ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6193/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6193/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

24 iunie 1998 sub nr. 11805 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta

A.P.E.E. a chemat în judecată pe pârâții: Consiliul General al municipiului

București, prin primarul general și SC H.N. SA, solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la

imobilul situat în București, iar aceștia să fie obligați să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul de la parter și apartamentul nr.

3 de la etajul 2 al vilei situată în București, sectorul 1.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că vila menționată a fost construită de tatăl său, A.I. pe terenul

cumpărat împreună cu mama ei la data de 9 mai 1933, conform actului

autentificat sub nr.12022 și transcris sub nr. 6277 la Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat.

Ulterior, în baza autorizației de

construcție nr. 5 a D/1933, tatăl său a ridicat construcția.

În ziua de 28 august 1944 când

trupele rusești au intrat în țară au fost izgoniți din imobil și mobilierul

le-a fost rechiziționat conform Ordinului nr. 92/1944 al Poliției Capitale

precum și obiecte personale.

La data de 20 aprilie 1950, imobilul

a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950 în mod nelegal, întrucât

autorul său fiind de profesie avocat și pensionar la data naționalizării, era

exceptat de la naționalizare conform art. II din același decret.

A mai arătat că este unică

moștenitoare a părinților săi, A.I. (decedat la 26 ianuarie 1953) și A.L.

(decedată la 11 iulie 1988).

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 112/1995.

La data de 29 septembrie 1998 (dosar

nr. 11805/1998) au formulat cerere de intervenție D.S.N.M. și D.M. solicitând

să se constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 3 situat la etajul 2 al

imobilului din București, (solicitat de reclamantă) care le-a fost vândut de

Primăria municipiului București, prin mandatarul SC H.N. SA, conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996.

Fiind astfel investită, Judecătoria

sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 20094 din 8 decembrie 1998, a

respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin decizia nr. 824 A din 8 iunie 1999, a admis apelul reclamantei

împotriva sentinței judecătoriei, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași judecătorii, pentru ca aceasta să se pronunțe în principiu

cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de soții D.

asupra căreia instanța de fond omisese să se pronunțe.

Prin decizia nr. 1421 din 19 aprilie

2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat nul recursul

declarat de intervenienții D.S.N.M. și D.M. împotriva deciziei instanței de

apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 sub nr. 19098/2000.

În acest dosar la datele de 8

noiembrie 2000 și 13 decembrie 2000 reclamanta și-a precizat și completat

acțiunea, în sensul că a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului

statului cu privire la imobil în contradictoriu cu Primăria municipiului

București și nu cu Consiliul General al municipiului București și constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentul de la parter

cumpărat de soții Ș.G. și G.E. (ulterior renunțând la judecată față de aceștia)

precum și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23

septembrie 1996, încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar

SC H.N. SA, în calitate de vânzător și pârâții D.S.N.M. și D.M., în calitate de

cumpărători, privind apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului situat în

sector 1, iar aceștia din urmă să fie obligați să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul.

Ca urmare a modificărilor

procedurale, în raport de valoarea de peste 150 milioane lei a imobilului

revendicat, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4277

din 11 aprilie 2001 a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea

Tribunalului București, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu nr. 3617/2001.

În acest dosar, la data de 1 iunie

2001, reclamanta precizează că obiect al prezentei cauze îl reprezintă doar

apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului în legătură cu care a solicitat

să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și

revendicarea, iar temeiul de drept sunt și prevederile art. 9 alin. (6) și art.

10 din Legea nr. 112/1995 și art. 480-481 C. civ.

Reclamanta menține primul capăt de

cerere privind constatarea nelegalității titlului Statului asupra bunului

revendicat.

Susține că pârâtul D.M. a cumpărat

la data de 19 martie 1992 conform contractului autentificat sub nr. 7536/1992

de Notariatul de Stat sector 3 apartamentul nr. 70 situat în Blocul P.M.62, din

București, situație în care nu mai putea cumpăra apartamentul ce formează

obiectul prezentului litigiu.

