ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5073/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5073/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20

octombrie 2009, reclamanții G.S. și G.M. au chemat în judecată pe pârâții A.P.P.S.

și Statul Român prin M.F.P., solicitând ca, în urma comparării titlurilor de

proprietate, să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul din imobilul situat în București, sector 1, cu

cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamanții au precizat că au cumpărat imobilul de la A.M.A., vânzătorul, la

rândul său, dobândind dreptul de proprietate asupra lui prin moștenire de la

defuncta sa mamă A.E., conform certificatului de moștenitor din 30 septembrie 2004;

aceasta din urmă l-a achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat la Notariatul de Stat București, transcris la grefa Tribunalului

Ilfov, secția civilă, completat la data de 20 iunie 1953 prin contractul de

vânzare-cumpărare adițional și rectificator autentificat de Notariatul de Stat

București din 27 iunie 1953, transcris de Tribunalul Popular al Raionului l.V.

Stalin la 03 iulie 1953, pentru tot apartamentul fiind dată autorizația de

cadastru din 1991.

Reclamanții

au arătat că titlul de proprietate al defunctei A.E. a fost consolidat prin

sentința civilă nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București, definitivă prin Decizia civilă nr. 845/1995 a

Tribunalului București, secția a IV a civilă, (prin care s-a reținut că

imobilul a fost locuit de autoarea vânzătorului, în calitate de proprietară,

până în anul 1954, când aceasta a fost deposedată în mod abuziv de către statul

comunist, fără titlu).

Referitor la

titlul de proprietate al statului, acesta susține că imobilul se află în

domeniul său privat și în administrarea RA A.P.P.S., fiind evidențiat în H.G.

nr. 265/2005, anexa 6, poziția 96, fără a prezenta un titlu valabil. Din

încheierea la 27 martie 2006 rezultă că imobilul a fost înscris în C.F. a municipiului

București sector 1, când s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea

Statului Român și dreptul de administrare al RA A.P.P.S.

În cauză,

deposedarea adevăratului proprietar s-a realizat în mod samavolnic, titlul de

proprietate al reclamanților fiind preferabil, mai bine caracterizat și unicul

valabil.

În drept,

s-au invocat dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Pârâta RA A.P.P.S.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca

neîntemeiată, și a invocat excepțiile netimbrârii (în sensul că cererea de

chemare în judecată nu se încadrează în dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea

nr. 146/1997) și inadmisibilității acțiunii (întrucât Legea nr. 10/2001

înlocuiește acțiunea dreptului comun, astfel încât în cazul imobilelor preluate

de stat persoana îndreptățită va parcurge procedura specială).

Pe fond, a

precizat că în evidențele pârâtei se află înregistrată notificarea din 16

octombrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către A.E.,

nesoluționată, prin care se solicită restituirea în natură a apartamentului al

imobilului din, sector 1, București, însă în susținerea notificării se face

referire doar la contractul de vânzare-cumpărare, nu și la sentința civilă nr.

2884 din 23 martie 1994. Hotărârea în cauză nu este opozabilă pârâtei, fiind

pronunțată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București; de altfel, în

practică s-a apreciat că acțiunile în revendicare sunt admisibile doar în

contradictoriu cu chiriașii cumpărători, nu și cu statul sau unitatea

deținătoare.

Pârâta RA A.P.P.S.

a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților

pârâți la restituirea cheltuielilor făcute cu întreținerea și conservarea

imobilului și a investițiilor realizate, precum și instituirea unui drept de

retenție asupra imobilului până la data restituirii acestor cheltuieli.

Reclamanții

au indicat valoarea imobilului ca fiind de 1.636.599,24 lei pentru a ti

determinată competența materială a instanței de judecată.

Prin

întâmpinare, au solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.

În ședința

publică din 29 ianuarie 2010, instanța a luat act de renunțarea la soluționarea

cererii reconvenționale și a respins excepția netimbrarii acțiunii, ca

neîntemeiată.

Prin sentința

civilă nr. 857 din 21 mai 2010, Tribunalului București, secția a I-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibității acțiunii, a admis acțiunea

formulată de reclamanții G.S. și G.M., a obligat pârâții să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din București, sector

1, compus din 5 camere, două băi, oficiu, cămară, terasa, balcon și ieșire de

serviciu, două camere de serviciu (cu suprafețele de 2,80 mp x 2,50 mp,

respectiv 2,40 mp x 2,50 mp), debara, spălătorie și boxa amplasate în podul

imobilului, iar, la subsol, garajul amplasat pe partea laterală stângă a

imobilului și pivnița tencuită, împreună cu cota indiviză de 160 mp din terenul

aferent imobilului din întregul teren de 850 mp pe care este construit

imobilul.

În

considerentele hotărârii, instanța a reținut că, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat București Biroul nr. 1 și

transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secția civilă, completat la data de 20

iunie 1953 prin contractul de vânzare-cumpărare adițional și rectificator

autentificat de Notariatul de Stat București din 27 iunie 1953 și transcris de

Tribunalul Popular al raionului L.V. Stalin la 03 iulie 1991, A.E. a dobândit

de la M.S. imobilul revendicat.

