ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2713/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2713/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de față constată
următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 1598/300/2009, reclamanții C.A. și R.Ș.A.
au chemat în judecată pe pârâții D.I., N.L., H.G.E., municipiul București prin
Primar General și T.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța,
să constate că statul nu a avut niciodată și nici nu are titlu valabil asupra
imobilului situat în București, sectorul 2, să dispună obligarea pârâților
persoane fizice să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul
sus menționat compus din teren în suprafață de 350 m.p. și construcție în
suprafață de 200 m.p., compusă din trei camere, dependințe și subsol.
Pârâta N.L. a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea acțiunii și, totodată a invocat excepția de
necompetență materială și excepția de inadmisibilitate a cererii.
În
subsidiar, pârâta a formulat cerere de chemare în
garanție a numiților municipiul București, SC R. SA și Ministerul Finanțelor
Publice.
Totodată, cereri de chemare în
garanție au mai formulat municipiul București, precum și pârâtul D.I..
În
urma decesului pârâtului T.I., au fost introduși în
cauză, în calitate de pârâți, moștenitorii R.G. și T.L.R..
Prin sentința civilă nr. 10049/2010,
Judecătoria sectorului 2 București, a admis excepția de necompetență materială
a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cu
motivarea că imobilul care face obiectul cauzei are o valoare de peste 500.000 RON.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției
a IV-a civilă a Tribunalului București sub nr. 2438/3/2011, iar la termenul din
19 septembrie 2011 reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, în
sensul că înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă și pe D.M..
Pârâta H.E. a formulat întâmpinare prin
care a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii și cerere de chemare în garanție
a numiților municipiul București, SC A. SA și Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâta D.M. a formulat întâmpinare, prin
care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale
active, excepția de netimbrare și nulitatea cererii iar, în subsidiar, a solicitat
respingerea acțiunii. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție.
Prin încheierea din 14 noiembrie 2011,
tribunalul a dispus disjungerea tuturor cererilor de chemare în garanție și formarea
unui nou dosar, având în vedere că soluționarea cererilor de chemare în garanție
depinde integral de soluționarea cererii principale, iar probele ce s-ar administra
ar îngreuna soluționarea acțiunii principale. Prin aceeași încheiere, tribunalul
a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 63 din 16
ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei
calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată. A admis în parte acțiunea,
a constatat că imobilul situat în București, sector 2, a fost preluat de stat fără
titlu valabil, a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut
că imobilul a cărei retrocedare se solicită a aparținut autorului reclamanților,
C.M., care l-a dobândit la data de 10 septembrie 1906 prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat de Tribunalul Ilfov și transcris.
După anul 1907, casa a fost demolată și
s-a construit de către C.M. actualul imobil format din trei camere, dependințe și
pivniță.
În
urma decesului defunctului C.M., căsătorit cu C.F. au rămas
ca moștenitori C.I. și R.M., iar în urma altor decese succesive, au rămas ca moștenitori
reclamanții din prezentul dosar, conform certificatelor de moștenitori depuse la
dosarul cauzei.
În
anul 1950, întreg imobilul a fost naționalizat în baza decretului
nr. 92/1950, de la R.G.A. și C.I. aceștia fiind înscriși conform adresei din 2009
emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Proprietății.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din
1997, N.A.N. și N.L. au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria
municipiului București, reprezentat prin SC R. SA, dreptul de proprietate asupra
unei părți din imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din
1996, D.I. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului
ucurești, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate asupra imobilului situat
în București, sectorul 2.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din
1997, H.E. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului
București, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate asupra unei părți din
imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din
1997, T.I. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului
București, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate asupra unei părți din
imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din
1997, D.M. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului
București, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate unei părți din imobil.
Instanțele au obligația de a constata valabilitatea
unui titlu al statului dacă reclamantul formulează capăt de cerere în acest sens.
Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui
un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu nevalid.
În
ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța
a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie
titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună-credință,
în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv
statul român.
Deoarece nu există nicio probă contrară,
iar în favoarea pârâților operează prezumția de bună-credință, principiu general
al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art.
486 și art. 487 C. civ., tribunalul a apreciat ca titlul pârâților este pe deplin
valabil și legal, având preferință față de titlul reclamantului conform dispozițiilor
art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46).
Totodată Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea
nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995,
fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției
și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).
