ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 183/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 183/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la

data de 7 iunie 2010,

reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor

Publice,

Municipiul București prin Primar General, I.A.,

R.A., V.E. și SC E.M. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună: constatarea nulității

titlului pe care Statul Român l-a

dobândit în baza Decretului nr. 111/1951 asupra imobilului în suprafață de 1.000

mp situat în Municipiul București, bd-ul. Oaspeților, sector 1; constatarea

nulității chitanței de mână din data de 19 mai 1949, încheiată între A.R. și A.C.;

constatarea faptului că

sentința civilă nr.

5235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului

5 nu îi este opozabilă; constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997; obligarea

pârâților la

lăsarea în deplină

proprietate și pașnică posesie a imobilului de 1.000 de

mp situat în Municipiul București, b-dul

Oaspeților, sector 1 și,

în

subsidiar, în situația imposibilității restituirii în natură, acordarea

despăgubirilor

pentru imobilul menționat.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că preluarea de

către Stat a imobilului ce face obiectul acțiunii s-a realizat cu încălcarea

dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. e) din Legea 10/2001, fiind considerat

imobil abandonat de către autoarea sa, A.I.

A

susținut reclamantul că a formulat cerere de restituire în temeiul Legii

10/2001, fiind emisă Dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007, de respingere a

notificării, cu motivarea că acesta ar fi ocupat în întregime de detalii de

sistematizare, ceea ce nu corespunde însă realității.

În ceea

ce privește sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 a Judecătoriei

sectorului 5, reclamantul a susținut că aceasta nu îi este opozabilă, întrucât

nu a fost parte în acel dosar.

Totodată, s-a

susținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august

1997, motivat de reaua-credință a părților contractante.

Cu

privire la cererea de restituire a imobilului, reclamantul a arătat că își

întemeiază cererea pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., întrucât Statul Român

nu a dobândit imobilul cu respectarea prevederilor legale, iar pârâții

cumpărători nu sunt de bună-credință.

În

cauză, a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către V.V.

și V.N., care au solicitat constatarea calității lor de proprietari în privința

terenului de 1.000 mp situat în București, Bd. Oaspeților sector 1,

susținându-se că autorii lor au cumpărat imobilul în litigiu de la autoarea

reclamantului, A.I.

Prin

sentința civilă nr. 615 din 30 martie 2011 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei de interes

în privința cererilor reclamantului

având ca obiect constatarea nulității titlului Statului în baza Decretului nr.

111/1951 și constatarea inopozabilității sentinței civile nr. 5235 din 12

septembrie 1995, cu consecința respingerii acestor cereri, ca fiind lipsite de

interes; s-a admis excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității

chitanței din data de 19 mai 1949, care a fost respinsă ca inadmisibilă; s-a

admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea având ca

obiect nulitate contract de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997 și

s-a respins această cerere pentru autoritate de lucru judecat; s-a admis

excepția inadmisibilității cererii de revendicare și acordare despăgubiri,

respingându-se cererile ca inadmisibile; s-a admis excepția inadmisibilității

cererii de intervenție

principală formulată de intervenienții principali V.V.

și

V.N.

și s-a respins această cerere în consecință.

Pentru a

hotărî astfel,

tribunalul

a reținut, pe aspectul situației

de fapt,

că reclamantul, în calitate de moștenitor al

defunctei A.I.

, pretinde un drept de

proprietate asupra terenului de 1.000 de mp

situat în București, B-dul Oaspeților, sector 1, în privința căruia a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționată prin Dispoziția

nr. 8389 din 25 iunie 2007, prin care a fost respinsă cererea de restituire în

natură, deoarece s-a constatat terenul că este afectat în

totalitate de detalii de sistematizare și s-a

propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent.

Pe de altă parte, s-a reținut că referitor la aceeași

suprafață de

teren, a

fost pronunțată sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 a Judecătoriei

sectorului 5 București, prin care s-a constatat că

reclamanții V.E. și A.I. au dobândit dreptul de

proprietate prin

uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în litigiu.

In baza acestei hotărâri, ce purta mențiunea definitivă și irevocabilă,

numiții V.E. și A.I., în calitate de vânzători, au

încheiat cu pârâta SC

E.M. SRL contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997.