În plus, a mai arătat reclamanta, că

în vederea cumpărării apartamentului în litigiu, pârâții D. au declarat că nu

dețin altă locuință proprietate personală, conform declarațiilor autentificate

la 19 septembrie și respectiv 27 septembrie 1996, deși nu aceasta era

realitatea.

Tribunalul municipiului București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1745 din 19 noiembrie 2001, a respins

excepțiile formulate de pârâții Consiliul General al municipiului București și

SC H.N. SA referitoare la lipsa calității lor procesuale pasive și a respins

acțiunea reclamantei, precum și cererea de intervenție formulată de

intervenienții D.S.N.M. și D.M.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut și motivat că reclamanta uzând de procedura prevăzută de Legea nr.

112/1995 cererea de restituire în natură i-a fost respinsă, printr-o dispoziție

a Primăriei municipiului București acordându-i-se despăgubiri, așa încât, avea

deschisă calea plângerii împotriva acestei dispoziții și nu calea acțiunii în

revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., care este inadmisibilă.

A mai reținut că la data

introducerii acțiunii, 24 iunie 1998, pârâții Primăria municipiului București,

Consiliul General al municipiului București și SC H.N. SA nu mai erau

deținătorii apartamentului în discuție, întrucât acesta fusese vândut în anul

1996 soților D., așa încât, aceste persoane juridice nu mai au calitate

procesuală pasivă.

Referitor la capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

145 din 23 septembrie 1996, reclamanta nu are calitate procesuală activă în

condițiile în care acesteia nu i s-a recunoscut calitatea de proprietar al

apartamentului în litigiu.

Ca o consecință a respingerii

acțiunii principale, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție

formulată de soții D.

Împotriva acestei hotărâri, au

formulat apel atât reclamanta cât și intervenienții D.S.N.M. și D.M., iar

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 361 din 2

octombrie 2002, le-a admis, a anulat sentința și a acordat termen pentru judecata

în fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut și motivat că, soluția tribunalului este nelegală în condițiile

în care acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în anul 1998 și

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă, în condițiile în

care foștii proprietari pot să reclame în fața instanței judecătorești

încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuințelor

deținute de chiriași.

A mai reținut că în mod greșit

instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Primăriei municipiului București, Consiliului General al municipiului București

și SC H.N. SA întrucât în raport de obiectul acțiunii, constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare și revendicare, aceste persoane juridice au

calitate procesuală pasivă, chiar dacă nu mai aveau posesia bunului căci în

raport de acestea trebuia să se verifice legalitatea preluării bunului de către

Stat, iar pe de altă parte, Primăria municipiului București și SC H.N. SA sunt

părți în contractul a cărei nulitate absolută s-a cerut.

S-a mai reținut că soluția primei

instanțe este greșită și sub aspectul încălcării prevederilor art. 85 raportat

la art. 94 alin. (4) C. proc. civ., întrucât Primăria municipiului București și

SC H.N. SA nu au fost citate, deși prin completarea de la dosarul 19038/2000,

ca și prin precizarea de la dosarul nr. 3671/2001 al Judecătoriei sectorului 1

reclamanta solicitase acest lucru.

Împotriva acestei decizii

intermediare nr. 361 din 2 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, au formulat recurs atât Consiliul General al municipiului

București, prin Primarul general, cât și intervenienții D., recursuri ce au

fost respinse ca inadmisibile de Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă

nr. 2035 din 20 mai 2003.

La data de 1 aprilie 2002 s-a

înregistrat sub nr. 5356/2002 la Judecătoria sectorului 1 București cererea

municipiului București, prin Primarul General, prin care a chemat în judecată

pe pârâții D.S.N.M., D.M. și SC H.N. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 145 din 23 aprilie 1996 privind apartamentul nr. 3 situat la etajul 2 al

imobilului din București, încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, situație în care devin incidente prevederile art.