Tribunalul a constatat că reclamanții au
formulat notificare prin care au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea
în natură a imobilului ce formează obiectul litigiului, iar prin dispoziția din
2011 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii
prin echivalent pentru imobilul situat în București, sectorul 2, vândut în baza
Legii nr. 112/1995, respectiv pentru apartamentele pârâților din prezenta cauză
dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare sus menționate. Tribunalul a
apreciat că acțiunea formulată este nefondată întrucât reclamanții nu au decât posibilitatea
acordării de despăgubiri în baza art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, potrivit
art. 20 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu
deține nici o hotărâre judecătorească, nici anterioară și nici ulterioară încheierii
contractului de vânzare-cumpărare, prin care să se constate existența dreptului
de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate
persoanele deținătore să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel
încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești
nu poate fi admisă.
În
lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamantul nu
deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă
vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul
după anul 1994, când România adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în
baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească
(vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care
deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept
actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un
drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâții.
Nu poate fi recunoscută reclamantului decât
o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate
în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe
care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită
de Curte în acest scop).
Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu,
circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept
la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii
nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 249 din 14
iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori
și familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții C.A. și
R.Ș.A., de apelantele-pârâte R.G., T.L.R. și D.M. și cererile de aderare formulate
de apelantele-pârâte H.E. și N.L., împotriva sentinței civile nr. 63 din 16
ianuarie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul
nr. 2483/3/2011. A admis apelul declarat de pârâtul municipiul București, prin Primarul
General, împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința civilă apelată
în sensul că a admis excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere,
a respins primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului
statului, ca lipsit de interes, menținând celelalte dispoziții.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel
a reținut, în esență, următoarele:
Referitor la excepția lipsei de interes
în formularea capătului din cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului
statului, Curtea a avut în vedere că prin dispoziția din 29 iunie 2011 emisă de
Primarul municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent,
pentru imobilul situat în București, sector 2, având loc o transformare într-o „valoare
patrimonială" - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în echivalent
- a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a caracterului abuziv
al preluării, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel încât preluarea imobilului
de către stat constituind o situație juridică ale cărei efecte (reglementate de
Legea nr. 10/2001) sunt deja epuizate. Prin urmare, reclamanții nu ar mai putea
obține niciun folos practic dintr-o eventuală constatare a preluării fără titlu
valabil a imobilului în litigiu.
Este adevărat că dispozițiile Legii
nr. 10/2001 înseși fac anumite distincții între situația imobilelor preluate de
stat cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, sub aspectul condițiilor
în care operează nulitatea actelor juridice de înstrăinare a acestora de către stat,
astfel cum prevăd dispozițiile art. 45, însă reclamanții nu au formulat o asemenea
acțiune.
Pe de altă parte, dreptul la un tribunal,
recunoscut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului, nu este absolut.
Prin urmare, Curtea a constatat că în mod
greșit prima instanță a respins excepția lipsei de interes în formularea acestui
capăt de cerere.
În
ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active,
Curtea a reținut că prin actul de vindere cumpărare autentificat din 10
septembrie 1906 de fostul Tribunal Ilfov, secția de notariat, M.C. a dobândit imobilul
situat în București. Cu autorizația din 18 aprilie 1907 eliberată de Primăria Orașului
București - Direcțiunea Lucrărilor Tehnice - Serviciul Alinierilor, M.C. a fost
autorizat a construi „la proprietatea secția
I,
Ocolul
II".
Identitatea cu imobilul care face obiectul
cererii de chemare în judecată reiese pe baza actelor din care rezultă că artera
de circulație situată în București, sectorul 2, care poartă denumirea de AAA de
la nivelul anului 1923, a purtat anterior următoarele denumiri: BBB; CCC, de la
nivelul anului 1909.
Prin jurnalul din 19 august 1939 emis de
Tribunalul Ilfov, secția 1-1 CC. în Dosarul nr. 3019/1939 s-a stabilit că „de pe
urma defunctului M.C. au rămas ca singuri moștenitori numai doi fii anume C.I. și
R.M.".
În
privința excepției inadmisibilității capătului de cerere privind
revendicarea,
Curtea a reținut
că o asemenea limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului
la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă
și proporțională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din
9 martie 2009, paragraf 28).