Intervenienții principali V.V. și V.N. au

pretins un drept

de proprietate asupra aceluiași teren, susținând că

autoarea

reclamantului P.C., defuncta A., ar fi înstrăinat dreptul de proprietate asupra

acestui teren înainte de deces, astfel încât reclamantul nu-l mai putea

moșteni, el neregăsindu-se în

masa

succesorală.

S-a mai reținut că, deși sentința civilă nr. 5235 din 12

septembrie 1995 a

Judecătoriei sectorului 5 București purta mențiunea

definitivă și

irevocabilă,

aceasta a fost desființată prin decizia civilă nr. 330/ A din 7 martie 2008 a

Tribunalului București, iar în urma rejudecării, a

fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților V.E. și

A.I. privind constatarea dobândirii dreptului de

proprietate

asupra terenului de 1000 mp, din b-dul. Oaspeților nr. 21

prin uzucapiunea de 30 de ani.

În ceea

ce privește excepția lipsei de interes

a

cererii reclamantului vizând constatare nulității titlului Statului în baza

Decretului nr. 111/1951, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 2 lit. e) din Legea 10/2001, prin imobile

preluate în mod abuziv se

înțelege și imobile preluate în temeiul

Decretului nr. 111/1951,

(situația celui în

litigiu), astfel încât, față de această calificare a legii, o

cerere

adresată instanței de judecată, având același obiect, al

constatării preluării abuzive, este lipsită de

interes juridic, neexistând

niciun folos practic pe care reclamantul

l-ar putea obține în urma admiterii acestei cereri.

Referitor la excepția lipsei de interes a cererii având

ca obiect

constatarea

inopozabilității sentinței civile nr. 5235 din 12 septembrie 1995,

tribunalul a reținut

că o hotărâre judecătorească nu poate fi opozabilă

decât părților

din dosarul respectiv, astfel încât este lipsită de interes

legitim și

cererea reclamantului prin care a solicitat constatarea acestui

fapt.

Pe de altă parte, întrucât sentința nr. 5235/1995, prin

care se

constatase dobândirea de către pârâții V.E. și I.A.

a dreptului de proprietate prin

uzucapiunea de 30 de ani asupra

terenului în

litigiu a fost desființată în căile de atac, cu atât mai mult

cererea reclamantului apare ca lipsită de interes

juridic.

Cu referire la excepția inadmisibilității cererii

referitoare la

constatarea

nulității chitanței din data de 19 mai 1949,

tribunalul a

reținut

că această chitanță a fost întocmită între R.A. și

A.C.

Întrucât prin

încheierea pronunțată în data de 23.03.2011,

tribunalul

a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a

pârâtului R.A.,

acesta fiind decedat de la data de 28 mai 2009, anterior formulării acțiunii,

instanța a constatat că

lipsește cadrul

procesual pasiv complet pentru judecarea cererii de nulitate, câtă vreme o

cerere în nulitatea unui act juridic nu poate fi

soluționată decât în

contradictoriu cu ambele părți.

Ca atare, a fost considerată întemeiată excepția

inadmisibilității

cererii

având ca obiect nulitatea acestui act, în condițiile în care cadrul procesual

pasiv a rămas format doar din moștenitorii lui A.C.

De asemenea,

tribunalul a apreciat întemeiată excepția autorității de lucru judecat cu

privire la cererea referitoare la

nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare

autentificat

din 29 august 1997.

Aceasta,

întrucât prin sentința civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și

irevocabilă a fost respinsă cererea având ca obiect constatarea

nulității

absolute a contractului

menționat, existând astfel identitate de părți,

obiect și cauză între

cele două litigii.

Cu

privire la excepția inadmisibilității cererii în revendicare și acordare

despăgubiri,

ambele

cereri întemeiate pe disp. art. 480-481 C. civ., tribunalul a reținut că, în

vederea retrocedării bunului, reclamantul a formulat notificare în baza Legii

10/2001, fiind respinsă cererea sa de restituire în natură și propusă acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent prin dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007.

Întrucât

reclamantul a ales calea legii speciale, s-a constatat că acesta nu poate

solicita același lucru pe calea dreptului comun, el având posibilitatea de a

ataca în instanță, conform art. 26 din Legea 10/2001 dispoziția menționată,

dacă era nemulțumit de soluție și de a urma calea Titlului VII din Legea nr.