Ulterior,

conform sentinței civile nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunțate de Judecătoria

Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 845/1995 a

Tribunalului București, secția a IV a civilă, a fost admisă acțiunea în

revendicare formulată de A.E. în contradictoriu cu SC I. SA, SC H.N. SA și

Consiliul Local al Municipiului București, constatându-se că reclamanta este

proprietara apartamentului în litigiu și au fost obligați pârâții să-i lase

acesteia imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Din motivarea

hotărârii reiese că apartamentul a fost locuit de A.E., în calitate de

proprietară, până în anui 1954, când aceasta a fost deposedată în mod abuziv de

către stat, fără titlu.

Această

sentință a fost pusă în executare prin Dispoziția din 1996 emisă de Primarul

General al Municipiului București.

A.E. a

formulat notificarea din 16 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/2001,

solicitând restituirea în natură a imobilului litigios.

Conform

certificatului de moștenitor din 30 septembrie 2004 emis de B.N.P. Lotus, A.E.

a decedat la 07 februarie 2004, succesor fiind A.M.A., în calitate de fiu; din

masa succesorală face parte și dreptul de proprietate asupra apartamentului

revendicat.

Reclamanții G.S.

și G.M. au dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din

31 august 2009 la B.N.P. P.M.T. și Asociații de la numitul A.M., iar, prin încheierea

din 01 septembrie 2009, a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea

reclamanților, care și-au deschis rol fiscal.

Raportându-se

la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție,

instanța a reținut sunt inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe

dreptul comun doar în situația în care nu a fost formulată o notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001.

În speță, o

astfel de notificare a fost tăcută de autoarea reclamanților, astfel cum a

recunoscut chiar pârâta prin întâmpinare, caz în care trebuie să se verifice pe

fond dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și

în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru a se

lămuri dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să

acopere neconvenționaîiîatea unor dispoziții ale legii speciale, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu convenția prin raportare la circumstanțele

concrete ale cauzei și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Pe lângă

notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, autoarea

reclamanților a formulat și o acțiune în revendicare cu privire la același

imobil, însă în contradictoriu cu SC I. SA, SC H.N. SA și Consiliul Local al

Municipiului București, prin care s~a constatat că este proprietara

apartamentului și au fost obligați pârâții să-i lase imobilul în deplină

proprietate și liniștită posesie.

Chiar dacă

hotărârea în cauză nu este opozabilă pârâților, aceasta reprezintă o

recunoaștere a dreptului de proprietate a! autoarei reclamanților asupra

imobilului și poate fi analizată prin prisma noțiunii de „bun" în sensul C.E.D.O.,

astfel că a respinge acțiunea formulată de succesorii cu titlu particular ai fostului

proprietar în contradictoriu cu statul român, în condițiile în care

recunoașterea dreptului de proprietate s-a realizat față de o autoritate

publică locală, înseamnă a aduce atingere însăși substanței dreptului de

proprietate, astfel cum este reglementat de ari. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul

cauzei, în ceea ce privește titlul de proprietate al reclamanților, instanța a

constatat că autoarea acestora a dobândit imobilul prin cumpărare în anul 1951,

respectiv 1953 și că dreptul de proprietate a fost consolidat prin sentința

civilă nr. 2884/1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

definitivă, care a confirmat preluarea imobilul de către stat fără titlu.

Referitor la

titlul de proprietate al statului, instanța a reținut că imobilul se află în

domeniul său privat și în administrarea RA A.P.P.S., fiind evidențiat în H.G.

nr. 265/2005, anexa 6, poziția 96.

Instanța a

constatat și că preluarea imobilului nu s-a făcut pentru cauză de utilitate

publică, că ingerința nu viza un scop legitim, că la momentul ingerinței, 1954,

nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al

proprietarilor cărora le-au fost preluate imobilele de către stat.

În atare

condiții, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți

instanța a avut în vedere că titlul de proprietate al reclamanților este

preferabil, fiind mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar,

pe când titlul statului este fondat pe violență, imobilul fiind preluat abuziv

prin nerespectarea dispozițiilor legale privind dreptul de proprietate.

Întrucât

admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate,

de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, imobilul fiind în

domeniul privat al Statului Român și în administrarea RA A.P.P.S., instanța a

admis acțiunea.

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, învestită fiind de Statul Român prin M.F.P.

prin D.G.F.P. a Municipiului București și de RA A.P.P.S., a respins, prin Decizia

civilă nr. 394 din 11 aprilie 2011, apelurilor declarate, ca nefondate.

Referitor la

primul apel, instanța a reținut că reclamanții au dobândit imobilul prinir-un

contract de vânzare-cumparare autentificat în fața unui notar public și că

cererea nu are nicio legătură cu aplicarea sau nu a Legii nr. 10/2001, titlul

lor, neatacat în speță, fiind obținut pe calea unei convenții civile și cu

îndeplinirea condițiilor de înstrăinare pe care notarul le~a apreciat a fi

suficiente și în limite legale. Prin urmare, este vădit ca dobânditorul unui

imobil să își poate exercita nestingherit dreptul de a pretinde posesia

acestuia în baza art, 480 C. civ.

