ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2681/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2681/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Prin acțiunea formulată la 2 februarie

1998 și care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București

cu numărul de dosar 1706/1998, reclamanta D.M. a chemat în judecată Consiliul

General al municipiului București și S.C. R. S.A. solicitând ca aceștia să fie

obligați să îi lase „în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

situat în București”; s-a mai precizat că imobilul revendicat este „situat pe

două nivele (parter și etaj), având la parter 2 camere, bucătărie, cămară,

cameră servitor și 3 camere mici, iar la etaj 3 camere, baie, cămară și pod” la

acestea adăugându-se și „cota aferentă de teren de 1/3 din suprafața totală de

523 mp”.

În motivarea acțiunii reclamanta a

susținut în esență că acest imobil a aparținut numitei D.E.M. și a fost în mod

abuziv inclus pe lista anexă a Decretului nr. 92/1950, deși conform art. II din

același act normativ proprietara era exceptată de la măsura naționalizării.

În ceea ce privește legitimarea sa

procesuală reclamanta a menționat că este unica moștenitoare a soțului său

D.N.M., decedat la 4 ianuarie 1997, care la rândul său era unicul succesor al

proprietarei inițiale a imobilului revendicat.

La 20 mai 1998 în cauză a fost formulată o

cerere de intervenție în interes propriu de către P.F., M.V. și V.M. care au

arătat că, în baza a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996

și respectiv în anul 1997, au cumpărat imobilul revendicat de reclamantă în

condițiile în care „nu exista nici un indiciu asupra existenței vreunui

litigiu” în legătură cu acest bun.

Totodată intervenienții au susținut că

imobilul „a fost naționalizat cu titlu, încadrându-se în dispozițiile

Decretului nr. 92/1950” și au solicitat în consecință respingerea acțiunii în

revendicare.

Prin încheierea pronunțată la 20 octombrie

1998, instanța a respins ca rămasă fără obiect cererea de intervenție, luând

act de precizarea verbală făcută la acel termen de reclamantă în sensul că

acțiunea se impunea a fi judecată în contradictoriu cu semnatarii cererii de

intervenție care urmau a figura în continuare în cauză în calitate de pârâți.

De asemenea, la termenul din 12 ianuarie

1999 instanța a pus din oficiu în discuția părților excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București și respectiv

a S.C. R. S.A., excepție care a fost admisă prin încheierea de la aceeași dată

dispunându-se scoaterea lor din cauză.

La 23 martie 1999, printr-o petiție depusă

în dosarul cauzei, reclamanta D.M. a indicat că valoarea imobilului revendicat

era de peste 500.000.000 lei solicitând ca - în raport cu prevederile legale

care delimitau competența materială de soluționare a cauzelor civile în primă

instanță - să se dispună declinarea competenței la Tribunalul București.

Prin sentința civilă nr. 4622 pronunțată

la 23 martie 1999, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de

soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.

Apelul făcut împotriva acestei sentințe de

pârâții P.F., V.M. și M.V. a fost respins ca tardiv declarat prin decizia

civilă nr. 2541/A pronunțată la 5 octombrie 1999 de secția a III-a civilă a

Tribunalului București în dosarul nr. 2703/1999.

Ulterior, pârâții au declarat recurs

împotriva acestei din urmă hotărâri, iar prin decizia civilă nr. 858 din 14

martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în

dosarul nr. 7140/1999 recursul a fost respins ca nefondat.

Ca urmare a rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii de declinare a competenței cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu numărul de dosar

3752/2000.

La 24 octombrie 2000 reclamanta D.M. a

depus în acest dosar o cerere de chemare în judecată în calitate de pârât a

municipiului București, reprezentat legal de către primarul general.

Prin aceeași completare de acțiune s-a

solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

prin care P.F., pe de-o parte, și V.M. și M.V., pe de alta, au dobândit în

proprietate câte o parte a imobilului care forma obiectul litigiului, în

condițiile în care reclamanta își făcuse cunoscută intenția sa de a-l revendica

prin notificări adresate atât C.G.M.B.-ului cât și Comisiei de aplicare a legii

nr. 112/1995 și S.C. R.

Referitor la această din urmă cerere s-a

afirmat că respectivele acte juridice au fost încheiate cu încălcarea art. 1403

C. civ. și a art. 1 din Legea nr. 112/1995 deoarece aveau ca obiect un bun

litigios care făcea parte dintre apartamentele revendicate de către

proprietarii de drept și care fuseseră preluate de către stat fără titlu.

