ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 110/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 110/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 22 noiembrie 2005, reclamanta N.E. a chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA, S.A. și C.I.,

solicitând să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului, în temeiul

Decretului nr. 92/1950, a imobilului reprezentat de apartamentul nr. 1 din

București, sectorul 1, să se dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie acest imobil și să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 2000 și a actului

adițional din 9 ianuarie 2001, intervenite între SC H.N. SA, în calitate de

vânzător, și S.A., în calitate de cumpărător, precum și a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat la 29 martie 2001, intervenit între S.A., în

calitate de vânzător, și C.I., în calitate de cumpărător; cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă

nr. 9248 din 12 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția

de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului

București cauza a fost înregistrată la data de 28 iulie 2007, sub nr. 26727/3/2007.

La data de 27

noiembrie 2007, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată a altei

persoane în temeiul art. 57 și următoarele C. proc. civ., prin care a solicitat

ca după introducerea acesteia în cauză și citarea sa la judecarea prezentei

cauze în calitate de intervenient în interes propriu, conform art. 58 C. proc.

civ., în contradictoriu și cu aceasta să se constate trecerea abuzivă în

proprietatea statului a apartamentului nr. 1 situat în București, să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a actului

adițional, a contractului de vânzare-cumpărare, a contractului de

vânzare-cumpărare și a contractului de vânzare-cumpărare, pentru cauză ilicită,

imorală, fraudă la lege și rea credință și să se dispună obligarea pârâților

să-i lase atât ei, cât și intervenientei B.V. în deplină proprietate și posesie

imobilul menționat.

Reclamanta a

justificat interesul pentru admiterea în principiu a cererii sale de

intervenție forțată prin faptul că B.V., fiind nepoata de soră a lui M.A.,

deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia.

La aceeași dată,

numita M.T. a formulat, în temeiul art. 49 și următoarele C. proc. civ., cerere

de intervenție în interes propriu, invocând aceleași pretenții ca și

reclamanta. Această intervenientă și-a motivat cererea pe faptul că este

nepoata de frate a defunctului M.A., deținând o cotă de ¼ din masa

succesorală rămasă de pe urma acestuia, alături de reclamanta N.E.

La data de 29

ianuarie 2008, reclamanta a depus o cerere de modificare a cererii de chemare

în judecată a altei persoane cu privire la intervenienta forțată M. (fostă B.) V.Ș.,

decedată la data de 18 mai 2000, în sensul că în locul acesteia a solicitat

chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de succesor al numitei M.V.Ș., decedată fără moștenitori, solicitând

să se constate pe cale incidentală succesiunea vacantă de pe urma numitei M.V.Ș.,

să se constate calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor, celelalte capete de cerere din cererea introdusă la data de 27

noiembrie 2007 rămânând nemodificate.

Reclamanta a

justificat interesul de a chema în judecată forțat Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în locul intervenientei forțate M. (fostă B.) V.Ș.,

prin aceea că aceasta fiind nepoata de soră a lui M.A., deține o cotă parte din

masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, care a fost împreună cu mama sa, M.M.,

proprietarul imobilului revendicat.

Cu privire la

calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

de pe urma defunctei M.V.Ș., reclamanta a arătat că a aflat despre decesul

acesteia cu prilejul prezentei judecăți, din certificatul eliberat de Camera

Notarilor Publici rezultând că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia.

A mai arătat reclamanta că de la data decesului a trecut o perioadă ce

depășește cu mult termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. și că nu s-a

dezbătut succesiunea de pe urma acesteia, aceste aspecte motivând primul capăt

din această cerere modificatoare. În calitatea sa de unic moștenitor, Statul

Român are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză având ca obiect

revendicarea unui imobil cu privire la care autoarea sa, M.V.Ș., deține o cotă,

așa cum rezultă din certificatul de moștenitor emis de Notariatul de Stat Local

al sectorului 1 București.

Tribunalul București

- Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr. 180 din 10 februarie 2009, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului

București și a SC H.N. SA, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare - cumpărare; a respins cererea astfel cum a fost completată de

reclamantă, ca neîntemeiată și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare

în judecată a altei persoane, astfel cum a fost modificată.

În considerente s-a

reținut, relativ la excepția lipsei calității procesuale a pârâților Municipiul

București prin Primarul General și SC H.N. SA, în raport de dispozițiile art.

137 C. proc. civ., că această excepție este nefondată în raport de capetele de

cerere privind trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului litigios

și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pârâtele

având calitatea de părți în raportul contractual.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare –cumpărare, tribunalul a reținut

că această excepție este întemeiată, motivat de faptul că, potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un

an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, până la data de

14 august 2002.

