ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4349/2013

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a-III-a civilă, la data de 2 iunie 2011, reclamanta R.A.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții O.C. și O.E., ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța, pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2. În esență, în motivarea cererii, a arătat că imobilul din București, sector 2 a aparținut autorului său, S.I., împrejurare confirmată prin procesul-verbal de carte funciara din 20 ianuarie 1941. După 1950, familia sa a fost nevoită să părăsească acest imobil în care s-a instalat statul comunist, în urma naționalizării sale în baza Decretului nr. 712/877.1967, completare la Decretul nr. 92/1950.

Apartamentul revendicat a fost cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995 de către pârâți, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, semnat cu SC F. SA. Reclamanta a solicitat ca soluționarea cererii sale să se realizeze pe calea comparării titlurilor concurente, dându-se prevalență titlului său, ca fiind cel mai bine caracterizat, singurul valabil și care provine de la adevăratul proprietar. Prin sentința civilă nr. 1564 din 24 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâți, prin întâmpinare, și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. În considerentele hotărârii pronunțate, tribunalul a reținut, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de faptul că nu a fost formulată de toți moștenitorii, că este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 643 alin. (1) C. civ.

actual, coroborat cu dispozițiile art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora, fiecare coproprietar poate sta singur în justiție indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a apreciat că nu este o veritabilă excepție, aceasta vizând, de fapt, o apărare de fond ce tinde la respingerea acțiunii în situația în care temeiul de drept, respectiv art. 480 și 481 C. civ., nu este aplicabil situației de fapt dedusă judecății. Prin urmare, apărarea invocată, va fi cercetată odată cu fondul.

Pe baza probatoriilor administrate, s-a reținut că de pe urma defunctului S.I. au rămas moștenitorii F.Z. în calitate de soție, H.A.M. și S.S. în calitate de fii. H.A.M. a fost moștenită de fratele S.S., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 17 aprilie 2006, iar de pe urma defunctului S.S. a rămas ca moștenitoare reclamanta, căreia în calitate de fiică, îi revine întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 18 martie 2008. Potrivit procesului-verbal din 20 ianuarie 1941 al cărții funciare, S.I. s-a înscris cu imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 354 mp (310 mp după tablou) și casă (parter), compusă din 4 camere, dependințe și 3 camere la mansardă, imobil ce a fost moștenit de la R.I.S.

Pârâții O.C. și O.E. au devenit proprietari ai apartamentului revendicat, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, în baza Legii nr. 112/1995. Prima instanță a arătat că soluționarea prezentei acțiuni nu se poate realiza aplicând regulile clasice ale revendicării prin comparare de titluri, fiind necesar a se ține seama de soluțiile legislative create prin legea cu caracter reparator, sub incidența căreia intră și imobilul în litigiu, nr. 10/2001. Situației de fapt a cauzei nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului ca proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În raport de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Făcând aplicare acestui principiu, tribunalul a apreciat că pârâții au un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă în calitate de cumpărători de bună credință, în raport de dispozițiile art. 1898 C. civ., coroborate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Spre deosebire de aceștia, reclamanta nu poate invoca un bun, în sensul art. 1 al Protocolului Convenției, atâta timp cât nu a făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat. Persoanele care au dobândit cu bună credință un imobil, ce face obiectul Legii nr. 10/2001, nu pot fi puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat aceste bunuri (cazul Raicu împotriva României). Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

(cauza Pincova și Pinc contra Republici Cehă) care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților. Ca urmare, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este ocrotit de lege și că aceștia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, fiind preferabil titlului reclamantei.

Rezolvarea problemei juridice dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiași bun în favoarea intimatei reclamante ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil, insecuritate ce nu trebuie să fie suportată în permanență de către chiriașii cumpărători atâta timp cât au beneficiat de o lege specială, respectiv Legea nr. 112/1995. Apreciind că respingerea acțiunii în revendicare este în concordanță și cu decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că prioritatea convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, prima instanță a dezlegat în acest sens acțiunea dedusă ei spre soluționare, considerând-o neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 42 A din 18 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că acțiunea promovată de reclamantă a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 2 iunie 2011, după data apariția Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998 restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun în condițiile în care există legi speciale de reparație, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiție. Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă din principiul fundamental de drept „specialia generalibus derogant”.