Chiar în

situația în care proprietarul originar ar fi promovai direct o acțiune în

revendicare a imobilului, aceasta nu putea fi calificată drept inadmisibilă,

pentru că, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituția României, procedurile

speciale administrative sunt facultative, persoana având opțiunea, iar nu

obligația, de a apela la acestea, incluzând aici și cafea specială a Legii nr,

10/2001.

În altă

ordine de idei, în speță există o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin

care reclamanților le-a fost recunoscută calitatea de proprietari, argument

care, cu atât mai mult, îndreptățea pe proprietarul originar să promoveze o

acțiune în revendicare. Dacă din perspectiva legislației interne și a

jurisprudenței C.E.D.O., mai exact cauza Atanasiu vs. România, o atare acțiune

era sau nu fondată, rămâne de apreciat.

Cu privire la

apelul declarat de RA A.P.P.S., instanța de apel a avut în vedere, pe de o

parte, argumentele expuse anterior, iar, pe de altă parte, faptul că titlul

invocat de reclamanți din prezenta acțiune nu îl constituie sentința civilă nr.

2884/1994, ci actul autentic de vânzare-cumpărare din 2009, act asupra căruia

judecătorii nu au a se pronunța, nefiind învestiți în acest sens.

Totodată,

față de datele prezentate, existența unor posibili alți proprietari ai imobilului,

aflați în curs de valorificare a drepturilor lor, nu constituie un impediment

la admiterea acțiunii, în condițiile în care eventualii terți nu au dobândit

încă această calitate, ci doar au pretins-o.

împotriva

deciziei Curții de Apel București au declarat recurs pârâții, susținând că

acțiunea reclamanților nu poate fi primită după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, astfel cum rezultă și din Decizia Curții Constituționale nr, 373 din 4

mai 2006, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în

interesul Legii nr. 9/2006 și nr. 53/2007. A proceda în alt fel s-ar însemna a

încălca dispozițiile legii speciale.

Recurenții au

arătat, de asemenea, că instanța de apel a refuzat aplicarea legislației

interne în condițiile în care instanța europeană nu a impus Statului român

obligația de restituire în natură.

În cauză,

notificarea din 2001 formulată de A.E., autoarea lui A.M.A., persoana de la

care reclamanții au dobândit imobilul revendicat, se află la RA A.P.P.S., fiind

nesoluționată. Pentru același imobil, însă, au fost formulate notificări de

către P.D.R.G., S.M.G.A., C.M.E., N.M. și M.G.

Prin Decizia nr.

2492 din 03 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

la aceiași instanță de apel, constatând că nu a fost lămurită pe deplin

situația de fapt, respectiv regimul juridic al imobilului atunci când s-a

reținut că legea specială nu este aplicabilă.

Astfel,

beneficiara sentinței civile nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 și a Dispoziției de restituire în natură din 1996

emisă de Primarul General al Municipiul București, autoarea inițială a

reclamanților a formulat ulterior și o notificare din 16 octombrie, în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Conform

evidențelor RA A.P.P.S., pentru imobilul din București, există înregistrate și

notificările din 22 mai 2001, 4 noiembrie 2002 și 12 noiembrie 2001.

Prin sentința

civilă nr. 644 din 7 mai 2009 a Tribunalului București, acțiunea în

revendicarea imobilului formulată de S.M.I. în contradictoriu cu A.M.A., P.S.D.,

C.D.M., M.C.V., M.C.A., C.M.V.

ș

i C.L.Ș. a fost respinsă ca fiind

formulată de o persoană Iară calitate procesuală activă, fiind respinsă ca

neîntemeiată și cererea de chemare în judecată a intervenientei în interes

propriu P.D.R.G., neesistând însă dovezi cu privire ia soluționarea irevocabilă

a litigiului.

În plus, din

lucrările cauzei nu rezultă de la ce dată s-a aflat imobilul în litigiu în

administrarea RA A.P.P.S.

Înalta Curte

a considerat, totodată, că instanța de apel, în baza rolului activ trebuia să

stabilească regimul juridic al imobilului și prin raportare la stadiul

procedurii administrative desfășurate în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât

prin notificările formulate a fost solicitată restituirea în natură a bunului

revendicat și de aite persoane, posibil a avea, de asemenea, un drept de

proprietate asupra imobilului ori a unei porțiuni din acesta. Numai după

stabilirea corectă și deplină a situației de fapt instanța poate stabili legea

aplicabilă, neputând omite și faptul că autoarea vânzătorului a apelat și la

dispozițiile legii speciale de reparație.

În

rejudeeare, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin Decizia civilă

nr. 104/ A din 8 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții Statui Român prin M.F.P.

și RA A.P.P.S.