Un alt motiv de nulitate invocat de

reclamantă a vizat încălcarea dispozițiilor art. 1536 C. civ. pe considerentul

că în cuprinsul contractelor menționate nu este prevăzut numele vânzătorului ci

al S.C. R. S.A., care în calitatea sa de mandatar nu putea încheia acte de

dispoziție.

În cauză au fost administrate probele cu

înscrisuri și interogatorii, iar prin sentința civilă nr. 221 pronunțată la 27

februarie 2001, secția a III-a civilă a Tribunalului București a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților inițiali Consiliul General al

municipiului București și respectiv S.C. R. S.A., respingând cererea de

revendicare formulată în contradictoriu cu aceștia.

Totodată a fost admisă în parte cererea

precizată și completată și s-a dispus ca imobilul situat în București să fie

lăsat reclamantei în deplină proprietate și posesie de către pârâta P.F. (în

ceea ce privește apartamentul nr. 1 situat la parter) și respectiv de pârâții

V.M. și M.V. (în ceea ce privește apartamentul nr. 2 situat la etajul 1).

Prin aceeași sentință au fost respinse

cererile reclamantei de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare

având ca obiect cele două unități locative care alcătuiau imobilul revendicat

precum și cererile de intervenție formulate de P.F., V.M. și M.V.

Apelurile făcute ulterior împotriva

acestei sentințe de P.F., V.M. și M.V. au fost respinse ca nefondate prin

decizia civilă nr. 373/A pronunțată la 10 septembrie 2001 de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă.

Pentru a pronunța această decizie instanța

de apel a relevat mai întâi că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, în

cazul acțiunilor aflate pe rol la data intrării în vigoare a respectivei legi,

aplicarea prevederilor acesteia putea fi făcută numai în măsura în care

persoana îndreptățită, în speță reclamanta, ar fi formulat o cerere în acest

sens.

Ca urmare, critica apelanților referitoare

la neaplicarea de către instanța de fond a prevederilor art. 18 și art. 46 din

Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată, reținându-se că în cauză nu este

îndeplinită condiția mai sus menționată.

Totodată s-a afirmat că, fiind dobândit de

către defuncta D.E.M. de la părinții săi cu titlu de dotă, imobilul revendicat

avea rolul de a-i oferi acesteia o garanție pentru securitatea (sa) materială,

neputând fi, deci, considerat un mijloc de exploatare, în sens politic, adică

în sensul definit de art. I din Decretul nr. 92/1950.

Pentru aceleași considerente s-a conchis

că în speță calitatea de casnică avută de proprietara imobilului se impunea a

fi asimilată acelor categorii sociale care, conform art. II din decretul

amintit, erau exceptate expres de la măsura naționalizării, fiind, deci,

justificată aprecierea primei instanțe referitoare la caracterul abuziv al

preluării a imobilului de către stat.

În altă ordine de idei, instanța de apel a

reținut că „apelanții au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu bună

credință, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995”, însă în urma

comparării titlurilor de proprietate, cel avut de autoarea reclamantei s-a

dovedit a fi „mai vechi și mai bine conturat”.

În ceea ce privește admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive și respectiv respingerea ca rămasă fără

obiect a cererii de intervenție s-a apreciat, de asemenea, că sentința este

fondată în condițiile în care la data introducerii acțiunii „municipiul

București înstrăinase cele două apartamente”, iar pe de altă parte respectiva

acțiune în revendicare fusese ulterior precizată în sensul chemării în judecată

a intervenienților inițiali în calitate de pârâți, inclusiv în scopul

constatării nulității titlurilor lor de proprietate.

La 22 noiembrie 2001 și respectiv 29

noiembrie 2001 decizia astfel pronunțată a fost atacată cu recurs, mai întâi de

P.F., iar apoi de V.M. și M.V., ulterior cauza fiind înregistrată pe rolul

secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 5833/2001.

În motivarea recursului său P.F. nu a

criticat în mod explicit decizia atacată subliniind însă că a cumpărat

apartamentul aflat în proprietatea sa cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și acționând cu bună credință.

În acest context a mai susținut că

declarațiile potrivit cărora chiriașii cumpărători ar fi avut cunoștință încă

din anul 1996 despre intenția reclamantei de a revendica imobilul sunt false, o

asemenea intenție nefiind exprimată decât în luna septembrie a anului 1998.

Referitor la aceste afirmații Curtea

constată că, prin natura lor, argumentele aduse în susținerea recursului

declarat de P.F. corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 8-10 C.

proc. civ.

Prin urmare, deși nu au fost invocate în

mod expres de recurentă, aceste texte de lege vor fi avute în vedere în

analizarea recursului astfel declarat, respectiva deficiență de motivare fiind

remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc.

civ.