De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului în interesul legii că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Cu toate acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol, adițional, și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului, etc. Făcând aplicare acestor dispoziții de principiu, instanța de apel a reținut, pentru cazul dedus judecății că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin actul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, către intimați-pârâți.

Acțiunea reclamantei, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimații pârâți O., ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2060/3/2009, a fost respinsă ca prescrisă, aspect necontestat de reclamantă. Reclamanta nu a dovedit existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare, și nici a uneia de desființare a actului de vânzare-cumpărare al intimaților, motiv pentru care nu are „un bun” în condițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura sa speranță legitimă fiind legea specială. Pe de altă parte, susținerile formulate de apelantă, fundamentate pe împrejurarea că titlul pârâților este nevalabil ori că aceștia au fost de rea credință la momentul achiziționării apartamentului, nu mai pot fi analizate, în condițiile în care cererea de constatare a nulității este prescrisă.

Faptul că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate, ci este o consecință firească a aplicării principiului de drept „specialia generalibus derogant”. C.E.D.O. a arătat că art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1950 prin Decretul nr. 92/1950, deci anterior semnării convenției de către statul român.

Simpla speranță de restituire, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. Pe de altă parte, conform jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Păduraru contra României, de exemplu), convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat convenția.

Evidențiind revirimentul jurisprudențial înregistrat la nivelul instanței europene în ceea ce privește definirea noțiunii de „ bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reviriment produs prin decizia din cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, instanța de apel a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Așa fiind, urmare a hotărârii C.E.D.O.

pronunțată în cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la restituirea imobilului din București, sectorul 2. Analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta R.A.A. În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de recurs: - Abordarea instanței de apel, de a înclina balanța în favoarea pârâților, pentru a nu crea noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, nu este nici legală și nici rezonabilă, ținând seama de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acorda posibilitatea restituirii în natura a imobilului vândut, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În acest fel, recurenta susține că a fost înlăturată de la restituirea în natură, care este unica posibilitate de reparare în situația sa specială.

La 18 mai 1994, cu ocazia ratificării de către România a Primului Protocol adițional Convenției Europene a Dreăturilor Omului prin Legea nr. 30 publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, statul român s-a angajat să respecte proprietatea privată, indiferent de proprietarul ei, prin aceasta înțelegându-se ca România nu poate emite legi sau decrete prin care să aducă atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor sale. Așadar, după 18 mai 1994, România, prin puterea sa legislativă, nu putea sa emită acte normative decât în ceea ce privește folosința bunurilor proprietate privată și numai în condițiile expres prevăzute de alin. (2) al art. 1 din Protocol. La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist nimeni în afara vechiului proprietar nu avea un titlu de proprietate legal, viabil și valabil.

Vechii proprietari își justificau dreptul de proprietate cu un act autentic de proprietate dobândit legal în condițiile art. 644-645 C. civ., intrat în circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripțiuni, moment de la care actul de proprietate este opozabil erga omnes. Acest act de proprietate este valabil și viabil și în prezent, deoarece un titlu de proprietate nu poate fi desființat decât pe cale judecătorească, fie pentru nulitate absolută, fie pentru nulitate relativă, fie printr-o acțiune de drept comun, fie pe calea unei legi speciale. Cum titlul reclamantei de proprietate nu a fost desființat în niciuna dintre modalitățile prevăzute mai sus, dreptul de proprietate conferit de acest act este imprescriptibil, conform art. 480 C. civ.

și nu poate fi luat din mâinile proprietarului de drept decât pentru cauza de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum prevede art. 481 C. civ. Statul nu putea să devină proprietar asupra imobilului său și să dispună de el, făcând acte de vânzare, întrucât nu a respectat condițiile expres și limitative prevăzute de art. 644-645 C. civ., neefectuând nici un fel de plată către recurentă a contravalorii bunului și neținând cont de vreun accept al său de a primi despăgubiri în locul imobilului propriu-zis. Singura modalitate de a intra în legalitate este aceea de a i se restitui în natură bunul revendicat. - Criteriul esențial pentru stabilirea preferabilității unuia dintre titlurile în concurs este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziție, pentru a obține o despăgubire efectivă.

