ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1823/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1823/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea din 28 iulie 2011, reclamanții G.I.S.S.

și G.M.D.F. au chemat în judecată pe pârâta S.E. solicitând obligarea acesteia de

a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren

în suprafață de 190 mp și construcție, situat în București, sector 2, str. I.C.

În motivare, au arătat

că imobilul revendicat a aparținut defunctei lor mame G.V., decedată la data de

24 mai 2001, ai cărei unici moștenitori sunt, fiind trecut abuziv în proprietatea

statului prin decizia din 25 septembrie 1984 a Comitetului Executiv al Consiliului

Popular al Municipiului București, ca urmare a faptului că aceasta a părăsit țara,

fiind aplicate dispozițiile Decretului nr. 223/1974.

Solicitând compararea

titlului lor de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat

și transcris în registrul de transcripțiuni din 28 iulie 1941, ce provine de la

adevăratul proprietar, și titlul pârâtei, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

din 11 noiembrie 2002, care provine de la un non dominus, au cerut să se dea preferință

titlului lor de proprietate întrucât este mai vechi și provine de la adevăratul

proprietar.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 480 și art. 481 C. civ.

La 6 ianuarie 2012 pârâta

a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

active și excepția inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea

acesteia, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 4983 din 3 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 27826/300/2011, Judecătoria

sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, reținând

că reclamanții și-au evaluat pretențiile la suma de 741.737 RON și că, astfel, devin

incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului

București cauza a fost înregistrată la data de 18 aprilie 2012, sub nr. 13229/3/2012.

Prin sentința civilă

nr. 2410 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei calității

procesuale active și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, obligându-i pe reclamanți

la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun,

întemeiată pe dispozițiile C. civ., se analizează atât din punct de vedere procesual

cât și din punct de vedere al dreptului material, dată fiind adoptarea Legii

nr. 10/2001, care reglementează un cadru special de valorificare a drepturilor recunoscute

persoanelor fizice sau juridice în legătură cu imobilele preluate abuziv de către

stat.

Analizând corelația dintre

legislația generală și cea specială, respectiv între C. civ. și Legea nr. 10/2001,

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în cadrul deciziei nr. 33/2008 pronunțată

într-un recurs în interesul legii, în sensul că legea specială se aplică cu prioritate,

dat fiind principiul specialia generalibus derogant, urmând însă a analiza de la

caz la caz dacă prin aplicarea acestui principiu se aduce atingere drepturilor recunoscute

de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 6 din Convenție

și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1.

În ceea ce privește raportul

dintre legea generală și legea specială, privit din perspectiva respectării dreptului

de proprietate reglementat de convenție, s-a reținut că nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să

se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este necesar a se analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauzei, în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Pentru a răspunde unor

astfel de exigențe, C.E.D.O. a analizat în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei

dacă gradul de acces oferit de către legislația națională este suficient pentru

a asigura unei persoane dreptul la un tribunal, cu verificarea împrejurării ca dreptul

reclamantului de acces la o instanță să fie unul efectiv și nu teoretic și iluzoriu.

Accesul la o instanță,

doar pentru a se constata inadmisibilitatea acțiunii inițiate de către reclamant,

fără o analiză a fondului cererii, prin jocul aplicării unor dispoziții legale,

nu este de natură să respecte exigențele art. 6 din Convenție (cauza Canciovici

contra României, cauza Lungoci contra României, cauza Ionescu și N contra României,

cauza Faimblat contra României).

În considerarea acestor

statuări ale instanței europene, prima instanță a arătat că, respingerea de plano

a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ca urmare

a existenței unor dispoziții speciale cu privire la redobândirea bunurilor preluate

abuziv de către stat, fără o analiză în concret a dreptului invocat de către reclamant,

nu poate fi compatibilă cu legislația europeană în materia drepturilor omului.

