a făcut dovada că ar fi plătit o taxă judiciară de timbru în valoare de 1 578 700 lei, deși necesitatea îndeplinirii acestor obligații i-a fost adusă la cunoștință cu ocazia citării sale pentru termenul de la 13 februarie 2004, așa după cum se atestă în procesul verbal de la 28 octombrie 2003 aflat în dosar. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3), coroborate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se achită anticipat sau, cel mai târziu, până la primul termen de judecată.

Nerespectarea acestor cerințe este sancționată de lege prin anularea acțiunii sau cererii, nefiind exceptate de la acest regim juridic cererile pentru exercitarea căilor de atac. În raport cu prevederile art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, inclusiv a celei de exercitare a unei căi de atac, devine incidență si în cazul neîndeplinirii obligației de aplicare a timbrului judiciar în valoarea stabilită prin același act normativ. Având în vedere că în cauza de față obligațiile legale privind timbrarea nu au fost îndeplinite, recursul declarat de pârâta SC R. SA București urmează a fi anulat. În ceea ce privește primul motiv al recursului declarat de C.G.M.B., Curtea reține că, în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 215/2001 și cu datele spetei, municipiul București se legitimează procesual.

Existenta unor dispoziții legale care conferă alternativ C.G.M.B. și respectiv primarului general prerogative de reprezentare a unității administrativ, teritoriale constituie o chestiune care excede cadrul procesual, interesând exclusiv raporturile dintre aceste două entități. Imposibilitatea acestora, reală sau doar simulată, de a-și delimita prerogativele în materia analizată nu poate fi opusă în mod eficient celorlalte părți, deoarece în esența aceasta constituie o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, contravenind dispozițiilor imperative ale art. 723 C. proc. civ. Celelalte critici formulate de către același recurent sunt însă fondate. În acest sens, Curtea reține că, într-adevăr, obligarea municipiului București la restituirea sumelor achitate de M.N.G.V.

ca preț al imobilului litigios încalcă dispozițiile exprese ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 care conferă Ministerului Finantelor Publice prerogative exclusive de gestionare a fondului special, constituit pentru a fi utilizat în vederea efectuării unor plăți prevăzute de aceeași lege. În mod implicit articolul de lege menționat consacră o derogare de la dispozițiile art. 1339 si următoarele C. civ., referitoare la răspunderea pe care vânzătorul o are față de cumpărător în caz de evicțiune. Din acest punct de vedere decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate, intrând sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) și (3), art. 314 și art. 316 C. proc.

civ., precum și a art. 296 din același cod, admițând recursul și respectiv apelul declarate în cauză de C.G.M.B. și schimbând sentința, în sensul respingerii cererii de chemare a acestuia în garanție de către pârâtul M.N.G.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.G.M.B. împotriva deciziei nr. 407 din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul admiterii apelului declarat de C.G.M.B. împotriva sentinței civile nr. 1898 din 13 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Schimbă în parte sentința si respinge cererea de chemare în garanție formulată împotriva C.G.M.B. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor pronunțate în cauză. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.N.G.V. împotriva aceleiași decizii. Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC R. SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2004.