Acest criteriu nu a fost aplicat în cauză, iar dacă ar fi fost aplicat, instanța de apel ar fi putut constata că pârâții au la dispoziție în dreptul intern mijloace mult mai eficiente decât foștii proprietari, care nu au dreptul la niciun fel de despăgubire efectivă, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune de drept comun, pentru care există o practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin admiterea acțiunii în revendicare, nu se poate spune că pârâților li s-ar fi creat un prejudiciu disproporționat, în schimb, pentru vechii proprietari, în lipsa posibilității acordării de masuri reparatorii în echivalent, singura soluție este restituirea în natură.

Legea nr. 10/2001 nu acordă preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar. - Cu referire la necesitatea respectării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta a opinat că primează convenția în fața legii interne, iar în privința stabilității raporturilor juridice, aceasta a fost încălcată în mod grav și destabilizator prin vânzarea imobilului de către stat către parați în timp ce era în soluționare cererea sa de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, pretinde că avea o speranță reală de restituire prin constituirea dosarului la Comisia Locala de Aplicare a Legii nr. 112/1995, cerere care nu s-a soluționat nici până în ziua de astăzi, din vina prepușilor statului postcomunist, timp în care acest stat a încălcat „suveran” Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a făcut înstrăinări împotriva instituției dreptului de proprietate.

În drept, recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ, solicitând, totodată, judecarea cauzei și în lipsa, conform art. 242 C. proc. civ. Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, iar nu aceluia indicat doar formal de către recurentă, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (niciuna din criticile dezvoltate de aceasta în motivarea recursului neinvocând măcar lipsa motivării deciziei atacate ori faptul că aceasta ar cuprinde motive contradictorii sau străine cazului), Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Critica prin care recurenta susține că abordarea instanței de apel, care, în prezența titlurilor de proprietate deopotrivă valabile ale reclamantei și pârâților, a dat câștig de cauză acestora din urmă pentru a nu crea noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse și aplicând, totodată, dispozițiile Legii nr. 10/2001, ar fi nelegală și nerezonabilă, nu poate fi reținută. Caracterul legal al soluției adoptate în cauză este, de fapt, recunoscut implicit de către reclamantă atunci când își formulează critica, întrucât afirmă că instanța de apel a aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dar, instanța de apel, ca și cea de primă instanță, în adoptarea soluției criticate nu doar dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au făcut aplicarea, ci și îndrumărilor cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii menit să uniformizeze practica judiciară creată chiar în privința acțiunilor similare celei de față, sau principiilor jurisprudențiale ale C.E.D.O., ce au stat la baza soluționării cauzei M. Atanasiu ș.a. împotriva României, elemente de referință la care s-a raportat și recurenta în cererea sa de chemare în judecată, așa cum rezultă din motivarea acesteia.

Evaluând situația drepturilor și titlurilor fiecăreia dintre părțile în conflict în raport cu bunul imobil revendicat și făcând aplicarea regulilor cu valoarea de principiu stabilite prin decizia nr. 33/2008, în mod legal și corect s-a stabilit de către instanțele de fond că soluționarea prezentei acțiuni în revendicare nu mai poate avea loc după regulile clasice, care presupuneau observarea titlurilor părților și a drepturilor autorilor lor în vederea recunoașterii preferabilității aceluia care era considerat mai bine caracterizat prin vechime sau origine.

Fiind vorba despre o acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de statul comunist, care a fost introdusă la 10 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (în domeniul de aplicare al căreia intră și bunul litigios) împotriva terților dobânditori de la stat, soluționarea acesteia nu ar putea avea loc cu ignorarea nici a realităților juridice, istorice și sociale ce au succedat preluării abuzive de către stat și nici a cadrului normativ în vigoare la data promovării acțiunii.