11 din aceeași lege.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție

pârâtul D.M. deținea în proprietate apartamentul nr.70 situat în sector 3, iar

prin declarație notarială acesta a menționat că nu mai deține o altă locuință

proprietate personală, încălcându-se astfel prevederile art. 9 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin încheierea din 22 octombrie 2002 dată în dosarul nr. 5356/2002 a admis

excepția de litispendență, întrucât pe rolul Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, se afla dosarul nr. 1026/2002 și era îndeplinită tripla identitate

de obiect, cauză și părți, trimițând dosarul la această instanță, pentru

soluționarea împreună a cauzelor.

Rejudecând, prin decizia nr. 1238

din 16 iunie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondate, atât acțiunea formulată de reclamanta A.P.E.E. așa cum a fost

precizată, cât și acțiunea conexă formulată de Municipiul București, prin

primarul general. A respins cererea reconvențională formulată de pârâții

D.S.N.M. și D.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut și motivat că prin sentința civilă nr. 1141 din 18 februarie

2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul nr. 12536/2003

definitivă și irevocabilă, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. 7536

din 19 martie 1992 încheiat între numiții R.T. și R.E., în calitate de

vânzători și pârâtul D.M., în calitate de cumpărător, este un act simulat,

voința reală a părților actului secret fiind contract de donație a imobilului

situat în București, sector 3 încheiat între numiții R.T. și R.E. în calitate

de donatori și D.S., în calitate de donatară, prin reprezentantul său legal

D.M.

Față de caracterul declarativ al

acestei hotărâri judecătorești, instanța a constatat că pârâtul D.M. nu a fost

niciodată proprietarul apartamentului nr. 70 situat la adresa menționată, proprietar

fiind fiica minoră a acestuia, D.S., în calitate de donatară.

În această situație, actul de

vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria

municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA și pârâții D.S.N.M. și D.M.,

în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al

imobilului din sector 1, nu s-a încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și

art. 11 din Legea nr. 112/1995, care să sancționeze actul juridic astfel

încheiat cu nulitatea, întrucât nici unul dintre cumpărători nu avea la data

încheierii actului alt imobil dobândit în proprietate, anterior, în municipiul

București.

Instanța de apel a calificat ca

fiind cerere reconvențională cererea de intervenție în interes propriu

formulată de soții D., în raport de calitatea acestora de pârâți, așa cum s-a

solicitat de către reclamantă prin precizarea de acțiune.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

a declarat recurs reclamanta A.P.E.E. invocând motivele prevăzute de art. 304

pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Susține, astfel, că hotărârea

atacată cuprinde motive contradictorii în sensul că, deși prin decizia civilă

nr. 361 din 2 octombrie 2002 prin care Curtea de Apel București a admis

apelurile și a anulat sentința nr. 1745 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului

București, a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâților Primăria

municipiului București și SC H.N. SA în contradictoriu cu care se poate

verifica legalitatea preluării imobilului de către stat, totuși prin decizia

nr. 1238 din 16 iunie 2004, rejudecând cauza în fond, instanța de apel nu

analizează primul capăt al cererii sale privind constatarea nelegalității

măsurii de naționalizare a bunului imobil în discuție, întrucât autorii săi

erau exceptați conform art. II din Decretul nr. 92/1950, tatăl fiind de

profesie avocat și pensionar la data apariției Decretului nr. 92/1950, iar

mama, casnică.

În aceste condiții, încălcarea

dispozițiilor legale menționate, respectiv art. II din Decretul nr. 92/1950,

conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu

emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil.

Nefiind preluat de stat cu titlu

legal, imobilul nu putea face obiectul contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu pârâții D. în baza Legii nr. 112/1995 întrucât acest act normativ

permitea doar înstrăinarea de către stat a imobilelor intrate cu titlu în

patrimoniul acestuia. Or, nevalabilitatea titlului de proprietar al

vânzătorului, atrage și nulitatea actului terțului dobânditor.