Analizând excepția lipsei

calității procesuale active sub aspectul faptului că reclamanții nu ar fi acceptat

succesiunea defunctei lor mame, C.V., în termenul de șase luni reglementat de

art. 600 C. civ., tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al acesteia în condițiile

existenței certificatului de moștenitor din 2 aprilie 2012 emis de către Biroul

Notarial Public A.L., care le atestă calitatea de moștenitori ai defunctei.

În ceea ce privește acțiunea

în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța a reținut că

reclamanții invocă drept izvor al pretinsului lor drept de proprietate asupra imobilului

situat în București, str. I.C., sector 2, contractul de vânzare-cumpărare din

28 iulie 1941, prin care bunul a fost dobândit de către autoarea lor C.V., iar pârâta

invocă drept izvor al pretinsului său drept de proprietate contractul de vânzare-cumpărare

din 11 noiembrie 2002 încheiat cu Primăria Municipiului București, în baza Legii

nr. 112/1995.

Evocând situația-regulă

a acțiunii în revendicare, anume când ambele părți în litigiu invocă un drept de

proprietate asupra imobilului, s-a arătat că se procedează la compararea celor două

titluri de proprietate exhibate de către părți pentru a se determina, în funcție

de vechimea titlului, de proveniența sa sau de realizarea operațiunilor de publicitate

imobiliară, în ce măsură unul dintre ele este preferabil.

În cauza de față, pentru

a se proceda la compararea titlurilor de proprietate, trebuie verificat în ce măsură

reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, deposedat de către

stat, mai pot pretinde că au un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Potrivit jurisprudenței

constante a C.E.D.O., dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului noțiunea de „bun” poate cuprinde

atât „bunurile existente”, cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu

privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă”

de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria

„bunurilor actuale” speranța de a obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate

a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca

urmare a nerealizării condițiilor (hototărârea din cauza Prințul Hans Adam II de

Lichtenstein contra Germania).

În ceea ce privește noțiunea

de „bun actual”, jurisprudența C.E.D.O., stabilită în hotărârile pronunțate împotriva

României, a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei

cauze.

După ce a evocat prin

exemple, evoluția jurisprudenței instanței de contencios european în definirea noțiunii

de „bun”, prima instanță a făcut referire la decizia din 2010 din hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, în care Curtea a

analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat

că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus

în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea, în

ceea ce privește existența unui „bun actual” a statuat că nu este suficient să existe

o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului

statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către

reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât privește „valoarea

patrimonială”, instanța europeană a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură

de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci

când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării

este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, s-a

menționat că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea

să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile

competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile

pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a constatat

că, drept urmare a schimbării jurisprudenței C.E.D.O. (prin hotărârea din cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul

foștilor proprietari deposedați existența unui vechi drept de proprietate asupra

bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate,

care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care

se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența

anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că,

în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile

judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere

explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010,

și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un

drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște

în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care

nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească,

ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent,

stabilită de către statul membru, respectiv de Legea nr. 10/2001.

Pe baza acestor elemente,

tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu și alții contra

România, existența unui „bun actual” presupune existența unei decizii administrative

sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul

de proprietate al reclamantului iar „speranța legitimă” presupune ca o creanță să

aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste considerații

desprinse din jurisprudența C.E.D.O. la situația din cauza de față, tribunalul a

constatat că reclamanții nu au în patrimoniul lor un „bun actual”, dreptul de proprietate

asupra imobilului litigios ieșind din patrimoniul autoarei lor ca urmare a preluării

de către stat prin decizia din 25 septembrie 1984, nemaifiind posibilă restituirea

efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul foștilor proprietari, aceștia putând

beneficia de un drept la despăgubire, în măsura în care au urmat procedurile prevăzute

de legislația cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate.