Or, Curtea a constatat în cauza respectivă
că aceste exigențe nu sunt îndeplinite în situația respingerii unei acțiuni ca inadmisibilă,
în considerarea existenței procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,
Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii
în revendicare de drept comun. Din contră, ceea ce au soluționat instanțele diferit
este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ.,
ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană
a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Instanța nu poate să respingă cererea cu
care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar
trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce
ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă
în cadrul raționamentului său. în schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența
dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează
regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile
Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se
manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial,
primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului
de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de
proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care
poate beneficia acesta.
Referitor la excepția de netimbrare a acțiunii,
Curtea a avut în vedere art. 15 litr din Legea nr. 146/1997 și art. 50 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă cererea se fundamentează pe
prevederile dreptului comun, dat fiind că bunul care formează obiectul său face
parte din categoria celor enumerate de art. 2 din acest act normativ, iar scutirea
vizează ambele categorii de cereri care au caracter distinct, textul de lege citat
este aplicabil și în cauză.
Neîntemeiată a fost considerată și excepția
nulității cererii de chemare în judecată,
susținută
de apelantele-pârâte R.G., T.L.R. și D.M., deoarece neindicarea valorii obiectului
cererii nu a fost enumerată printre cauzele de anulare a acțiunii, conform art.
133 alin. (1) C. proc. civ..
Referitor la apelul declarat de apelanții-reclamanții
Curtea a avut în vedere faptul
că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,
ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul
securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu
contra României - 1997 ș.a.)".
În
cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ. s-a statuat că,
dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul
a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea
se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.
Deși este corectă aserțiunea conform căreia
în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea
nu poate să conducă la altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanță,
în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamanților,
deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaște acestora un drept de a obține restituirea
bunului în natură, ci numai un drept de creanță, conform art. 18 lit. c).
În
speță, reclamanții dețin un „bun", care constă însă în
dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, s-a reținut că, potrivit jurisprudenței
Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care
s-a aflat inițial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile
art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul
în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța
de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de
mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun"
în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia
X.,
Y.,
Z
împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În
același timp, Curtea a stabilit că existența unui „bun actual"
cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest
fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile
au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,
au decis restituirea bunului" {cauza Atanasiu și alții împotriva României,
hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. (140)).
O asemenea hotărâre judecătorească nu fost
însă pronunțată în favoarea reclamanților.
Curtea a constatat că, și din perspectiva
reglementării internaționale, prima instanța a făcut o corectă aplicare a legii
respingând acțiunea în revendicare,
S-a apreciat că ineficienta mecanismului
instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancționată prin tranformarea dreptului
de a obține măsuri reparatorii prin echivalent într-un drept de a obține restituirea
bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.
În
raport de cele expuse anterior, nevalabilitatea titlului statului
la momentul preluării nu ar avea nicio relevanță în privința soluției date acțiunii
în revendicare.
În
cauză temeiul juridic al acțiunii, deci dreptul obiectiv a
cărui aplicare este chemată instanța să o facă, nu este reprezentat de un act normativ
emis de Uniunea Europeană, ci de C. civ. român și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prin încheiarea de îndreptare a erorii
materiale din data de 6 septembrie 2012 a fost îndreptată eroarea materială cu privire
la scrierea greșită a numelui de RI în loc de R..
Împotriva deciziei menționate mai sus au
declarat recurs reclamanții C.A. și R.Ș.A. și pârâții R.G., T.L.R. și D.M. pentru
motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Pârâții R.G., T.L.R. și D.M. au arătat
că recursul lor vizează și încheierea de îndreptare a erorii materiale, fără însă
a menționa critici cu privire la modul de soluționare a acesteia.
În
recursul formulat, reclamanții C.A. și R.Ș.A. au arătat următoarele:
Există contradicție între considerente
și dispozitiv, în sensul că în considerente instanța apreciază că pârâții au cumpărat
de la un non-proprietar (Decretul nr. 92/1950 neputând fi considerat titlu valabil
al statului român), iar pe de altă parte se constată valabilitatea titlurilor acestora
(contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995).
Admițându-se faptul că Decretul nr. 92/1950
nu poate constitui titlu valabil al statului care a deținut imobilul în cauză în
baza unui titlu nevalid, se apreciază totuși de ambele instanțe că titlurile de
proprietate ale pârâților-intimați sunt pe deplin legale.
Dacă imobilul a fost preluat de stat fără
titlu, atunci dreptul proprietarului nu a încetat să existe, astfel încât imobilul
a fost înstrăinat către foștii chiriași de către un neproprietar.