Ca urmare, tribunalul

a apreciat că termenul limită stabilit de lege pentru formularea unei acțiuni

în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 a fost 14 august 2002, astfel că, în raport de data

introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune pe acest aspect este

prescris, având în vedere dispozițiile legale menționate.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12

ianuarie 1934, că numitul Ș.G. a vândut autorilor reclamantei, M.M. și A., un

teren viran situat în București, în suprafață de 285 mp, teren pe care a fost

ridicată o construcție astfel cum rezultă din procesul-verbal de carte

funciară.

Conform

certificatului de moștenitor, de pe urma defunctului M.A. au rămas ca

moștenitori M.M., în calitatea de soție, și M.T.

De pe urma defunctei M.M.,

conform certificatului de moștenitor, a rămas ca moștenitoare reclamanta, în

calitate de fiică, căreia în calitate de legatar universal instituit conform

testamentului din 23 septembrie 1993 i-a revenit întreaga masă succesorală.

Pârâta S.A. a

cumpărat imobilul litigios în baza Legii nr. 112/1995, fiind încheiat

contractul de vânzare-cumpărare, iar aceasta, la rândul său, a vândut imobilul

pârâtului C.I., în baza contractului de vânzare-cumpărare.

Acest din urmă pârât

a vândut, la rândul său, imobilul litigios pârâtului O.V., conform contractului

de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 2005 și acesta din urmă efectuând aceiași

operațiune de vânzare a imobilului către pârâtul N.O., în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2005, contract de a fost înscris în cartea

funciară prin încheierea nr. 2309 din 24 februarie 2006.

Din adresa nr. 5533

din 21 martie 2005, tribunalul a reținut că imobilul litigios a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, unde la poziția nr. 4741

figurează M.A. cu 3 apartamente.

Prin sentința civilă

nr. 11164 din 12 iunie 2000 s-a constatat că imobilul litigios a trecut în

proprietatea statului cu titlu, astfel că pretenția reclamantei în sensul de a

se constata trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului a intrat în

puterea lucrului judecat.

A constatat

tribunalul că prezenta cauză are ca obiect revendicare formulată pe dreptul

comun, conform art. 480 C. civ., în care părțile invocă fiecare un titlu asupra

bunului litigios.

S-a apreciat de către

tribunal că în cazul imobilelor naționalizate există dispoziții legale exprese,

instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a

titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să

exercite controlul asupra deciziilor luate.

Opțiunea legiuitorului

de a se da câștig de cauză unei sau alteia dintre părți a fost în acest caz de

a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu

fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea

nr. 112/1995.

Prin art. 46 din

Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în

situația în care chiriașul a fost de bună - credință, necunoscând că titlul

statului este contestat și anularea actelor încheiate cu rea - credință. De asemenea,

s-a reținut că s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul

deposedat abuziv poate introduce în instanță acțiune prin care să solicite

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată

titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate

câștigate.

Admiterea acestei

acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul

statului, deschide calea restituiri în natură de către unitatea deținătoare,

decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i

se restitui prețul actualizat.

Dacă însă se constată

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă acest contract nu a

fost atacat în termenul legal, măsurile reparatorii în favoarea fostului

proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile

art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității

deținătoare și tot sub controlul instanței.

Prin urmare, a

apreciat tribunalul, s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care

imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, ne mai aflându-se în patrimoniul

unității deținătoare. A considera că în această situație mai poate fi admisă o

acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce

presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului,

care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la

aceste reguli.

Cu alte cuvinte,

procedura prealabilă celei de judecată poate fi suspendată prin introducerea

acțiunii de constatare a nulității actelor de înstrăinare efectuate, conform

art. 47 alin. (2) coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, restituirea în

natură putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare.

Tribunalul a

considerat că, indiscutabil, proprietarul se poate adresa și instanței pentru a

cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o

asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi

este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică

în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt

criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea

ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună - credință în

temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului ca proprietar,

ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Un astfel de

caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze situațiile

juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze,

proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că

după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în

natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor,

procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în

echivalent.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv

cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai

aplica normele cu caracter general C. civ., ci cele cu caracter special ale

Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate

abuziv de stat.

Prin urmare,

analizând acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul a

constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor

create în literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de

la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate

invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul

neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv

numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă

a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin

echivalent.

Această lege impune

deci o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și

obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care

legiuitorul român a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor

formulate de proprietarii deposedați abuziv.

Nu numai că legea

permite proprietarilor deposedați abuziv ale căror imobile au fost înstrăinate

în temeiul Legii nr. 112/1995 să se adreseze fostelor persoane juridice

deținătoare, dar și exclude altă posibilitate legală.