A mai reținut că pentru

imobilul în litigiu reclamanții nu au efectuat nici un alt demers în vederea recuperării,

aceștia neuzând în termenul legal de posibilitatea de a obține desființarea contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 și având ca obiect

imobilul revendicat, neformulând nici o notificare în termenul imperativ prevăzut

de Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care

dreptul de a cere constatarea nulității sau anularea contractului de vânzare-cumpărare

ce reprezintă titlul pârâtei s-a prescris, dreptul de proprietate al acesteia s-a

consolidat, aceasta deținând un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, respectiv o „speranță legitimă” de a păstra respectivul bun.

Având în vedere jurisprudența

C.E.D.O., astfel cum ea a evoluat pe parcursul anilor, potrivit căreia constatarea

naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept

de restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire, tribunalul a reținut

inexistența în patrimoniul reclamanților a unui drept de proprietate cu privire

la imobilul revendicat precum și consolidarea titlului pârâtei ca urmare a neintroducerii

în termen a acțiunii având ca obiect nevalabilitatea dreptului de proprietate al

acesteia.

Față de aceste considerente,

tribunalul a constatat că nu mai este posibilă compararea titlurilor exhibate de

către părți, ca în cazul clasicei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile

art. 480 C. civ., în care ambele părți erau în posesia unor titluri, dar care proveneau

de la autori diferiți, nefiind posibilă analiza titlului mai bine caracterizat,

atâta vreme cât reclamanții nu au un drept de proprietate care să poată fi exercitat

în mod efectiv și care să fi fost recunoscut de vreo autoritate juridică sau administrativă

cu privire la bunul în litigiu.

Reținând culpa procesuală

a reclamanților, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., i-a

obligat pe aceștia la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate,

respectiv a onorariului de avocat, achitat conform chitanței din 21 decembrie 2012.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr.

10 A din 10 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în considerentele căreia s-a arătat că, pentru a demara operațiunea de comparare

a titlurilor de proprietate și pentru a face aplicare dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței C.E.D.O.

în materie, instanța are a stabili, mai întâi, care din părți este deținătoarea

unui bun actual.

Inițial, în cauzele Katz

contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții contra României,

dar și Brumărescu contra României, Străin și alții contra României, Rățeanu contra

României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României

și Porțeanu contra României, C.E.D.O. a apreciat că, în spețele respective, reclamanții

din acțiunile în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanțele

în mod greșit le-au respins acțiunile.

Instanța europeană a conchis

că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar

și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui

drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare

de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Spre deosebire însă, de

cauza de față, în acele spețe, reclamanții erau beneficiarii unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea

administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii

bunurilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Mai mult,

unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii

reclamanți a imobilului în litigiu.

Reclamanții nu au obținut,

în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care statul,

prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea

imobilului și nici o astfel de hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilității

contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâtă.

De asemenea, reclamanții

nu au intentat o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

al pârâtei înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, astfel că aceasta din urmă prezintă un titlu de proprietate valabil.

Referindu-se, la rândul

său, la hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 a C.E.D.O. din cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României, s-a arătat că instanța europeană a statuat că un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică

se referă la bunurile sale.

Noțiunea de bunuri poate

cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Curtea a reamintit că

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială

a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă interesul patrimonial

în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială,

decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este

confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Or, în prezent, nu există

o jurisprudență bine stabilită a instanțelor care să conducă la concluzia că astfel

de acțiuni în revendicare sunt admise, mai cu seamă după pronunțarea deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârii Maria Atanasiu

și alții împotriva României.

Aceste constatări ale

instanței europene, cu valoare de principii, reliefate în hotărârile C.E.D.O., nu

permit constatarea că reclamanții au calitatea de titulari ai unui bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești prin care să

li se fi restituit imobilul din litigiu.

În plus, de la intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern

prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri.

C.E.D.O. a apreciat că

transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005

și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Dacă nici o instanță sau

o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanților, în mod definitiv,

un drept de a li se restitui bunul imobil vizat, chiar dacă hotărârile pe care aceștia

le dețin constată în conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu

sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât

aceste hotărâri judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea

imobilului în natură.