Angajamentele asumate de statul român, ca parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de respectare a acestor drepturi în conținutul și limitele lor determinate prin convenție și protocoale adiționale ratificate, se referă la acțiunile și actele acestuia ulterioare momentului aderării sale la convenție (18 mai 1994), în mod constant în jurisprudența sa, instanța europeană subliniind că un stat nu este ținut să răspundă pentru acte sau fapte care aparțin unui anumit regim politic trecut al său, dacă au fost săvârșite anterior momentului aderării acestuia la Convenție.

Față de susținerea recurentei, în sensul că, în considerarea angajamentelor asumate ca parte la convenție, după 18 mai 1994, România, prin puterea sa legislativă, nu putea să emită acte normative în materia proprietății decât în ceea ce privește folosința bunurilor proprietate privată și numai în condițiile expres prevăzute de alin. (2) al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, este de menționat că însăși curtea europeană a recunoscut statelor membre cu un trecut istorico-politic similar celui al Statului român, deplina libertate de a decide în sensul adoptării sau nu a unei legislații cu caracter reparator. Potrivit jurisprudenței sale, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția (c. Jantner împotriva Slovaciei, par.34).

Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, instanța europeană acceptând că, datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autorităților naționale trebuie să li se recunoască dreptul suveran de opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților economico-sociale-financiare și intereselor lor politice (M.Atanasiu contra României).

Soluționând prezenta acțiune în revendicare, niciuna dintre instanțe nu a negat valabilitatea titlului de proprietate pe care reclamanta îl deține în legătură cu bunul imobil litigios însă, cum s-a arătat, actualul cadru normativ în care se judecă cererea sa de chemare în judecată impune luarea în considerare și a realităților socio-juridice prin care a trecut bunul de-a lungul timpului, de la momentul preluării sale abuzive și până la epoca actuală, când, ulterior anilor '90, acesta a intrat sub regimul legilor cu caracter reparator nr. 112/1995 și nr. 10/2001.

Nu dreptul ori titlul statului asupra imobilului, pe care reclamanta îl neagă ori căruia îi contestă valabilitatea, au fost opuse dreptului și titlului său de proprietate, ci dreptul și titlul de proprietate pe care terții dobânditori le-au dobândit în mod valabil asupra bunului revendicat, în temeiul unei legislații care le-a recunoscut această posibilitate legală și al cărei beneficiu recurenta putea să-l înlăture pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului lor de vânzare-cumpărare.

Așa cum în mod corect a menționat instanța de apel, acțiunea cu acest obiect introdusă de recurentă abia la 19 ianuarie 2009 (sub nr. 2060/3/2009, pe rolul Tribunalului București), în condițiile în care dispozițiile art. 45 alin. final al Legii nr. 10/2001 au prevăzut un termen limită de 18 luni de la intrarea în vigoare a legii (14 feb.2001) pentru promovarea acestor acțiuni, a fost respinsă ca prescrisă, orice argumente prin care aceasta ar mai susține astăzi nevalabilitatea titlului de proprietate al intimaților-pârâți nemaiputând fi discutate ori analizate întrucât s-ar permite eludarea în acest fel a dispozițiilor excepționale și speciale ale art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001.

Nu instanțele de judecată ce au soluționat prezenta acțiune i-au înlăturat recurentei posibilitatea de a obține beneficiul restituirii în natură, ci ea însăși, prin modul în care s-a raportat la Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia s-a dovedit că a formulat doar o notificare la 5 aprilie 2001 și apoi o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul intimaților-pârâți, cu depășirea termenului special de prescripție de 18 luni. Ineficacitatea modului în care recurenta a acționat, deși aceasta pretinde și în prezent că avea de invocat motive de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, nu justifică, după cum solicită, recunoașterea posibilității sale de „a intra în legalitate” prin restituirea bunului revendicat în natură, în alte condiții decât actualul cadru normativ o permite.

În ceea ce privește criteriul de stabilire a preferabilității unuia din titlurile în concurs, pe care recurenta îl propune, cu referire la identificarea mijloacelor juridice din dreptul intern pe care fiecare dintre părți le are la dispoziție pentru a obține o despăgubire efectivă pentru ipoteza „lipsirii” de proprietate, Înalta Curte precizează că acesta nu ar putea fi avut în vedere, neputând fi dedus nici din soluțiile legislative ale Legii nr. 10/2001, neregăsindu-se nici în principiile și regulile de unificare a practicilor în judecarea acțiunilor în revendicare, similare celei de față, ale deciziei nr. 33/2008, nici în jurisprudența C.E.D.O. și nici măcar la nivelul jurisprudenței interne ulterioare pronunțării deciziei nr. 33/2008.