Mai susține că, deși în prima

hotărâre 361/2002 instanța de apel a pornit de la raționamentul potrivit căruia

în rejudecare urma să dea răspuns problemei dacă statul în mod legal era sau nu

proprietar, totuși în considerentele deciziei dată în rejudecare aceasta nu se

reflectă, aspect ce conferă hotărârii caracter contradictoriu.

Reclamanta mai susține că în

privința celui de al doilea capăt de cerere vizând constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare în discuție reținerea de către

instanța de apel a hotărârii nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei

sectorului 3 ce a constatat simulația este nerelevantă, întrucât chiar și

printr-o asemenea modalitate, dobândirea unui imobil de către un membru al

familiei există.

Un alt aspect ce dovedește

încălcarea legii și ignorat de instanță, este cel referitor la declarațiile

notariale prin care fiecare din pârâți a declarat pe proprie răspundere și în

conformitate cu art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, atât în ceea ce-l

privește pe declarant cât și pe soțul/soția acestuia, că nu au dobândit sau

înstrăinat o altă locuință proprietate personală în localitatea de domiciliu

începând cu ianuarie 1990.

Or, declarația dată de titulara

contractului este din 17 septembrie 1996, anterior contractului de

vânzare-cumpărare în discuție, iar declarația soțului D.M., coproprietar

conform aceluiași contract, este dată în 27 septembrie 1996, deci ulterior

semnării actului.

De asemenea, mai susține că

hotărârea instanței de apel este greșit și sub aspectul ignorării de către

aceasta a hotărârii prin care s-a consfințit tranzacția dintre pârâtul D.M. și

fosta sa soție, urmare căreia nu a fost atribuit acestuia apartamentul nr. 70

din sector 3, hotărâre ce nu a fost anulată și care dovedește calitatea lui de

proprietar al altei locuințe la data cumpărării apartamentului nr.3, etaj 2 din

sector 1, în discuție, situație ce se circumscrie dispozițiilor art. 9 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea

absolută a actului conform art. 11 din aceeași lege.

Solicită admiterea recursului și

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii principale și a celei

conexe.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce succed:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 24 iunie 1998 (deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neaplicabilă în cauză) reclamanta A.P.E.E. a investit instanța cu trei capete

de cerere:

1) constatarea nulității titlului

statului cu privire la imobilul situat în sector 1 ce a aparținut părinților

săi naționalizat nelegal conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950, deși aceștia

erau exceptați de la măsura naționalizării conform art. II din același act

normativ, întrucât tatăl său, A.I., era avocat-pensionar la data aplicării

acestei măsuri, iar mama, A.L., casnică;

2) constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între

Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de

vânzător și pârâții D.S.N.M. și D.M., în calitate de cumpărători, privind

apartamentul nr. 3, etaj 2 situat în sector 1 și ca o consecință,

3) obligarea pârâților D. de a-i

lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3, et. 2,

situat la adresa menționată.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 9

alin. (6) raportat la art. 11 din aceeași lege, aceste din urmă prevederi

legale fiind invocate și de municipiul București prin acțiunea conexă.

Formulând acțiunea în revendicare,

reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin

aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. În acest sens,

reclamanta a invocat calitatea de avocat-pensionar (intelectual) a autorului

său și respectiv, casnică, a mamei sale și dispozițiile art. II din Decretul

nr. 92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la

naționalizare.

Conform art. II din Decretul nr.

92/1950, așa cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 „nu intră în

prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite

proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din muncitori, precum și

a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți

pensionari, provenite din muncă”.

În cauză, s-a dovedit cu actele de

la dosarul nr. 11805/1998, că imobilul în litigiu a aparținut autorilor

reclamantei ce făceau parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în

mod expres și imperativ de la naționalizare.

Încălcarea dispozițiilor legale

menționate, respectiv ale art. II din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul

abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea

legii, nu poate fi considerat valabil ci, el este lovit de nulitate absolută.