Cât privește art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței europene, recurenții dispun de
un „bun", deci statul are obligația pozitivă să le protejeze proprietatea.
Raporturile juridice între părțile prezentei
cauze sunt dependente de soluția dată nevalabilității titlului statului, având opozabilitate
față de acestea și determinând preferabilitatea titlului adevăratului proprietar
în detrimentul cumpărătorului care a dobândit prin încălcarea legii un imobil ce
nu putea face obiect al vânzării, conform art. 1, art. 9, art. 14 din Legea nr.
112/1995.
Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995
stabilesc că legea este aplicabilă imobilelor preluate de stat cu titlu. Or, în
prezenta cauză imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/195 (decret
neconstituțional), astfel că bunul imobil fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995
fără titlu, a fost vândut de către un non-proprietar. Conform art. 1 din Legea
nr. 112/1995, bunurile preluate fără respectarea legislații nu puteau face obiect
al acestei legi și, în consecință, nici al vânzării în temeiul art. 9 și 14 din
această lege.
Vânzarea către foștii chiriași a fost nelegală,
în condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, astfel încât reclamanții
sunt proprietarii unui bun, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și art.
644 și 645 din vechiul C. civ..
De altfel, întrucât vânzarea-cumpărarea
către foștii chiriași nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor acestei legi, rezultă
că actele de proprietate ale acestora sunt lovite de nulitate absolută (dispoziție
prevăzută chiar de această lege), fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească
în acest sens.
Este de necontestat faptul că recurenții
dețin un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat
fiind faptul că demersurile lor de revendicare a proprietății asupra imobilului
din AAA au fost inițiate încă de la adoptarea Legii nr. 112/1995.
În
cadrul comparării de titluri, trebuie recunoscută preferabilitatea
titlului înfățișat de reclamanții-recurenți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat,
provenind de la proprietarul inițial.
Înlăturarea legii speciale, Legea nr. 10/2001,
urmează a se face ca efect al Convenției Europene, fapt permis de Constituție dar
și de decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și
Justiție. Urmare a aplicării Convenției, dispozițiile art. 45 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001 urmează a fi înlăturate în măsura în care nu s-a dat preferabilitate
titlului statului și al subdobânditorilor de la acesta, întrucât contravin dreptului
de proprietate al reclamanților, drept care nu s-a stins niciodată în mod valabil.
Având în vedere cele de mai sus, dar
și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, bunul nu a ieșit niciodată
din proprietatea autorilor recurenților iar, după decesul acestora, din proprietatea
recurenților, în calitate de moștenitori legali, astfel încât bunul nu putea fi
transmis în mod valabil de către municipiul București persoanelor fizice pârâte
în cauza (atât sub aspectul lipsei obiectului contractului, cât și sub aspectul
lipsei bunei credințe).
În
dezvoltarea criticilor formulate, pârâții R.G., T.L.R. și
D.M. înțeleg să reitereze excepțiile formulate în fața instanței de fond și de apel
în prezentele excepții regăsindu-se și apărări de fond, apreciind că instanțele
de fond și de apel nu și-au motivat îndeajuns hotărârea sub aceste aspecte.
În
ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată în raport
de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, în considerarea caracterului de
normă specială a acestei legi, se menționează că această lege nu interzice expres
incidența dispozițiilor dreptului comun sau al altor dispoziții, însă, în virtutea
caracterului sau esențial de norma specială, le înlocuiește în privința domeniului
reglementat.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008
s-a decis că „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea
legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă
acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Prin aceeași decizie, s-a considerat că
acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu poate fi admisă
nici atunci când persoanele îndreptățite au urmat procedura administrativă obligatorie,
prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât în situațiile în care această
procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate, cât
și în situația în care această procedură nu a fost încheiată.
În
ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active
se arată că prin probele administrate nu s-a putut realiza identificarea imobilului
(BBB, fiind diferita de cea revendicată, AAA), nu s-au depus acte din care să reiasă
în baza cărui act normativ reclamanții nu mai dețin suprafața de teren pe care o
pretind, în sensul că, deși se fac referiri la Decretul nr. 92/1950, nu se depune
la dosarul cauzei anexa cuprinzând bunul expropriat, în prezent revendicat.