Curtea a

reținut, în ceea ce privește regimul juridic al imobilului în litigiu, că în

evidențele Primăriei Municipiului București - Serviciul evidență, analiză,

soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001 nu figurează în prezent

cereri de restituire în natură/acordare de măsuri reparatorii. în echivalent, Dosarele

nr. 2431, nr. 12017 și nr. 21220 fiind declinate către RA A.P.P.S. în perioada

2003 -2005.

RA A.P.P.S. a

eliberat, la cererea reclamanților, adresa din 12 noiembrie 2012, din cuprinsul

căreia rezultă că pentru imobilul - apartament în discuție nu figurează în

prezent cereri de restituire, litigiile existente pe rolul instanțelor

judecătorești vizând alte apartamente/porțiuni din imobil.

Conținutul

acestor relații a fost confirmat, anterior, de adresa din 23 martie 2011, emisă

de aceeași instituție, în cuprinsul căreia s-a menționat în mod expres că

pentru apartamentul din imobil, în evidențele RA A.P.P.S. nu figurează alte

cereri de restituire.

Referitor la

data de la care imobilul se află în administrarea RA A.P.P.S., Curtea a reținut

că, potrivit H.G. nr, 265/2005, acesta figurează în administrarea acestei apelante

din anul 2005 - anexa 6.

Potrivit Deciziei

nr. 2383 din 16 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința

civilă nr. 644 din 7 mai 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a

rămas irevocabilă și, ca urmare, acțiunea în revendicare a aceluiași imobil

formulata de numita S.M.I. a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale

active (soluția fiind menținută în toate căile de atac).

În cauză,

chiar dacă acțiunea în revendicare este introdusă după apariția Legii nr.

10/2001 și autoarea reclamanților a formulat notificare în baza legii speciale,

se aplică dreptul comun în materie, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.,

față și de principiul disponibilității în procesul civil.

În ceea ce

privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de ambii

apelanți, Curtea a reținut că, în speță, deși imobilul în litigiu face parte

din categoria imobilele preluate în mod abuziv de regimul comunist, problema

dreptului de proprietate asupra acestuia a fost tranșată irevocabil prin

sentința civilă nr. 2884/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care

proprietarei inițiale, defuncta A.E. i-a fost admisă acțiunea în revendicare și

au fost obligați Consiliul Local al Municipiului București și SC A.F.I. SA să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Conform

jurisprudenței recente a C.E.D.O., cauza Măria Atanasiu și alții împotriva

României, defuncta deține un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adiționai la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, în

cauză acțiunea în revendicare nu se încadrează în categoria acțiunilor în care

se pune problema concursului între legea specială și dreptul comun, ci este o

cerere formulată în situația în care reclamanții au dobândit imobilul prin

contract de vânzare-cumpărare autentic, valabil și necontestat de părți, ce nu

poate fi considerată inadmisibilă; prin urmare, reclamanții își pot exercita

nestingherit dreptul de a pretinde posesia imobilului în baza art. 480 C. civ.

În privința

celui de-al doilea motiv de apel formulat de pârâta RA A.P.P.S., vizând greșita

respingere a cererii de suspendare a cauzei motivată de împrejurarea că

imobilul a fost notificat și revendicat și de alte persoane, Curtea a constatat

că nu există notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în

revendicare promovată de S.M.I. a fost respinsă în mod irevocabil.

Pe fond,

referitor la operațiunea comparării titlurilor de proprietate, instanța de apel

a reținut că în mod corect s-a acordat preferabilitate titlului reclamanților,

care este mai bine caracterizat și provine de la adevăratul proprietar,

respectiv de la defuncta A.E., al cărei titlu originar, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat București din 1951 a fost

consolidat prin sentința civila nr. 2884/1994 a Judecătoriei Sector 1

București, pusă în executare prin Dispoziția din 1996 emisă de Primarul General

al Municipiului București. Mai mult, titlul reclamanților este înscris în

cartea funciară, aceștia fiind proprietari tabulari.

Nu a fost

reținut argumentul apelantei RA A.P.P.S. în sensul că hotărârea judecătorească

prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al defunctei A.E. nu îi este

opozabilă, întrucât această apărare nu conduce la concluzia că titlul

reclamanților este mai puțin caracterizat, hotărârea judecătorească bucurându-se

de prezumția de lucru judecat și fiind pusă în executare de o autoritate a

statului român.

În termen

legal, pârâții Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București și RA A.P.P.S. au formulat recurs.

In motivarea

recursului, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., primul pârât a

arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, în

cauză, în mod greșit instanța de apel a considerat că cererea reclamanților

este admisibilă, în condițiile în care după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 acțiunile în revendicare introduse direct la instanțele de judecată nu

pot fi primite.

Curtea a

apreciat că, în speță, nu se regăsește situația reținută de Decizia Înaltei Cur

ț

ii de Casa

ț

ie

ș

i

Justi

ț

ie nr. 33/2008, însă se poate observa

ca prin această hotărâre a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a legii speciale. Or,

aceasta decizie este obligatorie.

Deși

reclamanții au dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare autentic,

Ia momentul încheierii actului, respectiv 2009, apartamentul în discuție se

afla în proprietatea statului și în administrarea RA A.P.P.S. (H.G. nr.