Totuși, dacă constatarea

juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, curtea a considrat că ea dă dreptul la o despăgubire

în baza legii de reparație.

În raport de aceste statuări,

instanța de apel a concluzionat că, deși este real că Decretul nr. 223/1974 contravine

dispozițiilor art. 12 din Constituția din 1965, prin simplul fapt al constatării

nulității titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamanții nu sunt

titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obține restituirea în natură.

Aceștia nu pot obține

restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta vreme

cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul

este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Reclamanții

nu au formulat nici cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 și nici notificare

în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din litigiu, astfel cum a reținut necontestat

prima instanță .

Reținând și că prevederile

art. 274 C. proc. civ., au fost just interpretate și aplicate de către prima instanță

când i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu acest

titlu și apreciind că, în raport de complexitatea cauzei și prestația apărătorului

pârâtei, nu se impunea reducerea onorariului de avocat în condițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs apelanții-reclamanți, solicitând modificarea

în tot a deciziei atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată,

în sensul obligării intimatei-pârâte să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul, compus din teren în suprafață de 190 mp și construcție, situat

în București, str. I.C., sector 2.

În motivarea recursului

declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

au formulat următoarele critici de recurs:

- motivarea deciziei atacate

dovedește că instanța de apel a preluat susținerile apelanților-pârâți, interpretând

într-un mod cu totul particular cadrul legal de soluționare a cauzei, admițând ideea

că statul ar fi fost adevăratul proprietar al bunului imobil, însă a omis să ia

în considerare faptul că titlul statului nu a fost niciodată valabil, întrucât preluarea

a fost abuzivă și neconstituțională.

Recurenții au susținut

că este de notorietate faptul că Decretul nr. 223/1974 contravine dispozițiilor

constituționale din acel moment, dispoziții cu forță juridică superioară decretului,

trecerea în proprietatea statului a imobilului fiind în contradicție cu art. 12

din Constituția României din 1965, în vigoare la acea dată.

Autoarea recurenților-reclamanți,

plecând din țară, a fost obligată printr-o lege abuzivă să renunțe la locuință în

favoarea Statului Român, fără a primi „o dreaptă și prealabilă despăgubire”, așa

cum prevede art. 481 C. civ.

Trecerea în proprietatea

statului a imobilului sus menționat a fost un act abuziv, legiuitorul îndreptând

această eroare prin abrogarea Decretului nr. 223/1974, ca dovadă că acest act normativ

a fost o măsură nelegală.

Deoarece au fost lipsiți

de acest imobil împotriva voinței lor, prin încălcarea arbitrară a dreptului de

proprietate ce le era ocrotit din punct de vedere juridic, imobilul nu poate fi

considerat ca fiind preluat de stat cu titlu valabil, fapt recunoscut chiar și de

către instanța de apel.

În aceste condiții, este

evident că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil,

iar statul, ca „non dominus”, nu ar fi trebuit să îl poată vinde.

- instanța de apel a interpretat

și aplicat greșit textele de lege invocate, deoarece cadrul legal al cauzei este

bazat pe aplicarea prevederilor art. 480 C. civ. și nu pe cele ale Legii nr. 10/2001,

deoarece recurenții-reclamanți au solicitat doar compararea celor două titluri valabile

deținute de părți, urmând ca instanța să examineze și să compare cele două titluri,

constatând care dintre acestea este mai bine caracterizat și, deci, preferabil.

Recurenții-reclamanți

nu au contestat valabilitatea titlului intimatei-pârâte, pentru ca instanța să se

pronunțe pe baza prevederilor Legii nr. 10/2001, care reglementează alte raporturi

juridice.

De aceea nu au nici o

relevanță în cauză aprecierile despre buna sau reaua-credință cu care s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare între stat și intimata-pârâtă, deoarece recurenții-reclamanți

nu adus în discuție și nici nu au contestat în vreun fel aceste aspecte.