Așadar, cum statul nu poate invoca

proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul, nu se poate susține că

imobilul a fost deținut de stat cu titlu.

De altfel, Decretul nr. 92/1950 era

și neconstituțional în raport chiar de Constituția din anul 1948, atunci în

vigoare, care prevedea în art. 8 că proprietatea particulară și dreptul de

moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și

economisire se bucură de o protecție specială.

Nefiind preluat de către stat cu un

titlu legal, imobilul în discuție nu putea face obiectul contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții D. în baza Legii nr. 112/1995 întrucât

acest act normativ permitea doar înstrăinarea de către stat a imobilelor

intrate cu titlu în patrimoniul acestuia. Or, nevalabilitatea titlului de

proprietar al statului-vânzător atrage și nulitatea actului terțului

dobânditor.

Deși în prima hotărâre nr. 361 din 2

octombrie 2002, prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelurile și a anulat sentința primei instanțe nr. 1745 din 19 noiembrie

2001, instanța a pornit de la raționamentul potrivit căruia în rejudecarea pe

fond urma să dea răspuns problemei dacă Statul în mod legal era sau nu

proprietar, totuși în decizia nr. 1238 din 16 iunie 2004 pronunțată în

rejudecare și care formează obiectul prezentului recurs, aceasta nu se

reflectă, aspect ce conferă acestei din urmă decizii un caracter

contradictoriu, nelegal și nefiind necesară administrarea de noi probe, urmează

a fi modificată sub acest aspect.

Referitor la cel de al doilea capăt

de cerere al acțiunii formulată de reclamantă (dar și de Municipiul București,

prin acțiunea conexă) cu privire la constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între

Primăria municipiului București și pârâții D.S.N.M. și D.M. și pentru

încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) raportat la art. 11 din Legea nr.

112/1995, se constată nelegalitatea deciziei atacate și sub acest aspect.

Conform art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 112/1995 „chirașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se

restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta

după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor

apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.

Conform alin. (6) al aceluiași

articol „fac excepție de la prevederile alin. (1) chiriașii titulari sau

membrii familiei lor, soț, soție, copii minori, care au dobândit sau au

înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în

localitatea de domiciliu”.

Art. 11 din aceeași lege prevede că

„actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9

alin. (6) și de art. 10 sunt lovite de nulitate absolută”.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 de fostul Notariat al sectorului 3

București, pârâtul D.M., în timpul căsătoriei cu prima soție, D.D., cumpără de

la părinții acesteia, R.T. și R.E., apartamentul nr. 70, situat în București,

sector 3, apartament ce i-a fost atribuit în deplină proprietate, prin sentința

civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei sectorului 5 București care a

declarat desfăcută această căsătorie, a încredințat mamei pe minora S. și a

consfințit tranzacția soților cu privire la partaj, fostei soții a pârâtului,

atribuindu-se în proprietate alt imobil.

Ulterior, la data de 11 iunie 1994,

pârâtul D.M. se căsătorește cu pârâta D.S.N.M., titulara contractului de

închiriere a apartamentului nr. 3, etaj 2 din București, sector 1, iar conform

contractului nr. 145 din 23 septembrie 1996, cumpără acest apartament, în baza

cererii înregistrată sub nr. 28425 din 21 august 1996 la SC H.N. SA.

În realizarea opțiunii prevăzută de

art. 9 din Legea nr. 112/1995, privind cumpărarea acestui apartament, în

conformitate cu prevederile art. 9 alin. (6) din aceeași lege, pârâta D.S.N.M.

declară în fața notarului public la data de 19 septembrie 1996 că nu deține

nici personal, nici soțul său și nu a înstrăinat nici o locuință proprietate

personală începând cu data de 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu

(declarație autentificată sub nr. 2750 din 19 septembrie 1996 B.N.P. C.F.