265/2005, anexa 6), astfel că i se aplică dispozițiile de mai sus. Pentru că

imobilul a fost preluat de către stat în 1954 de la proprietara de la acei

moment, Anastasescu Elena, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a

fost adresată RA A.P.P.S., nefiind soluționată în prezent, motiv pentru care

sunt incidente prevederile legii speciale.

Or, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care arată în ce condiții persoana

îndreptățită beneficiază de restituirea în natura, nu se poate susține, fără a

se încălca principiul specialia generalihus derogant, ca dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu Legea nr. 10/2001.

în materia de

față, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Frin urmare,

reclamanți au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale reglementate prin

legi speciale, care sunt aplicabile cu prioritate și exclud admisibilitatea în

fond a acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor obligația de a restitui

bunurile confiscate, însă odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea

trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de

drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Consecința

nerespectării obligațiilor exprese privind luarea unor masuri de ordin general

de către Statul Roman nu reprezintă obligația judecătorului român de a refuza

aplicarea legislației interne, astfel cum a procedat instanța de apel.

De altfel,

prin admiterea excepției in admisibilității nu este încălcat liberul acces la

instanță, reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât în cazul în

care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă

obligatorie, doar decizia prin care este soluționată notificarea emisă în

temeiul legilor speciale poate fi supusă controlului exercitat de instanța de

judecată.

În acest sens

s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006.

În

consecință, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în

perioada de referință numai în condițiile unui act normativ cu caracter

special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care

constituie dreptul comun în materia revendicării.

În caz

contrar, s-ar ajunge fa situația în care dispozițiile legii speciale ar fi golite

de conținut, astfel încât să nu producă efecte juridice, or nu aceasta este

rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege de reparație.

Recurentul

pârât a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere Ia pronunțarea

hotărârii nici Decizia nr. 9 din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, nici hotărârea din 04 iunie 2007 a aceleiași

instanțe.

Pe fond,

pârâtul Statul Român prin M.F.P. a învederat că reclamanții au cunoscut

împrejurarea că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

respectiv 2009, imobilul în discuție se afla în proprietatea statului și în

administrarea RA A.P.P.S. (H.G. nr. 265/2005, anexa 6), că vânzătorul nu a fost

în posesia imobilului, de vreme ce nu fusese încă soluționată notificarea

formulată de autoarea acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată la RA

A.P.P.S.

Având în

vedere aceste aspecte, rezultă că părțile nu au fost de buna-credință la

încheierea contractului, aspect care conduce Ia concluzia că acest act a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.

În realitate,

convenția din 2009 nu este altceva decât un contract de cedare a drepturilor

obținute prin soluționarea notificării, ascuns sub forma unui contract de

vânzare-cumpărare, care este nul, fiind încheiat de un neproprietar.

Sentința

civilă nr. 2884/1994 și Dispoziția din 1996, reținute de instanța de apel în

favoarea reclamanților, sunt nerelevante atâta timp cât H.G. nr. 265/2005

cuprinde în anexele sale imobilul în litigiu.

Din

cronologia situației juridice a imobilului în litigiu rezultă cu claritate că

ultimul proprietar, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din

2008, a fost statul.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta RA A.P.P.S. a arătat că o primă critică

asupra deciziei recurate vizează nerespectarea mențiunilor din cadrul deciziei

de casare.

Rejudecând

cauza, instanța de apel trebuia să țină cont și să rezolve problemele ridicate

de instanța de recurs cu privire la lămurirea pe deplin a situației de fapt a

cauzei, respectiv regimul juridic al imobilului, atunci când a reținut că legea

specială nu este aplicabilă.

De asemenea,

instanța trebuia să stabilească de la ce dată s-a aflat imobilul în litigiu în

administrarea RA A.P.P.S. și, în baza rolului activ, trebuia să determine

regimul juridic și prin raportare la stadiul procedurii administrative

desiașurate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, aceasta

s-a limitat la a preciza doar dacă pentru imobilul revendicat mai există și

alte cereri de restituire în natură.

Instanța nu a

avut în vedere nici faptul că imobilul a intrat în administrarea RA A.P.P.S.

încă din anul 1993, prin H.G. nr. 567/1993 privind organizarea și funcționarea

RA A.P.P.S.

Deși reține

că prin sentința civilă nr. 2884/1994 a fost tranșată irevocabil problema

dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, hotărâre care nu este

opozabilă recurentei, întrucât nu a fost parte în acel litigiu, instanța de

apel nu a stabilit corect regimul juridic al apartamentului revendicat și, pe

cale de consecință, nici legea aplicabilă pentru restituire.

O a doua

critică invocată de recurentă privește greșita aplicare a legii în ceea ce

privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.

Legea nr.