247/2005, în vederea obținerii despăgubirilor deja recunoscute în baza

dispoziției.

Pe acest

aspect, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în

interesul legii, cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, s-a

statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai

mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot

exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una

via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

CEDO.

Față de

toate aceste elemente, prima instanță a admis excepția inadmisibilității

cererii de revendicare și acordare despăgubiri, cu consecința respingerii

cererilor.

De

asemenea, tribunalul a constatat că este întemeiată și excepția

inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu, prin prisma art.

111 C. proc. civ., în condițiile în care aceasta are ca obiect constatarea

calității intervenienților de proprietari în privința terenului de 1.000 mp

situat în București, Bd. Oaspeților, sector 1, deși există calea realizării

dreptului (de altfel, fiind formulată acțiune în revendicare pe cale separată,

ceea ce dovedește că partea nu numai că avea calea acțiunii în realizare, dar

că a și folosit-o, litigiul fiind în curs de soluționare).

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a hotărârii

și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

S-a

susținut că prima instanță a examinat cauza numai prin prisma excepțiilor invocate

din oficiu, dezvoltând o  argumentare

subiectivă ce a condus la admiterea lor în totalitate, cu

consecința

nejudecării fondului și a respingerii acțiunii introductive de

instanță.

Judecând cauza în complet de divergență, în majoritate,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr.

125/ A din 20

martie 2012, prin care a admis apelul, a desființat sentința

în parte și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond

sub aspectul

cererii în revendicare. Au fost păstrate celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a

decide astfel,

instanța

de apel a considerat că prima

critică

formulată, privind excepția lipsei de interes a cererii având ca

obiect

constatarea nulității titlului statului în baza Decretului nr.

111/1951, este neîntemeiată, având în vedere că

prin dispozițiile art. 2

lit. e) din Legea nr. 10/2001, bunurile

preluate conform actului

normativ menționat,

sunt declarate ca fiind preluate abuziv și, ca atare,

interesul în promovarea acțiunii nu este justificat.

In același sens, s-a

apreciat ca

relevant și faptul că reclamantul a notificat Primăria

Municipiului

București în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 8389 din 25

iunie 2007 s-a recunoscut acestuia dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

A fost respinsă și critica vizând greșita soluționare a excepției

lipsei de interes vizând

inopozabilitatea sentinței civile nr.

5235

din 12 septembrie 1995, în condițiile în care reclamantul nu a fost parte în

acea

cauză.

Instanța de

apel a găsit însă întemeiată critica referitoare la greșita soluționare, prin

reținerea inadmisibilității, a cererii de

revendicare

fundamentată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

S-a

considerat că admiterea excepției inadmisibilității

revendicării nu are temei legal și constituie o îngrădire a dreptului de

acces la justiție față de

dispozițiile legale din dreptul intern.

Astfel, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare este

recunoscută

expres prin Legea nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr.

10/2001, în art.

20 alin. (2

1

) fiind stipulat că: „în cazul în care imobilul

a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, chiriașii

care au cumpărat cu bună-credință

imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost desființate, fie

ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în

revendicare...

”

Prin

urmare, s-a apreciat că Legea nr. 1/2009 conferă legitimitate acțiunii în

revendicare imobiliară și îi recunoaște admisibilitatea, fără a interzice

expres beneficiarului în favoarea căruia a fost edictată, posibilitatea de a

urma procedura de drept

comun în vederea

recuperării imobilului. Or, unde legea nu distinge,

nici interpretul nu

trebuie să distingă.

S-a apreciat că inadmisibilitatea presupune lipsa

accesului la un anumit mijloc procedural, de valorificare a dreptului subiectiv

pretins,

iar Legea nr.

10/2001 nu prevede nici explicit nici implicit o interdicție în promovarea

acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.

Totodată, s-a considerat că admisibilitatea acțiunii în

revendicare

dedusă judecății este confirmată de însăși Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii.

Aceasta,

întrucât problema inadmisibilității acțiunii în revendicare a primit o

soluționare nuanțată din partea instanței

supreme,

în sensul că în considerentele deciziei în interesul legii s-a

reținut

că „din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative,

precum și a eventualelor litigii anterior

soluționate, nu este exclus ca

într-o

astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala

de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în

situația de a da preferabilitate unuia în

detrimentul celuilalt”, prin aceeași decizie stabilindu-se că „nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun

în

sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție”.