Reclamanții solicita instanței să se facă
o expertiză care să identifice imobilul, limitele proprietății, eventualele îmbunătățiri
aduse, prețuirea acestuia și mai ales să se constate că se discută despre unul și
același imobil, întrucât vorbim de numere diferite și de străzi diferite care identifică
cele două imobile .
Sub aspectul excepției netimbrării cererii
de chemare în judecată, se menționează că reclamanții au înțeles să se prevaleze
de dispozițiile Legii nr. 146/1997, art. 15 lit. r), „uitând" că obiectul cauzei
este o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ. și nu de o restituire
în baza Legii nr. 10/2001, care ar fi permis scutirea de la plata taxei de timbru.
În
doctrină, în practică și, mai nou, prin recursul în interesul
legii soluționat de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, se
face o distincție clară între prevederile și aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și
norma generală reglementată de dispozițiile C. civ. în art. 480-481, astfel că acestea
nu se pot confunda.
Relativ la excepția nulității cererii în
baza dispozițiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., se menționează că reclamanții,
neînțelegând să își cuantifice obiectul cererii de chemare în judecată, nu au înțeles
nici să timbreze în consecință. Or, atât timp cât temeiul de drept al acțiunii este
cel general, reglementat de art. 480-481 C. civ., este evident că discutăm despre
o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Iar legiuitorul a prevăzut clar
că asemenea acțiuni se timbrează la valoarea anterior prețuită prin cererea de chemare
în judecată, rectificată ulterior, dacă este cazul, printr-un raport de expertiză
evaluator.
Pe fondul cauzei, cât și cu privire la
respingerea excepției lipsei de interes invocată de municipiul București prin Primar
General cu privire la formularea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului
statului, recurenții menționează că nu au fost de rea-credință, întrucât au avut
certitudinea că titlul de proprietate al statului este unul perfect valabil.
Curtea Constituțională, învestită cu excepția
de neconstituționalitate a art. 45 alin. (2), a readus în atenție considerațiile
teoretice cu privire la principiul validității aparenței în drept. Printr-o decizie
ulterioară, aceeași instanță aplică dispozițiile art. 45 alin, 2 din Legea nr. 10/2001
și pretinde numai buna credință a terțului pentru menținerea contractului de vânzare-cumpărare
care a avut ca obiect imobile neluate de stat fără titlu valabil. Oricare ar fi
opinia în acest sens, că se aplica buna credință sau o eroare comună și invincibilă,
este de remarcat totuși că rezultatul este același, instanțele de judecată dând
terților dobânditori câștig de cauză.
Conform art. 1898 C. civ., buna credință
se prezumă în raporturile juridice civile, cel ce susține reaua-credință trebuind
să facă dovada existenței ei.
Reclamanții nefacând nicio probă din care
să reiasă că recurenții sau autorul lor au fost de rea-credință la momentul perfectării
contractului de vânzare-cumpărare, este evident că acest act juridic a fost încheiat
cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și îndeplinind condițiile de fond
prevăzute le art. 948 C. civ. și art. 1294 și urm. C. civ., el trebuie considerat
ca fiind perfectat în mod valabil, fără a fi afectat de vreo cauză de nulitate absolută.
Reclamanții nu și-au manifestat intenția
de a-și redobândi proprietatea, în sensul că nu au depus cere de restituire în condițiile
Legii nr. 112/1995, mi au formulat notificări pentru aducerea la cunoștință a demersurilor
în restituire întreprinse de foștii proprietari. Statul era „proprietar" tabular
iar în cartea funciară nu era înscrisă nici o interdicție de înstrăinare și nu era
notat niciun litigiu.
În
ceea ce privește valabilitatea titlului statului, poziția
instanțelor după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 în ceea ce privește „titlul"
statului a fost una contradictorie, astfel încât, față de Decretul nr. 92/1950,
Curtea Supremă de Justiție a considerat, prin hotărârile nr. 1005/2003 și nr. 634/2004,
că decretul respectiv reprezintă un „titlu valabil" al statului.
Astfel, în cauza dedusă judecății decretul
a fost aplicat cu respectarea prevederilor sale.
În
egală măsură, prin decizia Curții Supreme de Justiție nr.
789 din 15 martie 1996 se infirmă competența instanțelor de a se pronunța asupra
valabilității titlului statului.
Având în vedere prevederile Legii nr. 112
din 5 noiembrie 1995, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea stalului
cu titlu, ceea ce face aplicabilă Legea nr. 112/1995 contractelor încheiate cu chiriașii
cumpărători, în anul 1997, când chiriașii nu puteau avea cunoștință de faptul că
imobilul va fi revendicat de reclamanți mult mai târziu, prin prezenta acțiune.