Dimpotrivă, Înalta Curte apreciază că, dând eficiență criteriilor de soluționare a acțiunilor în revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, impuse cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, dar și principiilor jurisprudențiale ale C.E.D.O., astfel cum au fost conturate în cauza pilot M. Atanasiu ș.a contra României, instanțele de fond au pronunțat o soluție legală și temeinică în raport cu elementele ce se regăsesc în situația juridică a fiecăreia din părțile litigante, privitor la imobilul disputat.

Astfel, în ceea ce o privește pe reclamantă, în mod corect acestea au observat că acțiunea sa în revendicare nu are ca temei „un bun” în sensul convenției deoarece aceasta nu deține nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că autorul său nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul său. Instanța de apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudențiale ale C.E.D.O. conturate în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și cu noțiunea de „bun”, făcând trimitere la hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu ș.a contra României și explicând pe larg revirimentul jurisprudențial ce a avut loc la nivelul instanței europene în această speță și consecințele acestuia asupra modului de soluționare a acțiunilor în revendicare de tipul celei de față, astfel încât instanța de recurs nu va mai relua aceste explicații.

Constatând că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui în natură apartamentul revendicat și că singurele demersuri inițiate de aceasta până în prezent în scopul obținerii unei reparații pentru imobilul din București, sector 2, au fost cele întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, concretizate în trimiterea unei notificări (nefinalizată) și în promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, respinsă ca prescrisă, în mod corect s-a apreciat, în acord cu aceeași jurisprudență a C.E.D.O., că reclamanta deține în legătură cu bunul revendicat cel mult „un interes patrimonial”, întemeiat pe dispozițiile cu caracter reparator ale Legii nr. 10/2001, de a fi despăgubită, în măsura în care dovedește întrunirea tuturor condițiilor legale.

Spre deosebire însă de recurentă, intimații dețin în patrimoniul lor „un bun actual”, dobândit în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care este deplin valabil, nedesființat pe calea procedurală special reglementată de legiuitor în scopul verificării legalității acestuia, prin dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, și care se bucură de prezumția de legalitate, conferindu-le recunoașterea dreptului la un bun, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., care se impune a fi protejat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În considerarea acestor elemente ale cauzei și evaluând corect situația juridică a fiecăreia din părțile litigante în legătură cu bunul litigios, în mod corect s-a apreciat de către ambele instanțe de fond, că intimații care dețin în patrimoniul lor un bun actual, în temeiul unui titlu legal, ce nu a fost desființat pe căile legale puse la dispoziția celor interesați de către legiuitor, se regăsesc într-o situație favorabilă, care se impune a fi ocrotită, dându-li-se prevalență în concursul cu succesorul fostului proprietar al imobilului.

În ceea ce privește susținerea recurentei, care consideră că în fața legii interne primează convenția, este de precizat că în același sens sunt și dispozițiile deciziei 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în alin. patru al dispozitivului acesteia menționându-se în continuare că „Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”, și, desigur, în măsura în care acțiunea celui ce revendică are ca temei existența unui „bun” în patrimoniul său, în sensul dat acestei noțiuni prin decizia C.E.D.O. pronunțată în cauza M.Atanasiu ș.a.

contra României, după cum în mod corect a explicat instanța de apel. Nevoia și imperativul ocrotirii deopotrivă a acestor valori, au fost deseori afirmate în jurisprudența instanței europene, în cauze precum Raicu împotriva României, Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, Brumărescu contra României și, prin soluția adoptată în cauza de față, instanțele de fond nu au făcut decât să dea curs îndrumărilor cu caracter obligatoriu ale deciziei în interesul legii, în fundamentarea cărora s-a avut în vedere jurisprudența C.E.D.O. În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A.A., împotriva deciziei nr. 42 A din 18 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.