Cu

referire la aceste considerente, instanța de apel a concluzionat că acțiunea în

revendicare fundamentată pe dreptul

comun

este admisibilă, astfel că, soluționând greșit petitul privind

revendicarea imobilului prin admiterea excepției

inadmisibilității

revendicării,

tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a soluționat procesul fără

a intra în judecata fondului, astfel încât cauza

a fost trimisă spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva

deciziei au declarat recurs pârâții Municipiul București, Ministerul Finanțelor

Publice, SC E.M. SRL și A.I., V.E.

dispozițiile art. 304

pct.

9 C. proc. civ. și a susținut că soluția este nelegală,

întrucât situația foștilor proprietari și a imobilelor preluate abuziv

de

către stat este reglementată prin

legea specială, nr. 10/2001,

reclamantul

neputând să-și mai valorifice pretențiile pe calea dreptului

comun.

Mai mult, reclamantul este beneficiarul unei dispoziții

date în

baza Legii nr.

10/2001, prin care i s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri pentru același teren, astfel încât avea posibilitatea ca,

pe

calea contestației, să supună

controlului judiciar toate aspectele vizând

natura măsurii reparatorii.

2.

Ministerul Finanțelor Publice

a criticat decizia pe temeiul

aceluiași motiv, reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.,

susținând caracterul nelegal al soluției sub aspectul

admisibilității acțiunii în revendicare.

S-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală,

atât prin

raportare la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, interpretată eronat

de

către

instanță, cât și cu referire la decizia în interesul Legii nr. 27/2011,

prin care s-a

analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite

de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât

cea instituită prin legea specială.

Fată de cele două decizii menționate, trebuia să se

constate că,

atâta vreme

cât pentru imobilele preluate abuziv de către stat s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții persoana

îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susține, fără

a încălca principiul specialia generalibus

derogant, că dreptul comun

s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția

Europeană trebuie observat că normele

convenționale nu impun

statelor obligația

restituirii bunurilor confiscate, dar odată adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu

o claritate și coerență

rezonabile.

Or, în această materie, răspunzând exigențelor

menționate, statul

a

decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii să aibă loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Față de

aceste aspecte, acțiunea reclamantului vizând revendicarea pe calea dreptului

comun trebuie considerată inadmisibilă, iar soluția instanței de apel nelegală.

3.

Pârâta SC E.M.

SRL și-a întemeiat recursul pe

dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că decizia

atacată este rezultatul interpretării și

aplicării eronate a legii.

S-a susținut că instanța de apel a apreciat de o manieră

generică,

neparticularizată

la speță, că admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare ar constitui o îngrădire a dreptului de acces

la

justiție.

Procedând de

această manieră, instanța anterioară nu a ținut

seama de faptul că, în cauză, reclamantul a urmat procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 și a fost emisă dispoziția

Primarului General al

municipiului

București nr. 8389/2007, prin care a fost respinsă cererea

de restituire

în natură, acordându-i-se despăgubiri.

Ca

atare, cererea în revendicare a reclamantului este

inadmisibilă nu numai pentru că încalcă grav procedura prevăzută de

Legea

specială nr. 10/2001, dar încalcă și principiul electa una via, care

sancționează utilizarea celei de-a doua căi procedurale, considerând-o

inadmisibilă.

sub aspectul

soluției de admisibilitate date revendicării și trimiterii

cauzei spre rejudecare.

S-a

susținut că instanța de apel s-a limitat la a aprecia, din perspectiva

accesului la justiție, asupra necesității de a accede la

instanță folosind pârghiile dreptului comun, deși

intimatul-reclamant a ales și a înțeles să beneficieze de drepturile conferite

de legea specială.

În

aceste condiții, reclamantului nu îi mai era deschisă calea

acțiunii în revendicare pentru că este inadmisibil

ca scopul juridic,

raportat la

același bun, să poată fi exercitat pe pârghii juridice diferite, după cum

rezultatul demersului convine sau nu celui care îl exercită.

Altminteri, ar fi o încălcare gravă a principiului de drept „electa

una via”,

potrivit căruia o

cale deja aleasă nu îți dă posibilitatea de a

urma o altă procedură în scopul

obținerii aceluiași rezultat juridic.