Nici colecția interminabilă

de jurisprudență a C.E.D.O. prezentată de instanța de apel ca argument suprem nu

este relevantă în cauză din aceleași motive, respectiv faptul că recurenții-reclamanți

nu se judecă cu Statul Român pentru a-i solicita acestuia reparații, ci cu o persoană

particulară care deține și ea un titlu valabil pentru același imobil.

Practic, când ambele părți

produc titluri, va avea câștig de cauză partea al cărui drept este preferabil, iar

recurenții susțin că ei sunt cei care dețin dreptul și titlul preferabil. Aceasta

întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 iulie 1941, transcris

în registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare nr. 10229 din 28.07.1941,

provine de la un autor necontestat, în urma unui act legal, în timp ce contractul

de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 2002, invocat de intimata-pârâtă, provenine

de la Stat, care nu a dobândit niciodată proprietatea asupra imobilului în mod legal,

respectiv printr-o lege corect aplicată (Decizia nr. 73/1975 a Curții Constituționale).

Aceasta înseamnă că imobilul

nu ar fi trebuit să facă obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât legea se referă la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, imobile pe care chiriașii le puteau

cumpăra de la stat.

Neavând calitatea de adevărat

proprietar al imobilului, Statul Român nici nu ar fi trebuit să aibă posibilitatea

să-l înstrăineze în mod valabil intimatei.

- Acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, chiar formulată după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, întrucât din cuprinsul legii nu reiese împiedicarea

posibilității promovării unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun.

Efectele deposedării unui

proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau

în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, posesia, cu consecința

păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres

și prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În situația în care imobilul

a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea

nr. 10/2001, ci și calea acțiunii directe în revendicarea imobilului întrucât prevederile

legii speciale nu exclud nici expres și nici implicit acțiunea în revendicare împotriva

cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.

În acest sens, deși

art. 18 lit. d) [în prezent lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii

se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriașului

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, această normă legală nu poate fi

aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat,

în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste

raporturi.

Art. 46 (în prezent

art. 45) din Legea nr. 10/2001 vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea

actului de vânzare-cumpărare, analizată prin prisma condițiilor prevăzute de

art. 948 C. civ., și nu justifică extinderea efectelor lui la raporturile dintre

cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, așa cum s-a procedat

în cazul de față.

Normele Legii nr. 10/2001

nu pot fi aplicate în cadrul acțiunii în revendicare, ca efect al dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se

aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și al art. 20

alin. (2) din Constituția României, avându-se în vedere principiile de interpretare

ale C.E.D.O. reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încălcarea

dreptului de proprietate de către statul român.

Privarea de proprietate

poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului

proporționalității.

În evaluarea proporționalității,

C.E.D.O. ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just

echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării

drepturilor fundamentale ale individului în materia dreptului la respectarea proprietății,

sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca

atare în legislația națională.

În alte cauze C.E.D.O.

a considerat că „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare

imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea

de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta

este anterioară confirmării injustiție în mod definitiv a dreptului de proprietate

al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare

de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri,

este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1” (Cauza Rățeanu contra României).

Pentru a reține existența

unui bun în sensul Convenției, Curtea a atras atenția și „asupra art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres ca persoanele proprietare ale

unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea

de proprietar.

Prin urmare, nu este vorba

de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept,

cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute

chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru

contra României).

Instanța europeană a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință, înțelegându-se că nici unul dintre aceștia nu poate

fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Recurenții au mai susținut

că, în conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional

la Convenție, se impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, recunoașterea

priorității normei din Convenție, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din

Legea fundamentală.

La data de 10 iunie 2014,

intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare.

Analizând criticile de

recurs formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, recursul declarat

urmând a fi respins în consecință.