Așadar, imobilul a fost cumpărat cu respectarea prevederilor art. 9 art. 14 ale
Legii nr. 112/1995, întrucât chiriașii cumpărători nu au fost notificați să nu cumpere,
iar statul român avea un titlu valabil la data înstrăinării.
Analizând recursurile formulate, în raport
de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru
următoarele considerente comune:
Prezenta acțiune constituie o acțiune în
revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare
a Legii nr. 10/2001, fiind introdusă la data de 10 februarie 2009, după parcurgerea
de către reclamanți a procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, finalizată
prin dispoziția din 2011 emisă de Primăria municipiului București, prin care reclamanților,
recunoscându-li-se calitatea de persoane îndreptățite, le-au fost propuse măsuri
reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Admisibilitatea unei astfel de acțiuni
a făcut obiectul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a
secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că, „de
principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu
au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea
dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.
civ..
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat
procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare
având în vedere regula electa un via și principiul securității raporturilor juridice
consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)",
însă „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,
posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul
într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.
1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
Prin urmare, potrivit deciziei menționate,
introducerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001, constituie o posibilitate recunoscută numai în mod
excepțional, atunci când reclamanții invocă deținerea unui bun în sensul art. 1
din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Parcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001,
le-a conferit reclamanților posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii de la
unitatea deținătoare, inclusiv restituirea în natură a bunului, măsură imposibil
de realizat, întrucât bunul fusese înstrăinat integral în temeiul Legii nr. 112/1995,
astfel încât acestora le-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, ca urmare
a recunoașterii calității de persoane îndreptățite, respectiv de moștenitori ai
fostului proprietar al imobilului, în accepțiunea art. 4 alin. (2) al Legii nr.
10/2001.
Datorită acestui fapt reclamanții doresc
să își valorifice pe calea dreptului comun posibilitatea de a obține în natură bunul
imobil de la deținătorii actuali ai acestuia, respectiv chiriașii cumpărători în
temeiul Legii nr. 112/1995, invocând deținerea unui bun actual, în sensul art. 1
din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie
să i se asigure accesul la justiție, astfel încât în mod corect a fost considerată
ca admisibilă acțiunea de față, motivarea nefiind una contradictorie, ci raportată
la situația de excepție în care se acceptă introducerea unei astfel de acțiuni,
astfel cum rezultă din decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008
a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, în mod corect a fost respinsă
excepția inadmisibilității prezentei cereri de chemare în judecată.
Urmează ca, în cadrul acțiunii în revendicare
de față, să se verifice existența bunului pretins de reclamanți și apoi să se stabilească
dacă există termenii de comparație specifici unei acțiuni în revendicare.
Analizând prezenta cerere în revendicare
sub aspectul supunerii sale taxei judiciare de timbru la valoare, Înalta Curte observă
că scutirea de la plata taxei de timbru în temeiul art. 15 lit. r) al Legii nr.
146/1997 a fost decisă încă din faza procesuală a judecății în primă instanță, la
termenul din 16 ianuarie 2012, nefiind formulată cerere de revizuire împotriva acestei
încheieri, potrivit art. 18 alin. (2) al Legii nr. 146/1997, astfel încât acest
aspect nu mai poate fi reiterat în căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate
în cauză pe fond, deoarece beneficiază de cale de atac distinctă, cea a reexaminării,
prevăzută de legiuitor tocmai pentru a rezolva încă de la fond aspectul cu caracter
peremptoriu pe care îl implică timbrarea cererii de chemare în judecată.
Drept consecință a constatării scutirii
prezentei cereri de chemare în judecată de la plata taxei de timbru, obligația de
indicare a valorii obiectului pricinii nu mai subzistă, motiv pentru care în mod
corect a fost respinsă și excepția nulității cererii de chemare în judecată întemeiată
pe art. 112 alin. (3) C. proc. civ..
O altă excepție reiterată de recurenții-pârâți
în recurs a fost aceea a lipsei calității procesual active, ca urmare a nedovedirii
identității de imobil între imobilul trecut în proprietatea statului și cel identificat
în titlul de proprietate al autorului reclamanților.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă
că instanța de apel a răspuns în mod detaliat, prin raportare la probele administrate,
că există identitate între numele străzii și numărul poștal al celor două imobile.