Aceeași declarație, cu același

conținut, la același notar, în temeiul aceleiași opțiuni, dă și pârâtul D.M.,

dar la data de 27 septembrie 2002, deci ulterior încheierii contractului nr.

145 din 23 septembrie 1996 (declarație autentificată sub nr. 2822 din 27

septembrie 1996, dosar nr. 5356/2002).

Or, așa cum rezultă din contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 de fostul

Notariat de Stat sector 3 București și din sentința civilă nr. 2314 din 28 mai

1992 a Judecătoriei sectorului 5 București, pârâtul D.M. a dobândit cu titlu de

proprietate de la R.T. și E., apartamentul nr. 70 din sector 3.

Drept urmare, pârâtul mai deținea o

locuință proprietate personală dobândită după data de 1 ianuarie 1990 și ca

atare, ambii soți erau exceptați de la prevederile art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 112/1995, potrivit alin. (6) al aceluiași articol. Încheind, astfel,

contractul de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 (în litigiu) în

temeiul Legii nr. 112/1996, au intrat sub incidența art. 11 din aceeași lege,

actul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută, fiind încheiat

prin fraudarea și a acestor dispoziții ale legii.

La data de 6 noiembrie 2003 (în

timpul acestui proces pornit de reclamanta A. la data de 24 iunie 1998) pârâta

D.S.N.M. (reclamantă în dosarul nr. 12536/2003 al Judecătoriei sectorului 3) a

chemat în judecată pe soțul său, D.M., ca reprezentant legal al fiicei minore

D.S., pe fosta soție a acestuia, S.D. și pe părinții acesteia R.T. și R.E., iar

prin sentința civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004, Judecătoria sectorului 3

București a admis acțiunea și a constatat simulația contractului de

vânzare-cumpărare nr. 7536 din 19 martie 1992, încheiat între R.T. și E., în

calitate de vânzători și D.M., în calitate de cumpărător, în sensul că potrivit

voinței reale a părților, actul secret este contract de donație a

apartamentului nr. 70 situat în sector 3 București, încheiat între R.T. și R.E.

în calitate de donatori și D.S., în calitate de donatară, prin reprezentant

legal D.M.

Sentința civilă nr. 1141 din 18

februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3 București, în speța de față, este

nerelevantă întrucât ea nu este opozabilă nici reclamantei A. nici municipiului

București (reclamant în cererea conexă) care nu au avut calitatea de părți în

respectivul litigiu și nici în contract. Acestora nu le poate fi opusă situația

juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților (în speță,

donația), ci numai situația juridică astfel cum rezultă din contractul public,

aparent, în speță, contractul autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992

privind apartamentul nr. 70 din sector 3, deși acesta nu corespunde realității,

așa cum rezultă din sentința menționată. Sancțiunea specifică a simulației este

inopozabilitatea față de terți a situației juridice reale care este consacrată

prin contractul secret.

Această interpretare rezultă din

dispozițiile art. 1175 C. civ. care prevede „Actul secret care modifică un act

public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor

universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.

Întrucât prin simulație se ascunde

existența unei anumite realități juridice, ar fi nedrept ca anumite persoane,

străine de simulație, (cum este și cazul în speță) să suporte consecințele unor

operații pe care părțile le-au ascuns tocmai prin utilizarea simulației.

În această situație, contractul de

vânzare cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria

municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA și pârâții D.S.N.M. și D.M.,

în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al

imobilului din sector 1 s-a încheiat cu încălcarea dispozițiilor nr. 9 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, art. 11 din aceeași lege sancționând cu nulitatea

actul astfel încheiat, întrucât la data încheierii actului, 23 septembrie 1996,

D.M. era deja proprietarul apartamentului nr. 70 din sector 3, dobândit

anterior în municipiul București, respectiv prin contractul nr. 7536 din 19

martie 1992 și care, ca efect declarativ al partajului, i-a revenit în

proprietate prin sentința civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei

sectorului 5 București.