Cea dintâi critică a recursului

a contestat analiza pe care instanța de apel a făcut-o în soluționarea acțiunii

în revendicare, criticându-se acceptarea ideii că statul ar fi fost adevăratul proprietar

al bunului imobil, în condițiile în care, au susținut recurenții, acesta a fost

preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea

în mod evident art. 12 din Constituția României din anul 1965 și care, a și fost

abrogat după anul 1989. Fiind preluat de stat fără titlu valabil, bunul imobil nu

ar fi trebuit să se poată vinde de către un „non dominus”.

Înalta Curte constată

însă critica drept nefondată întrucât motivarea deciziei apelate nu îndreptățește

pe recurenți la formularea acesteia, din nici un considerent al instanței de apel

neputându-se deduce că aceasta ar fi fost premisa de soluționarea a cauzei și rațiunea

pentru care a fost menținută soluția adoptată de către prima instanță.

Dimpotrivă, considerentele

regăsite în decizia atacată dovedesc faptul că instanța de apel a împărtășit opinia

reclamanților care, pe cale incidentală, au pus în discuție nevalabilitatea titlului

statului de dobândire a imobilului, reținând ca fiind real faptul că Decretul

nr. 223/1974 contravenea dispozițiilor art. 12 din Constituția României din 1965.

Aceeași instanță a arătat

însă, în continuarea raționamentului său care a prezentat în prealabil evoluția

jurisprudenței C.E.D.O. în definirea noțiunii specifice de „bun actual”, că potrivit

dezlegărilor de principiu regăsite în cauza M. Atanasiu ș.a. împotriva României,

simplul fapt al constatării nulității/nevalabilității titlului statului asupra apartamentului

în litigiu nu este suficient pentru a conduce la constatarea calității reclamanților

de titulari ai unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, calitate care să justifice necesitatea asigurării protecției specifice

a dreptului de proprietate în baza acestui text convențional și, deci, posibilitatea

acestora de a obține restituirea în natură a bunului.

Curtea de apel a opinat

că, în acord cu dezlegările jurisprudențiale ale instanței de contencios european

din cauza anterior menționată, obligatorii pentru autoritățile de stat române, în

lumina dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituția României, este nevoie, în

plus, ca reclamanții să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești, definitive

și executorii prin care instanțele naționale să le fi recunoscut acestora calitatea

de proprietari și prin care să se fi dispus în mod expres restituirea.

Or, în acest punct, instanța

de apel a observat, ca și tribunalul, că reclamanții nu au inițiat până în prezent

nici un demers administrativ ori judiciar care să fi putut conduce la un atare rezultat,

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii de recunoaștere

a calității de proprietar și prin care să se fi dispus restituirea bunului.

De asemenea, a reținut

că aceștia nici nu au promovat, în termenul limită al art. 45 alin. final din Legea

nr. 10/2001, o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

a imobilului în litigiu pe care statul l-a încheiat cu intimata-pârâtă S.E., împrejurare

ce a condus la consolidarea dreptului dobândit la aceasta și, implicit, la imposibilitatea

contestării legitimității dreptului statului de a dispune de bunul dobândit în condițiile

anterior evocate.

Așadar, cu totul alte

considerente decât cele pretinse fără temei de către recurenți, anume că statul

ar fi fost văzut ca adevăratul proprietar al bunului imobil astăzi revendicat, au

concurat la adoptarea soluției criticate pe calea prezentului recurs.

Nici cea de-a doua critică

a recursului, privitoare la nesocotirea cadrului legal de soluționare a cauzei,

dat de dispozițiile art. 480 C. civ., nu este întemeiată, dovedindu-se că, prin

formularea acesteia, recurenții-reclamanți ignoră dezlegările jurisdicționale cu

caracter obligatoriu date de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii ce a făcut obiectul deciziei nr. 33/2008.