Situația învederată în recurs, pe lângă faptul că nu prezintă argumentele pentru
care recurenții consideră că interpretarea probelor de către instanța de apel ar
fi greșită, constituie critici asupra modului de interpretare a probelor, iar o
astfel de verificare nu se mai poate realiza pe calea recursului odată cu abrogarea,
prin O.U.G. nr, 138/2000, a art. 304 pct. 1 1 C. proc. civ..
În
ceea ce privește modul de soluționare a cauzei pe fond, prin
admiterea apelului formulat de municipiul București prin Primarul General,
Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare
a legii, considerând că reclamanții nu mai au un interes în a solicita să se constate
nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
O astfel de constatare este corectă întrucât
reclamanților li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite de a obține măsuri
reparatorii pentru imobilul în litigiu în cadrul procedurii legii speciale, Legea
nr. 10/2001, în care le-au fost acordate măsuri reparatorii prin dispoziția din
2011 a Primarului municipiul București.
Prin urmare, calitatea reclamanților din
prezenta cauză de proprietari asupra imobilului în litigiu a fost verificată și
recunoscută cu acel prilej, prin aplicarea art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
De asemenea, îndreptățirea lor la măsuri
reparatorii a fost recunoscută, pentru a repara prejudiciul creat prin lipsirea
de bun, respingându-se cererea lor de restituire în natură a imobilului întrucât
acesta fusese vândut de stat către chiriașii - cumpărători în temeiul Legii nr.
112/1995.
Obținând valorificarea pe calea legii speciale
a dreptului lor, reclamanții doresc reluarea dezbaterilor, pe calea dreptului comun,
asupra îndreptățirii lor la restituire în natură a imobilului, însă prin repunerea
în discuție a aspectelor legate de modul de respectare a Legii nr. 112/1995 și incidența
lor asupra aplicării Legii nr. 10/2001, cu încălcarea principiului electa una via
non datur recursus ad alteram, cât timp au avut posibilitatea, inclusiv prin acces
la instanță, să critice aplicarea dispozițiilor legii speciale.
Criticile aduse în prezentul recurs privind
modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu pot fi analizate întrucât s-ar încălca
și principiul conform căruia legea specială derogă de la legea generală și se aplică
cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel cum s-a menționat cu ocazia motivării
admisibilității prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe drept comun, dreptul
reclamanților va fi analizat pe calea prezentei acțiuni nu din perspectiva Legii
nr. 10/2001, ci din perspectiva dovedirii de către aceștia a deținerii în patrimoniul
lor a unui bun actual, care nu poate fi valorificat decât pe această cale.
Acest fapt presupune verificarea jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului în privința definirii noțiunii de bun din perspectiva
art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, iar nu a dispozițiilor dreptului
intern, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, astfel cum în mod greșit
au procedat ambele instanțe de fond, deși au reținut împrejurarea că reclamanții
au urmat procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia trebuiau invocate toate apărările
legate de modul de aplicare al acestor legi.
În
acest context, apar ca nefondate criticile recurenților -
reclamanți întemeiate pe art. 304 pct, 7 C. proc. civ., care vizează motivarea contradictorie
bazată pe dispozițiile dreptului intern, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea
nr. 10/2001, cu privire la reținerea, pe de o parte, a valabilității titlurilor
de proprietate ale pârâților întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar
pe de altă parte, a inaplicabilității Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii
acelor contracte, întrucât titlul statului nu era valabil.
De altfel, în argumentarea art. 304
pct. 9 C. proc. civ., chiar recurentii-reclamanți arată că trebuie înlăturată aplicarea
Legii nr. 10/2001, cu toate că își continuă motivarea asupra dovedirii dreptului
lor de proprietate în raport de art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată
că recurentii-reclamanți sunt titularii unui bun, întrucât există dispoziția din
2011 a Primarului municipiul București, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, care
le recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și dispune acordarea
de măsuri reparatorii pentru acest imobil.
Prin urmare, sunt lipsite de interes criticile
recurenților-reclamanți prin care doresc să dovedească deținerea de către ei a unui
bun.
Din această perspectivă, în mod corect
s-a decis de către instanța de apel că cererea privind constatarea nevalabilității
titlului statului este lipsit de interes, întrucât prin dispoziția din 2011 a Primarului
municipiul București a fost recunoscut dreptul reclamanților cu privire la imobil,
în aplicarea Legii nr. 10/2001, care are în vedere atât imobilele preluate cu titlu
valabil, cât și pe cele preluate fără titlul valabil, importantă fiind natura abuzivă
a preluării.