Totodată,

instanța de apel nu a avut în vedere faptul că reclamantul, beneficiarul unei

dispoziții emise în baza Legii nr.

10/2001,

nu a contestat-o și nu a sesizat niciodată instanța pentru a se

pronunța

asupra legalității actului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9

C. proc. civ.

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte

constată

caracterul

fondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

- Ceea ce se susține prin intermediul celor patru

recursuri este greșita apreciere a instanței de apel asupra admisibilității

acțiunii în

revendicare și, pe cale de consecință, greșita desființare a sentinței

de

primă instanță, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, în condițiile nesocotirii cadrului normativ special în

limitele căruia reclamantul putea să-și valorifice dreptul pretins și la care,

de altfel, acesta a și recurs.

Criticile sunt întemeiate, având în vedere că natura

juridică a

imobilului - preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951 - îl

situează, într-adevăr, în

sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001

(aspect

reținut, de altfel, de ambele instanțe ale fondului, atunci când constată lipsa

de interes în formularea capătului de cerere vizând

nevalabilitatea titlului statului, în condițiile

unei reglementări exprese

a preluării

abuzive pe acest temei, conform art. 2 lit. e) din Legea nr.

10/2001).

Astfel fiind, procedura de recuperare a imobilului și,

respectiv,

natura măsurilor reparatorii sunt cele reglementate de actul normativ

special, după

regula de drept potrivit căreia norma specială derogă

întotdeauna de

la cea generală (specialia generalibus derogant).

De altfel, conformându-se reglementării speciale, reclamantul

a

notificat entitatea

deținătoare, emițându-se o dispoziție (nr.

8389

din 25 iunie 2007 a Primarului General al municipiului București) prin

care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent.

Fără să

conteste judiciar această dispoziție și să demonstreze

de ce natura măsurii reparatorii este eronată în raport cu dispozițiile

legale

incidente, reclamantul a promovat o altă acțiune, încercând, prin eludarea

normei speciale, obținerea restituirii în natură a imobilului.

Or, așa cum în

mod corect susțin pârâții-recurenți, acestui demers i se opune și principiul electa

una via, care presupune că, odată aleasă o cale de valorificare a dreptului și

nefiind contestată

soluția obținută în

cadrul acesteia (în speță, prin neatacarea dispoziției primarului), partea nu o

poate abandona, pentru a tinde la valorificarea

aceluiași drept prin

intermediul unei alte proceduri.

Prin neatacarea în instanță a actului entității deținătoare, emis în

soluționarea

notificării, reclamantul și-a epuizat, practic, opțiunea de

valorificare a drepturilor sale cu

privire la imobilul în litigiu în procedura legii speciale.

Aprecierea

instanței de apel, în sensul că prin admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare s-ar ajunge la o

îngrădire

a dreptului de acces la instanță reprezintă, așa cum corect se arată în

recursurile exercitate, o apreciere generică, de ordin teoretic și

fără

particularizare la datele speței.

Aceasta, având în vedere că accesul la justiție i-a fost

recunoscut

reclamantului

în procedura și în termenii reglementați de Legea nr.

10/2001, la prevederile căreia a recurs, dar fără a-și finaliza demersul

(prin exercitarea contestației

împotriva dispoziției primarului).

Astfel

fiind, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor speciale de

drept material incidente, precum și a

dezlegărilor

date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare

la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în

revendicare, promovată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Considerentul în sens contrar al instanței de apel, potrivit căruia

decizia în interesul legii menționată ar recunoaște admisibilitatea unei

asemenea acțiuni în revendicare

întrucât „nu este exclus ca într-o

astfel

de acțiune părțile să se poată prevala de existența unui bun în

sensul Convenției”, nu este de natură să

justifice soluția adoptată.

Aceasta, în condițiile în care, nuanțând problema

admisibilității

unor

astfel de acțiuni, decizia în interesul Legii nr. 33/2008 statuează

că este vorba despre acele situații în care

partea se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

neputându-i-se imputa, de

aceea, că

nu a urmat procedura specială și având astfel deschisă calea

dreptului

comun.