A admite o altă

soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția

proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor, atât o

acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate

fi adresată direct instanței, și o procedură administrativă.

De asemenea, dacă

intenția legiuitorului ar fi fost să permită accesul la ambele proceduri, ar fi

prevăzut expres cel puțin suspendarea uneia dintre ele, cum a făcut-o art. 47

alin. (1) pentru situația acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, singurul caz de

suspendare prevăzut este cel legat de introducerea acțiunilor având ca obiect

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, care se soluționează

în prealabil de către instanță, măsurile ce se vor lua ulterior de către

unitatea deținătoare în urma notificării adresate de proprietar, în cadrul

termenului legal, fiind în funcție de soluția pronunțată.

La interpretarea

logico-rațională se adaugă și cea teleologică. Scopul legii a fost de a tranșa

în sfârșit controversata situația a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare

într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un

temei de drept, adică unui set de reguli de drept comun după care se

soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este

imprescriptibilă extinctiv.

Tribunalul a mai considerat

că instituirea unui termen pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și

ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de

la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară

spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pinc contra Republici Cehă), care

și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității

raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de

dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.

Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat

prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul

reclamanților.

Tribunalul a apreciat

că în speță numai pârâții se bucură de un „bun" în sensul art. 1

Protocolul 1 al CEDO, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă în acest

sens, fiind cumpărător de bună - credință în raport de dispozițiile art. 1898

C. civ. (cazul Princova și Pinc contra Republici Cehe).

De asemenea, nici

consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece

unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securității

raporturilor juridice, care înseamnă între altele că o soluție definitivă a

oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României).

Reclamanta nu poate

invoca un bun în sensul art. 1 al Protocolului Convenției atâta timp cât nu a

făcut dovada că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, are o

hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului

revendicat.

În consecință,

persoanele care au dobândit cu bună - credință nu pot fi puse în situația de a

suporta responsabilitatea care aparține în mod corect statului pentru faptul de

a fi confiscat aceste bunuri (cazul Raicu împotriva României).

Ca urmare, tribunalul

a apreciat că titlul pârâților este ocrotit de lege și că au un bun în sensul

art. 1 Protocolul 1 la Convenție.

Tribunalul a apreciat

că susținerile acestora în sensul că în speță se aplică regula unanimității

moștenitorilor nu pot fi primite, deoarece prin această regulă s-ar încălca

dreptul reclamantei la liberul acces la justiție, în sensul art. 6 alin. (1)

din Convenție (cazul Lupaș contra României).

În ceea ce privește

cererea de intervenție în interes propriu prin care au fost invocate aceleași

pretenții ca și ale reclamantei, pentru considerentele mai sus menționate,

tribunalul a respins această cerere.

Cu privire la cererea

de chemare în judecată a altor persoane astfel cum a fost modificată,

tribunalul a apreciat că este inadmisibilă, întrucât potrivit dispozițiilor

art. 57 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a altor persoane este o

cerere incidentală, prin care una dintre părțile din proces solicită

introducerea în cauză a unei terțe persoane ce ar putea pretinde aceleași

drepturi ca și reclamantul.

Scopul urmărit de

art. 57 C. proc. civ. și deci instituția cererii de chemare în judecată a altor

persoane este ca în situația în care două sau mai multe persoane pretind aceleași

drepturi ca și reclamantul să se stabilească care este adevăratul titular al

dreptului. Așadar, obiectul unei astfel de cereri incidentale este limitat la

obiectul cererii principale, iar pe această cale incidentală nu se pot

valorifica alte drepturi decât cele solicitate de către reclamant prin acțiunea

introductivă.

Ca urmare, tribunalul

a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane, astfel cum a

fost modificată, reprezintă de fapt o modificare a acțiunii civile, modificare

ce nu s-a făcut în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., având în vedere

că la termenul din data de 16 decembrie 2007 au fost încuviințate probele,

termen la care procedura a fost legal îndeplinită.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, criticând sentința ca nelegală și

netemeinică, iar Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze

cu Minori și de Familie, prin decizia civilă nr. 127 din 18 februarie 2010, a

admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

același tribunal.