În
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, definirea
noțiunii de "bun actual" sau de "speranță legitimă" a fost extrem
de nuanțată, diferind în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.
însă, la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria
Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a analizat din nou noțiunile
de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența
unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui
dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut
acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus
în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, Curtea Europeană a dus mai
departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual"
și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin
care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o
dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.
Și din această perspectivă cererea reclamanților
de constatare a nevalabilității titlului statului apare ca lipsită de interes, întrucât
nu o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului
justifică existența unui bun actual, ci o hotărâre judecătorească definitivă și
executorie, prin care instanțele au recunoscut reclamantului calitatea de proprietar,
dar au și dispus în mod expres restituirea în natură a bunului.
Ca atare, este nefondată critica recurenților-reclamanți
potrivit cu care raporturile juridice între părțile prezentei cauze sunt dependente
de soluția dată nevalabilității titlului statului, având opozabilitate față de acestea
și determinând preferabilitatea titlului adevăratului proprietar.
Potrivit deciziei pronunțate în recurs
în interesul legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție, atunci când acțiunea în revendicare de drept comun introdusă după intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001 este considerată admisibilă, „trebuie să se verifice
pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun
în sensul Convenției".
Pârâții persoane fizice au devenit proprietari
ai imobilului prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 45
alin. (2) al Legii nr. 10/2001 "Contractele de vânzare-cumpărare încheiate
în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și
constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".
Întrucât
aceste contracte de vânzare-cumpărare nu
au fost anulate, prin introducerea unei cereri cu acest obiect în termenul prevăzut
de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, acestea fac dovada proprietății, reprezentând,
conform textului legal menționat, titlu de proprietate opozabil de la data încheierii
lor.
De aceea, toate criticile recurenților-pârâți
care tind la dovedirea nevalabilității acestor contracte, nu vor putea fi analizate.
Înalta Curte apreciază că respectivele
contracte de vânzare-cumpărare constituie un titlu care naște, în favoarea deținătorului,
prezumția de proprietate.
Invocarea titlului de proprietate constând
într-un contract de vânzare-cumpărare nu reprezintă o abatere de la principiul relativității
efectelor contractelor, deoarece opunerea unui titlul de proprietate adversarului
nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci o prezumție
de proprietate în favoarea celui care deține titlu, prezumție născută din existența
titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumție, invocând o prezumție
mai puternică și contrară,
Întrucât
ambele părți ale cauzei dețin un titlu
de proprietate valabil, Înalta Curte va trece la analiza existenței în patrimoniul
acestora a unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,
astfel cum a fost definit în cauza Atanasiu împotriva României, pentru a stabili
cine are prioritate în acțiunea în revendicare.
În
decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008
a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că prioritatea
Convenției europene a drepturilor omului în raport cu Legea nr. 10/2001 „poate fi
dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura
în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității
raporturilor juridice".
Reclamanții nu dețin o dispoziție prin
care să le fie recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului, ci numai
la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, astfel încât ei nu dețin decât
un bun, iar nu un bun actual.
La rândul lor, pârâții persoane fizice
dețin un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, cât și posesia imobilului,
astfel încât admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului lor de
proprietate și ar afecta în același timp principiul securității raporturilor juridice.
Prin urmare, Înalta Curte, ținând cont
de cerințele impuse de decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție, apreciază că în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare,
urmând ca reclamanții să își valorifice dreptul la măsuri reparatorii recunoscut
drept compensație pentru imobilul în litigiu, în procedura Legii nr. 247/2005, astfel
cum a fost modificată.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge
ambele recursuri, ca nefondate, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C.
proc. civ., va obliga pe recurenți la 2.500 RON către intimata-pârâtă H.E., reprezentând
cheltuieli de judecată, la solicitarea acesteia și potrivit chitanțelor depuse la
dosar care dovedesc suportarea acestor cheltuieli de judecată de către pârâta-intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate
de reclamanții C.A. și R.Ș.A. și de pârâții R.G., T.L.R. și D.M. împotriva deciziei
nr. 249A din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă pe recurenți la 2.500 RON către
intimata-pârâtă H.E., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17
mai 2013.