10/2001, ca lege nouă, înlocuiește acțiunea dreptului comun și, fără a elimina

accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme

procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Astfel, în

cazul imobilelor preluate de stat în perioada prevăzută la art. 1 din Lege,

persoana îndreptățită va parcurge procedura reglementată de art. 21 și, în

cazul în care nu se rezolvă favorabil, notificarea urmează să fie supusă

controlului instanței judecătorești.

Cum

dispozițiile cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanțial și

procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, situație

anticipată și de Legea nr. 213/1998, prin art. 6 alin. (2).

Mai mult,

practica juridică a apreciat ca admisibile acțiunile în revendicare prin

comparare de titluri, întemeiate pe dreptul comun, formulate de foștii

proprietari sau moștenitorii acestora doar în contradictoriu cu chiriașii

cumpărători ai imobilelor și nu cu statul sau cu unitatea deținătoare.

În

consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora te sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

caiea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

În cauză,

titlul invocat, respectiv sentința civilă nr, 2884 din 23 martie 1994

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, pusă în executare prin

Dispoziția din 1996 emisă de Primarul Generai al Municipiului București, în

baza căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între A.M.A., în

calitate de vânzător și G.S., G.M., în calitate de cumpărători, nu este

opozabil statului și nici RA A.P.P.S., întrucât hotărârea a fost pronunțată în

contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, Primăria

Municipiului București nefiind nici proprietarul și nici administratorul

imobilului din sector 1 București.

Prin

concluziile scrise depuse la dosar, intimații G.S. și G.M. au solicitat

respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

În esență, au

arătat că instanța de apel a respectat întocmai îndrumările obligatorii ale

deciziei de casare și a lămurit pe deplin situația juridică a imobilului

revendicat.

Astfel,

pentru imobilul în discuție nu există înregistrate notificări în evidențele

Primăriei București, nu au fost formulate cereri de restituire în natura sau

prin echivalent și nici nu figurează alte persoane care să pretindă vreun drept

de proprietate. Aceasta împrejurare rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse,

parte din acestea emanând chiar de la recurenta RA A.P.P.S., care a recunoscut,

atât implicit, cât și expres, că situația juridică a imobilului revendicat nu

comportă niciun fei de discuție, litigiile existente pe rolul instanțelor

judecătorești vizând alte apartamente, distincte, din întregul imobil din care

face parte și apartamentul revendicat.

Cât privește

admisibilitatea cererii, intimații au precizat că în mod legal ambele instanțe

de fond au respins excepția invocată ca neîntemeiată. Acțiunile în revendicare

fundamentate pe dispozițiile dreptului comun nu vor fi respinse ca inadmisibile

din perspectiva faptului că revendicarea este o acțiune reală, iar acest

caracter se conserva atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce

lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, persoana care deține un

„bun" în înțelesul Convenției.

În plus, în

speță, autoarea reclamanților a notificat Statul Roman cu privire la preluarea

abuzivă a imobilului proprietate personală, dar a și obținut în instanță o

hotărâre irevocabilă, prin care s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că

preluarea bunului s-a făcut prin violență.

Nu în ultimul

rând, dispozițiile legii speciale nu sunt aplicabile în cauză, dat fiind faptul

ca dreptul de proprietate al autoarei reclamanților a fost recunoscut în mod

irevocabil prin hotărâre judecătorească.

Reclamanții

au mai arătat că în prezent au inclusiv folosința imobilului, fiind puși în

posesia acestuia de către pârâta RA A.P.P.S.

Examinând

recursurile formulate, în raport de criticîie menționate, Înalta Curte constată

următoarele:

O critică

comună ambelor recursuri se referă la greșita respingere a excepției

inadmisibilității cererii de chemare în judecată, în condițiile în care

acțiunea de fată a fost promovată după intrarea în vigoare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Recurenți

susțin, totodată, că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 (situația imobilului de față) s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de

restituirea în natură, astfel încât nu se poate încălca principiul specialia

generalibus derogant, în sensul ca dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau

în concurs cu legea specială. Ca atare, ignorarea Deciziei pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, nr. 33/2008, face ca soluția instanței de apel să

fie nelegală.

În speță,

prin Decizia nr. 2492 din 03 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a considerat necesar ca în rejudecarea cauzei instanța de apel

să stabilească regimul juridic ai imobilului și prin raportare la stadiul

procedurii administrative desfășurate în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât

sunt indicii că a fost solicitată restituirea în natură a bunului revendicat și

de alte persoane, posibil a avea, de asemenea, un drept de proprietate asupra

imobilului ori a unei porțiuni din acesta, așa încât numai după lămurirea

situației de fapt să se poată stabili legea aplicabilă.

În raport de

aceste îndrumări ale deciziei de casare, instanța de apei a reținut că, în

speță, deși imobilul în litigiu face parte din categoria imobilele preluate în

mod abuziv de regimul comunist, problema dreptului de proprietate asupra

acestuia a fost tranșată irevocabil prin sentința civilă nr. 2884/1994 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care proprietarei inițiale, defuncta

A.E. i-a fost admisă acțiunea în revendicare și au fost obligați de Consiliul

Local al Municipiului București și SC A.F.I. SA să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul. Chiar dacă acțiunea în revendicare este

introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 și autoarea reclamanților a formulat

notificare în baza legii speciale, se aplică dreptul comun în materie,

respectiv dispozițiile att 480 C. civ., temei de drept indicat și prin acțiunea

pendinte.