Ignorând

această nuanțare și dezlegare jurisdicțională, instanța de apel reține doar

chestiunea admisibilității, fără a arăta în ce ar

consta existența unui bun în patrimoniul reclamantului, posibil de

valorificat pe calea acțiunii în revendicare, în

condițiile în care acesta

a urmat procedura Legii nr. 10/2001, obținând

o dispoziție a

primarului prin care i se

recunoaște dreptul la măsuri reparatorii în

echivalent.

Rezultă

că instanța de apel a procedat, pentru a-și justifica soluția, la preluarea

unui considerent din decizia în interesul legii

desprins din contextul argumentării interpretării date cu acea ocazie și

fără nicio aplicație la datele concrete ale speței.

Tot astfel, apreciind că admisibilitatea acțiunii în

revendicare ar

fi

recunoscută expres prin Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001

întrucât, potrivit art. 20 alin. (2

1

) nu se interzice

beneficiarului, în favoarea căruia a fost edictată, posibilitatea de a

urma procedura de drept comun în vederea

recuperării imobilului,

instanța de

apel denaturează conținutul textului, realizând o aplicare

necorespunzătoare

a acestuia.

Împrejurarea că articolul menționat (art. 20 alin. (2

1

))

se referă la

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate,

„fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în

revendicare”, nu

îndreptățește concluzia

consfințirii prin norma legală menționată a

admisibilității acțiunii în revendicare în termenii dreptului comun.

Dimpotrivă,

norma modificatoare este inclusă într-un act

normativ

special, rămânând pe deplin aplicabil raportul dintre norma

specială și cea generală, conform dezlegărilor

date prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 și aprecierii asupra

admisibilității revendicării doar din perspectiva existenței deja a unui bun în

patrimoniul reclamantului (situație

neregăsită în speță).

Este la

fel de eronat considerentul instanței de apel conform

căruia Legea nr. 10/2001 nu ar cuprinde nici explicit, nici implicit, o

interdicție în promovarea acțiunii în revendicare

în termenii dreptului

comun, or, „unde legea nu distinge nici

interpretul nu trebuie să distingă”.

În realitate, o asemenea interdicție nu trebuie să fie

reglementată

prin lege,

întrucât regimul promovării unei astfel de acțiuni este dat de aplicarea

principiului de drept referitor la prioritatea normei speciale față de cea

generală și înlăturarea acesteia din urmă ori de câte ori într-o materie

există, deopotrivă, reglementări cu caracter general și special.

Or, pe acest aspect, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, la care

face referire însăși instanța de apel,

statuează că nu poate exista o

opțiune

între legea generală și cea specială ( sub motiv că „o astfel de

opțiune

nu este exclusă nici expres, nici implicit, de Legea nr.

10/2001), întrucât o asemenea soluție ar ignora

principiul conform

căruia „specialia

generalibus derogant” care, pentru a fi aplicat, nu

trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

În ce privește suprapunerea de reglementare între

dreptul comun

și norma specială (Legea nr. 10/2001) în privința imobilelor preluate

abuziv în perioada 1945 - 1989, ea

este neîndoielnică, câtă vreme

acest din

urmă act normativ se referă la situația tuturor imobilelor

preluate în perioada menționată (cu titlu, fără

titlu, fără titlu valabil), inclusiv la relația dintre persoana îndreptățită la

măsuri reparatorii și

subdobânditori.

Față de toate aceste considerente, rezultă că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare la speță a raportului dintre norma generală

și cea specială, nesocotind, totodată, principiul electa una via ( și, legat

de acesta, cel al

securității raporturilor juridice) în condițiile în care intimatul - reclamant

a urmat calea Legii nr. 10/2001 și a obținut recunoașterea dreptului său în forma

măsurilor reparatorii în

echivalent,

fără să conteste actul emis în acest sens de unitatea deținătoare.

Ca atare, soluția de desființare a sentinței de primă

instanță pe

capătul de

cerere vizând revendicarea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, este eronată,

lipsită de fundament legal, bazată pe o înțelegere greșită a dreptului de acces

la instanță.

În

consecință, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursurile pârâților vor fi admise și modificată decizia din apel, în

sensul

respingerii apelului reclamantului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

generală a finanțelor publice a municipiului

București, Municipiul București

prin Primar general, A.I. și

V.E. și SC E.M. SRL împotriva deciziei nr. 125/ A din 20

martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul

declarat de

reclamantul P.C.

împotriva sentinței nr.615 din 30

martie

2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.