Prin urmare, aprecierea instanței de

apel în sensul că în raport de efectul declarativ al sentinței nr. 1141 din 18

februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3, pârâtul D.M. nu a fost niciodată proprietarul

apartamentului situat în șos. C. nr. 9, ci fiica sa minoră, D.S., în calitate

de donatară apare ca fiind greșită, căci această hotărâre nu este opozabilă

reclamantei și municipiului București.

În altă ordine de idei, nu sunt

lipsite de relevanță și anumite împrejurări de fapt care conduc la concluzia că

pentru obținerea apartamentului în discuție, pârâții și-au propus, anume, să

fraudeze atât dispozițiile legale, cât și interesul reclamantei care sesizase

instanța încă din anul 1998 pentru revendicarea bunului în calitate de

moștenitoare a părinților săi.

În acest sens, este de observat că

deși cererea de cumpărare a apartamentului în litigiu trebuia să fie însoțită

și de opțiune prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, pârâtul

D.M., coproprietar conform aceluiași contract, declară pe proprie răspundere

de-abia la data de 27 septembrie 1996, la 4 zile după încheierea contractului,

că nu are altă locuință dobândită după 1 ianuarie 1990. Declarația sa notarială

autentificată sub nr. 2822 din 27 septembrie 1996 nu exista, așadar, în

momentul încheierii contractului și care, dacă era depusă împreună cu

declarația soției sale anterior, legal, contractul nu se putea încheia.

De altfel, nici declarația dată de soția sa la 19 septembrie

1996, autentificată sub nr. 2750, în sensul că soțul său nu a dobândit altă

locuință proprietate personală cu începere de la 1 ianuarie 1990, nu corespunde

adevărului, căci, așa cum s-a arătat, la acea dată, pârâtul era proprietarul

apartamentului din șos. C. București.

Aceeași semnificație care lasă loc

îndoielii o are și formularea la data de 6 noiembrie 2003, în timpul prezentei

judecăți și la 11 ani după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

7536 din 19 martie 1996 privind apartamentul din șos. C., a acțiunii referitor

la care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004 a

Judecătoriei sectorului 3 București.

De aceea, și capătul al doilea din

cererea reclamantei și cel din acțiunea conexă sunt întemeiate și urmează a se

constata nulitatea absolută a contractului în discuție.

Ca o consecință a constatării

nulității absolute a acestui contract se constată a fi întemeiată și cererea

reclamantei privind revendicarea apartamentului nr. 3, et. 2 de la soții D., în

baza art. 480-481 C. civ.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă se privește ca fondat și

în baza art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., urmează a fi admis. Se va

modifica în parte decizia atacată în sensul că se va admite acțiunea reclamantei,

așa cum a fost completată și precizată și cererea conexă formulată de

municipiul București, prin primarul general, în conformitate cu considerentele

și dispozitivul prezentei decizii.

Se va menține dispoziția din decizia

atacată referitoare la respingerea cererii reconvenționale formulată de soții

D.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., pârâții intimați D. vor fi obligați la 4.000.000 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă reprezentând onorariu de avocat în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta A.P.E.E. împotriva deciziei nr. 1238 din 16 iunie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică în parte, în

sensul că:

Admite atât acțiunea principală așa

cum a fost completată și precizată formulată de reclamanta A.P.E.E., cât și

acțiunea conexă formulată de municipiul București, prin primarul general și în

consecință:

Constată nelegalitatea măsurii de

trecere în proprietatea statului a imobilului situat în sector 1 București.

Constată nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996, încheiat

între Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de

vânzător și pârâții D.S.N.M. și D.M. în calitate de cumpărători, privind

apartamentul din imobilul situat în București.

Obligă pe pârâții D.S.N.M. și D.M.

să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

nr. 3, etaj 2 din imobilul situat la adresa menționată.

Menține dispoziția din decizia

atacată privind respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâții

D.S.N.M. și D.M.

Obligă pe pârâții-intimați D.S.N.M.

și D.M. la 4 milioane lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iulie 2005.