Înalta Curte

constată, în raport de situația de fapt reținută anterior, că acțiunea în

revendicare prin comparare de titluri nu este inadmisibilă, neexistând niciun

impediment legal ca instanța de judecată să analizeze pretinsele titluri de

proprietate și, în urma comparării acestora, să aprecieze asupra temeiniciei

cererii reclamanților.

Astfel, Înalta

Curte reține că reclamanții invocă drept titlu asupra imobilului revendicat

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 august 2009 la B.N.P. P.M.T.

și Asociații, încheiat în baza unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, ce recunoaște preexistenta dreptului de proprietate în patrimoniul

autoarei lor.

Este greșită

susținerea recurenților conform căreia această hotărâre judecătorească

(respectiv sentința civiiă nr. 2884/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București)

nu le poate fi opusă, deoarece efectul acestui act jurisdieționai constă în

acela că se creează o prezumție de existență a dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat în patrimoniul defunctei indicate mai sus, prezumție care

poate fi răsturnată prin proba contrară, probă care constă, într-o acțiune în

revendicare, în exhibarea de către pârâți a unor titluri proprii, de natură să

genereze o prezumție de proprietate mai puternică.

Or, Înalta Curte

constată că recurenții nu au făcut proba contrară cu privire la existența și

apartenența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat deoarece

titlul de proprietate exhibat de aceștia este fondat pe violență, imobilul în

litigiu intrând în patrimoniul statului în mod abuziv.

Recurenții

invocă transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în

temeiul H.G. nr. 567/1993, respectiv H.G. nr. 265/2005, în timp ce intimații

susțin transferul dreptului de proprietate asupra aceluiași bun pe caie convențională,

prin contract de vânzare cumpărare, de la A.M.A., respectiv A.E., în condițiile

în care cea din urmă a dovedit existența unui act de proprietate cu privire la

imobilul în litigiu.

Titlul de

proprietate al defunctei A.E. a fost consolidat/recunoscut, astfel cum s-a

arătat în precedent, prin sentința civilă nr. 2884 din 23 martie 1994

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin

respingerea apelului, conform Deciziei civile nr. 845/1995 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Pronunțarea

respectivei hotărâri judecătorești în contradictoriu cu o altă entitate nu

prezintă relevanță, de vreme ce autoarea reclamanților a fost titulara unui

drept de proprietate care nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, preluarea

abuzivă vizând exclusiv posesia bunului, ca stare de fapt.

De altfel,

calitatea de proprietar a autoarei intimaților, în raport cu statui român

(indiferent de entitatea care a stat în proces în calitate de reprezentant al

acestuia) a fost tranșată în mod irevocabil; în atare condiții, prevederile

Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi aduse în discuție atâta vreme cât acestea se

referă la imobilele trecute în proprietatea statului și pentru care foștii

proprietari nu dețin hotărâri judecătorești care să le consacre dreptul rea! de

proprietate.

Argumentul

susținut de pârâții conform căruia reclamanții din prezenta cauză trebuiau să

parcurgă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este

întemeiat, deoarece prevederile acestui act normativ recunosc calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură

sau, după caz, prin echivalent doar a persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și a moștenitorilor

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

De altfel,

prin recursul său, pârâta RA A.P.P.S. recunoaște că sunt admisibile acțiunile

în revendicare prin comparare de titluri, întemeiate pe dreptul comun,

formulate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora doar în

contradictoriu cu chiriașii cumpărători ai imobilelor și nu cu statul sau cu

unitatea deținătoare, nu și în ceea ce privește pe terții dobânditori ai

imobilului în baza unui contract de vânzare cumpărare autentic, nedesființat.

Prin urmare,

calea procedurală de urmat pentru recunoașterea dreptului de proprietate al

reclamanților asupra imobilului este cea a acțiunii în revendicare, și nu

procedura administrativă prevăzută de legea specială, sens în care acțiunea în

revendicare este admisibilă prin prisma art. 480 C. civ.

În acest

context, în situația în care în mod legal Curtea de Apel București a determinat

legea aplicabilă, nu se justifică analiza celorlalte argumente ale recurentului

Statul Român prin M.F.P. privind neîncălcarea dreptului de acces la o instanță

în urma admiterii excepției inadmisibiliiății cererii de chemare în judecată

din perspectiva art. 21 din Constituția României ori neluarea în considerare a Deciziilor

nr. 9 din 20 martie 2006 și nr. 53 din 04 iunie 2007 pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție, care privesc dispozițiile ale Legii nr. 10/2001.

Cât privește

fondul dedus judecății, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a învederat că

reclamanții au fost de rea-credință la perfectarea contractului în raport de

care au formulat acțiunea, aspect ce conduce la concluzia că acest act a fost

tăcut cu încălcarea dispozițiilor legale. Convenția din 2009 este nulă, fiind

încheiat de un vânzător neproprietar, imobilul aflându-se la momentul

înstrăinării în proprietatea statului și în posesia RA A.P.P.S., conform H.G,

nr. 265/2005.