Practic, prin invocarea

acestei critici, recurenții-reclamanți s-au plâns de faptul că, deși ei și-au întemeiat

cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 C. civ., cerând ca instanțele

să procedeze la o simplă comparare a titlurilor de proprietate concurente, în urma

căreia să recunoască preferabilitatea celui mai bine caracterizat (prin origine,

vechime, mod de dobândire) acestea nu au dat curs solicitării, ci au făcut aplicare

în cauză dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și au soluționat acțiunea în revendicare

în raport de elemente străine cauzei, neinvocate de către reclamanți.

Înalta Curte reține că

modalitatea în care au procedat instanțele de fond în soluționarea prezentei acțiuni

în revendicare corespunde întrutotul îndrumărilor și dezlegărilor în drept conținute

în decizia nr. 33/2008, obligatorii, conform dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., potrivit cu care concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalis

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar soluționarea

acțiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

vizând imobile ce intră în sfera sa de reglementare, nu mai pot fi judecate după

regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, fiind necesar a se

lua în considerare și a se da eficiență efectelor create prin aplicarea legii speciale.

Doar pentru că acțiunea

în revendicare de față face parte din categoria acelora ce au făcut obiectul deciziei

nr. 33/2008 și întrucât instanțele de fond au făcut aplicare îndrumărilor obligatorii

ale acesteia s-a ajuns ca, în cauză, soluționarea litigiului să aibă loc într-un

cadru legal mai larg decât cel dorit de reclamanți și, în a cărui limitare la prevederile

art. 480 C. civ. (așa cum aceștia au voit-o), reclamanții nu pot avea nici un rol,

fiind vorba despre regimul legal de reglementare al bunului, aplicabil în mod imperativ

și obligatoriu, independent de voința ori interesele particulare ale anumitor subiecți

de drept.

Astfel fiind, o critică

de nesocotire a cadrului legal de soluționare a cauzei, care ar fi trebuit să se

rezume, în opina recurenților, la aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., nu ar

putea fi primită, o atare abordare nesocotind, în primul rând, regimul de reglementare

a bunului în dispută și, nu în ultimul rând, ignorând dezlegările și îndrumările

obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea acestuia în

cuprinsul deciziei nr. 33/2008.

Cea de-a treia critică

a recursului, întocmai ca și precedenta, aduce în discuție problematica generată

de acțiunile în revendicare de drept comun, introduse sub regimul de reglementare

al Legii nr. 10/2001 și având ca obiect imobile din sfera de aplicare a acesteia,

problematică ce a făcut obiectul de analiză al Înaltei Curți de Casație și Justiție

prin decizia nr. 33/2008.

Astfel, asupra admisibilității

introducerii unor atare acțiuni chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

este și inutil a se evoca statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul

acestei decizii, în condițiile în care niciuna dintre instanțele de fond nu a declarat

inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți. De altfel,

aceste statuări au fost amintite de prima instanță cu prilejul analizei și respingerii

excepției de inadmisibilitate a acțiunii invocată de către intimata-pârâtă.

Invocarea de către recurenții-reclamanți

a beneficiului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul păstrării calității

lor de proprietari ai imobilului, nu mai poate avea loc, observându-se că acest

text legal a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, acesta nemaifăcând parte din fondul

activ legislativ la data introducerii acțiunii, respectiv 28 iulie 2011.

Asupra opțiunii pe care

recurenții pretind că ar avea-o între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea

acțiunii în revendicare de drept comun, sub motivul că legea specială nu exclude

nici expres și nici implicit calea acțiunii în revendicare, Înalta Curte de Casație

și Justiție a stabilit în menționata deciziei că un atare punct de vedere nu poate

fi primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi

aplicat, nu poate fi reiterat în fiecare lege specială.

Și argumentul că Legea

nr. 10/2001 nu reglementează raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul

de la stat, cu referire la dispozițiile art. 18 lit. d) [devenit lit. c)] și la

cele ale art. 46 (actual art. 45), a fost înlăturat de Înalta Curte de Casație și

Justiție care a reținut în considerentele deciziei de recurs în interesul legii

că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil,

cât și la imobilele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze

imobile în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], fiind infirmată

opinia în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare

al legii speciale și al C. civ.