La rândul lor, în susținerea recursului pe

care l-au declarat, V.M. și M.V. au invocat mai întâi dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. afirmând că instanțele care s-au pronunțat în cauză fie au

încălcat, fie au interpretat ori au aplicat greșit mai multe prevederi legale.

S-a susținut astfel:

- că soluționarea cauzei în fond s-a făcut

cu încălcarea art. 18 lit. d) și a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

condițiile în care ultimul dintre cele două texte reglementa o chestiune de

ordine publică și era de imediată aplicare;

- că, prin urmare, „metoda aleasă de instanță,

aceea de comparare a titlurilor este nelegală și abuzivă” deoarece „încalcă

principiul ocrotirii bunei-credințe”;

- că scoaterea din cauză a municipiului

București este nelegală întrucât soluționarea unor acțiuni în revendicare,

precum aceea dedusă judecății, presupune că „reconstituirea titlului se face în

raport de actul de preluare al statului” care „trebuie să fie parte în proces”;

- că respingerea ca rămasă fără obiect a

cererii de intervenție formulată de recurenți contravine normelor procedurale

aplicabile în materie, soluția corectă trebuind să fie aceea de admitere a

respectivei cereri și de constatare a calității lor de cumpărători de bună

credință;

- că includerea de către instanțe a

casnicelor în categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării

dispuse prin Decretul 92/1950 este contrară prevederilor exprese și limitative

ale art. II din respectivul act normativ.

Referitor la acest ultim aspect aceiași

recurenți au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. susținând

că instanțele au apreciat greșit unele dintre probele administrate în cauză

care confirmau că „statul a preluat imobilul cu titlu, în temeiul unei legi,

conform art. 645 C. civ.”. Au fost menționate în acest sens:

- înscrisurile din care rezultă că autoarea

reclamantei nu era încadrată în câmpul muncii la data preluării imobilului prin

actul de naționalizare, având ca unică sursă de venituri chiriile pe care le

încasa în urma exploatării locative a imobilului;

- înscrisurile care atestă că autoarea

reclamantei și familia ei făcea parte din categoria moșierilor

(exploatatorilor, în înțelesul art. I din Decretul nr. 92/1950).

Pe lângă prevederile art. 304 pct. 9 și 10

C. proc. civ. astfel evocate V.M. și M.V. au precizat că recursul pe care l-au

declarat se întemeiază și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și în general pe

acelea ale art. 299-316 din același cod.

Intimata-reclamantă D.M. a solicitat

respingerea recursurilor depunând în dosarul cauzei și concluzii scrise prin

care a expus mai multe argumente prin care a combătut mai cu seamă motivele de

recurs invocate de V.M. și M.V.

În ceea ce îi privește, intimații

municipiul București reprezentat prin primarul general și S.C. R. S.A. nu s-au

prezentat și nici nu și-au făcut cunoscut punctul de vedere referitor la

recursurile declarate în cauză.

Recursurile sunt fondate.

În acest sens Curtea are în vedere că

soluționarea cauzei în fond și în apel s-a făcut fără ca instanțele să ia în

considerare chestiunea efectelor juridice pe care le poate avea aparența de

drept (aspect evocat de regula prin adagiul latin

error comunis facit jus

).

În speță o astfel de aparență a existat cu

privire la legitimitatea exercitării de către stat a dreptului de proprietate

asupra imobilului, fiind susținută la data formulării acțiunii în revendicare

de numeroase elemente de fapt și de drept.

Este de amintit astfel că:

- imobilului era nominalizat în

lista-anexă a bunurilor din această categorie naționalizate prin Decretul nr.

92/1950;

- prerogativele care configurează dreptul

de proprietate fuseseră exercitate de către stat timp de aproape 48 de ani;

- aceste prerogative au continuat să fie

exercitate ca atare și ulterior transformărilor survenite în plan politic și

juridic în perioada 1989-1991, inclusiv după intrarea în vigoare a noii Constituții

a României;

- nu exista nici o hotărâre judecătorescă

anterioară contrară acestei aparențe de legalitate.

De altfel, în prezent în favoarea

recunoașterii eficienței juridice a aparenței de drept operează și argumentele

expuse de Curtea Constituțională în Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002.

Este de remarcat astfel că, deși au fost

expuse în cadrul unei analize a constituționalității dispozițiilor art. 46 alin

(2) din Legea nr. 10/2001, argumentele menționate pot fi însușite de către

instanțe în considerarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., găsindu-și, deci,

incidența în soluționarea unor litigii precum acela dedus judecății în cauza de

față.

În altă ordine de idei este de observat că

evocarea beneficiului aparenței de drept nu poate duce la exonerarea de

răspundere a statului în măsura în care acesta a uzurpat dreptul legitim de

proprietate inițial configurat, putând fi invocat însă de cei care, acționând

cu bună credință, au cumpărat imobilul de la proprietarul aparent.