Pe de altă

parte, RA A.P.P.S. a arătat că sentința civilă nr. 2884 din 23 martie 1994

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, pusă în executare prin

Dispoziția din 1996 emisă de Primarul General ai Municipiului București, în

baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între A.M.A., în

calitate de vânzător și G.S., G.M., în calitate de cumpărători, nu este

opozabilă statului și nici pârâtei în cauza, întrucât a fost pronunțată în

contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, Primăria

Municipiului București nefiind nici proprietarul și nici administratorul

imobilului din, sector 1 București.

De asemenea,

aceeași pârâtă a susținut că nu s-au respectat dispozițiile deciziei de casare,

așadar nu s-a stabilit regimul juridic al imobilului și legea aplicabilă.

În primul

rând, Înalta Curte consideră că nu poate fi primită critica potrivit căreia

contractul de vânzare cumpărare ar fi nul (de altfel, recurentul Statul Român

prin M.F.P. nici nu a formulat vreo cerere reconventională prin care sa

solicite să se constate nulitatea titlului de proprietate al intimaților, deși

ar fi avut aceasta posibilitate juridică în fața primei instanțe de fond, iar

nu în recurs), atâta vreme cât dreptul patrimonial, real, de proprietate asupra

imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamanților.

Instanțele de

fond au făcut o corectă aplicare și interpretare a principiilor degajate din

jurisprudența C.E.D.O., care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o

valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în

conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României,

întrucât autoarei reclamanților i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil și cu efect retroactiv, în

accepțiunea conferită prin hotărârea pilot M.A. și alții c. României, pe când

titlul opus de pârâți este lipsit de eficacitate juridică prin aplicarea principiului

nemo dat quod non habet.

În această

situație, principiul enunțat impunea instanțelor de fond să constate că dreptul

reclamanților este mai preferabil decât dreptul invocat de pârâți, astfel că

acțiunea în revendicare este întemeiată.

În ai doilea

rând, Înalta Curte reține că nu dreptul de proprietate a! reclamanților poate

fi pus în discuție în prezentul litigiu, din perspectiva valabilității sale, de

vreme ce aceasta împrejurare a tbst deja clarificată prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Reclamanții

nu se afla nici măcar în aparență în ipoteza legii speciale, promovarea

acțiunii în revendicare de către aceștia vizând posesia imobilului care le

aparține, fiind îndreptată de către proprietarii neposesori împotriva

posesorului neproprietar, care deține bunul în mod abuziv (caracterul abuziv al

preluării fiind deja consfințit de sentința civilă nr. 2884 din 23 martie 1994

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București).

În acest

sens, nu pot fi primite argumentele recurenților în sensul că aceasta sentință

nu Ie este opozabilă și că ar fi fost pronunțată în contradictoriu cu alte

persoane Iară calitate procesuală pasivă, deoarece calitatea procesuală pasivă

a Primăriei Municipiului București (entitate a Statului Roman) a intrat în

puterea lucrului judecat, la fel recunoașterea calității de proprietar a

defunctei A.E., cât și caracterul abuziv al deposedării acesteia, împrejurările

nemaiputând fi repuse în discuție.

În final, Înalta

Curte constată că nu au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ., în

rejudecare instanța de apel procedând la administrarea probelor dispuse de

instanța de recurs și pronunțând o decizie pe baza situației de fapt rezultate.

Faptul că

recurenta RA A.P.P.S. este nemulțumită de modalitatea în care s-a procedat la

analiza probatoriului nou administrat nu se constituie într-o critică de

nelegalitate a hotărârii recurate, ci de netemeinicie a deciziei în cauză,

aspect incompatibil cu structura actuală a recursului după abrogarea

prevederilor ari. 304 pct. 11 C. proc. civ.

În concluzie,

decizia instanței de apel este legală, având în vedere că, reanalizând fondul

pricinii, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac declarate și în urma

comparării celor două titluri de proprietate exhibate, în mod corect curtea a

acordat preferință titlului reclamanților ca fiind nu numai preferabil și mai

bine caracterizat, dar și provenind de la adevăratul proprietar, acesta fiind convins

de statul roman prin violență (preluarea fiind abuzivă).

De altfel,

admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți nu aduce atingere

altui drept de proprietate și nici nu destabilizează circuitul juridic civil

atâta vreme cât revendicarea este îndreptată împotriva statului uzurpator și nu

împotriva unei persoane fizice care ar putea invoca, eventual, atât principiul

ocrotirii subdobânditoruluî de bună-credință și cu titlu oneros, dar și teoria

proprietarului aparent.

Pentru toate

aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu poate reține incidența în

speță a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și de

pârâta RA A.P.P.S., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiului București și de pârâta RA A.P.P.S. împotriva Deciziei civile nr.

104/ A din 18 martie 2013 a Curții de Apei București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.