Asupra necesității de

a se ține seama de efectele create prin aplicarea legii speciale, cu prilejul soluționării

acțiunilor în revendicare de drept comun, de tipul celei pendinte, care nu ar mai

putea fi rezolvate apelând exclusiv la compararea titlurilor după regulile clasice

aplicabile acțiunilor în revendicare de drept comun, a statuat aceeași deciziei

nr. 33/2008, cum s-a arătat și în cadrul analizei celei de-a doua critici a recursului,

iar argumentul că normele Legii nr. 10/2001 nu ar putea fi aplicate litigiului de

față, ca efect al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție care se aplică

cu prioritate este unul eronat.

Acest text convențional

nu are rolul de a stabili reguli de judecată pentru un anumit tip de acțiune în

justiție, fie și dintre cele ce au ca scop ocrotirea dreptului de proprietate, iar

pentru invocarea beneficiului său, așa după cum corect au reținut ambele instanțe

de fond, reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniu lor a unui „bun actual”,

în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum aceasta a fost nuanțată prin decizia

pilot din cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, a cărui existență să-și aibă originea

într-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care instanțele judecătorești

să fi recunoscut acestora calitatea de proprietari și să fi dispus în mod expres

restituirea bunului.

Recurenții-reclamanți

nu explică de ce în cazul lor ar trebui ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție să se aplice prioritar în concurs cu legea națională, în condițiile

în care aceștia, neurmând calea Legii nr. 10/2001, nici nu se pot plânge, așa cum

au făcut-o alți foști proprietari din jurisprudența instanței europene evocată prin

motivele de recurs, de absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii cuvenite și recunoscute în baza legii speciale,

și în condițiile în care, în mod constant, C.E.D.O. a recunoscut dreptul suveran

al statelor de a adopta legi reparatorii, de a stabili domeniul de aplicare a acestora

și de a alege condițiile în care acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor

deposedate. Aceasta întrucât, potrivit instanței europene, art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, nici un drept la o compensație

integrală în orice circumstanțe și, cu atât mai puțin, un drept la restituirea în

natură în toate cazurile, a însuși bunului preluat.

Desigur, cunoașterea principiilor

decurgând din jurisprudența C.E.D.O. este importantă însă, în același timp nu pot

fi ignorate aceleași principii decurgând din jurisprudența recentă a instanței europene,

cum ar fi cele din hotărârea pilot M. Atanasiu ș.a. contra României, pe care le-au

menționat și aplicat în mod corect instanțele de fond și care, de altfel, au fundamentat

și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

decizie ignorată de recurenți cu ocazia formulării criticilor lor de recurs, care

este însă obligatorie pentru instanțe.

Reținând că instanțele

de fond, contrar criticilor recurenților, au respectat cadrul legal de soluționare

al prezentei acțiuni în revendicare, prin aplicarea și recunoașterea efectelor legii

speciale asupra drepturilor părților litigante, potrivit îndrumărilor obligatorii

ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin aplicarea

corectă a principiilor jurisprudențiale ale C.E.D.O., Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat, soluția adoptată în aceste circumstanțe

fiind una legală.

Văzând modul de soluționare

a prezentei cereri de recurs, la solicitarea intimatei-pârâte și făcând aplicare

dispozițiilor art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte îi va

obliga pe recurenții-reclamanți să plătească acesteia cheltuieli de judecată efectuate

în recurs, constând în onorariu de avocat, pentru plata căruia au fost depuse documente

justificative, ce va fi diminuat la suma de 2.000 RON, în considerarea complexității

scăzute a cauzei, dată de existența unei jurisprudențe reglementate și constante

a instanțelor, dar și a muncii depuse în organizarea apărării, în atare condiții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții G.I.S.S. și G.M.D.F. împotriva deciziei nr. 10 A din 10 ianuarie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți

la 2.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

către intimata-pârâtă S.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 iunie 2014.