În acest sens Curtea are în vedere că

potrivit înscrisurilor depuse în copie în dosarul de fond nr. 3752/2000 al

Tribunalului București imobilul care a format obiectul acțiunii în revendicare,

împărțit în două unități funcționale distincte denumite apartamente, a fost

dobândit de recurenți după cum urmează:

- apartamentul nr. 1 a fost cumpărat în

baza contractului nr. 116/112/1997 și a procesului verbal de predare-primire

încheiate la 20 ianuarie 1997 de către S.C. R. S.A. în calitate de vânzător și

P.F. în calitate de cumpărător;

- apartamentul nr. 2 a fost cumpărat în

baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 641/112/1996 și a procesului verbal

de predare-primire încheiate la 3 februarie 1997 de către S.C. R. S.A. în

calitate de vânzător și V.M. și M.V. în calitate de cumpărători.

În acest context Curtea reține că, în

condițiile în care reclamanta a invocat expres nulitatea actelor juridice

menționate, respectiva cerere nu putea fi judecată decât în contradictoriu cu

părțile semnatare ale contractelor, deci și cu S.C. R. S.A.

Prin urmare admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a S.C. R. S.A. de către instanța de fond și

menținerea respectivei soluții în apel este contrară legii, făcând aplicabile

în cauză prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Excepția similară invocată în legătură cu

pârâtul municipiul București reprezentat prin primarul general se impunea a fi

la rândul ei respinsă, dată fiind apartenența imobilului revendicat la așa

numitul fond locativ gestionat la nivel municipal ca și natura raporturilor

juridice specifice existente între acest pârât și S.C. R. S.A.

Aceleași înscrisuri depuse în copie în

dosarul de fond nr. 3752/2000 al Tribunalului București atestă că, anterior

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, P.F., V.M. și M.V. deținuseră

spațiile menționate în calitate de chiriași, ceea ce le conferise și vocația de

a cumpăra respectivele apartamente în condițiile Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte Curtea reține că în cauză

nu s-a făcut dovada că anterior încheierii contractelor de cumpărare reclamanta

ar fi adus la cunoștință recurenților intenția sa de a revendica imobilul, iar

acțiunea propriu-zisă a fost formulată doar la 2 februarie 1998.

De altfel, toate aceste împrejurări au

fost avute în vedere de către instanța de apel care, în mod justificat, a

reținut în mod expres că pârâții P.F., V.M. și M.V. au calitatea de cumpărători

de bună credință.

Într-o abordare consecventă s-ar fi impus

ca în urma acestei constatări instanța de apel să dea curs principiului

protejării bunei credințe acordând preferință titlurilor de proprietate ale

cumpărătorilor, soluție care în egală măsură ar fi fost conformă și cerințelor

conservării efectelor juridice ale aparenței de drept mai sus menționate.

Ignorând însă aceste cerințe

logico-juridice decizia recurată intră sub incidența art. 304 pct. 9 și 10 C.

proc. civ.

Așa fiind, apare ca irelevantă analizarea

celorlalte critici invocate de recurenți, Curtea urmând a face aplicarea art.

312 alin. (1)-(3) și art. 314 C. proc. civ. în sensul admiterii recursurilor,

al modificării deciziei menționate și al admiterii apelurilor făcute de către

aceiași pârâții.

Prin aplicarea corespunzătoare a art. 296

C. proc. civ. sentința civilă nr. 221 din 27 februarie 2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, va fi schimbată atât cu privire la

respingerea excepțiilor referitoare la lipsa calității procesuale pasive cât și

în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii formulate, precizate și

completate de reclamanta D.M.

Având în vedere că în urma precizării de

la 24 octombrie 2000 a acțiunii principale P.F., V.M. și M.V. au figurat în

cauză în calitate de pârâți, ceea ce le-a și permis exercitarea corespunzătoare

a tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale, Curtea constată că nu mai

subzistă interesul avut de aceștia cu ocazia introducerii cererii lor de

intervenție în interes propriu, aceasta urmând a fi, deci, respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de P.F. și de

V.M. și M.V. împotriva deciziei civile nr. 373

/

A din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Modifică decizia în sensul că admite

apelurile declarate de aceleași părți împotriva sentinței civile nr. 221 din 27

februarie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă

în sensul că respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a

municipiului București prin primar general și S.C. R. S.A. și pe fond respinge

acțiunea reclamantei D.M. precizată și completată, ca nefondată.

Respinge cererea de intervenție.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi,

19 iunie 2003.