Împotriva acestei

decizii s-a declarat recurs de către pârâții C.I. și S.I., N.O. și S., O.V. și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Înalta Curte de

Justiție și Casație, prin decizia civilă nr. 2226 din 10 martie 2011, a admis

recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

În considerentele

deciziei, s-a reținut că din punct de vedere obiectiv și subiectiv, cadrul

procesual dedus judecății se compune din:

- cererea de chemare

în judecată formulată la data de 22 noiembrie 2005, prin care intimata

reclamantă a solicitat instanței să se constate trecerea abuzivă în

proprietatea statului a imobilului în litigiu, să se constate că ea este unic

proprietar al acestui apartament, pârâții chemați în judecată să fie obligați

să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul și să se constate

nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare succesive (22

decembrie 2000, a actului adițional nr. 1 din 9 ianuarie 2001 și cel aut. sub

nr. 292 din 29 martie 2001), având ca obiect transmiterea dreptului de

proprietate asupra apartamentului. Pârâții inițial chemați în judecată au fost:

Municipiul București prin Primar General, SC H.N. SA, S.A. și C.I.

- cererea

completatoare depusă de reclamantă la fila 101 dosar fond (judecătorie) pentru

termenul din 29 martie 2006, prin care a solicitat chemarea în judecată în

calitate de pârâți a numiților C.S.I., O.V. și N.O. și să se constate nulitatea

absolută și a contractelor de vânzare - cumpărare aut. sub nr. 2896 din 30

noiembrie 2005 și sub nr. 3052 din 20 decembrie 2005, încheiate între pârâții

introduși în judecată; la termenul de judecată din 30 mai 2006 s-a dispus

citarea în cauză în calitate de pârâtă și a numitei N.S.

- cererea formulată

în baza art. 57 C. proc. civ. de chemare în judecată a altor persoane,

respectiv, a numitei B.V.Ș., depusă de reclamantă la data de 27 noiembrie 2007

(fila 36 dosar tribunal) și prin care a solicitat să se constate trecerea

abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 1 din București, să se

constate nulitatea absolută a celor 4 contracte de vânzare - cumpărare anterior

enumerate, să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul în litigiu reclamantei și intervenientei B.V.

- cererea de

intervenție în interes propriu formulată de numita M.T., prin care au fost

formulate aceleași capete de cerere ca cele enunțate prin redarea cererii

anterioare a reclamantei, intervenienta solicitând în final ca alături de

reclamantă și intervenienta forțată B.V.Ș. să îi fie lăsat apartamentul în

deplină proprietate și posesie de către pârâții cauzei.

- cererea

modificatoare a cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată de

reclamantă la 29 ianuarie 2008, prin care a solicitat chemarea în judecată a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de succesor al

numitei M. (fostă B.) V.Ș., decedată la 18 mai 2000, fără moștenitori, astfel

că prin această cerere reclamanta a solicitat ca, pe cale incidentală, să se

constate succesiunea vacantă și să se constate calitatea Statului de succesor

prin Ministerul Finanțelor Publice, restul cererii constituind o reluare a

capetelor de cerere din cea depusă de aceeași reclamantă la 27 noiembrie 2007.

Toți recurenții

cauzei au formulat critici cu privire la dezlegarea dată de instanța de apel în

privința calificării cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată

de reclamantă în temeiul art. 57 C. proc. civ. și prin care a solicitat

atragerea în proces și a celei de-a treia moștenitoare a proprietarilor

inițiali ai imobilului asupra căruia poartă litigiul, respectiv, a numitei M.

(fostă B.) V.Ș.

Consecutiv, s-a

susținut și nelegalitatea deciziei instanței de apel cu privire la reținerea

contrarietății dintre considerentele sentinței și dispozitiv.

Înalta Curte a

constatat că dintre pretențiile formulate, cererea de obligare a pârâților să

lase apartamentul în litigiu în deplină proprietate și posesie fie reclamantei,

fie reclamantei și intervenientei principale M.T., fie acestora și succesorului

intervenientei forțate M. (B.) V.Ș., este cea care a impus reclamantei în

strategia procesului, necesitatea realizării litisconsorțiului procesual activ,

în ipoteza calificării acestui capăt de cerere ca fiind revendicare, în

realizarea exigențelor principiului unanimității ce funcționează în materia

coproprietății.

Chestiunea

calificării acestei cereri drept revendicare reiese din considerentele

sentinței și sunt intrate în puterea lucrului judecat, față de împrejurarea că

soluția fondului a fost atacată doar de către reclamantă, astfel că instanța de

apel, în absența unor critici pe un atare aspect, nu putea încălca limitele

devoluțiunii în calea de atac.

Însă, Înalta Curte a

constatat că în mod corect recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate cu

privire la aplicarea dispozițiilor art. 57 C. proc. civ. de instanța de apel.

Așa cum s-a arătat,

scopul întregirii cadrului procesual (care se impunea sub aspect activ, iar nu

pasiv), urmărit de reclamantă prin formularea acestei cereri, era întrunirea

unanimității pentru capătul de cerere în revendicare.

Ca atare, respingerea

de prima instanță ca inadmisibilă a cererii formulate în baza art. 57 C. proc.

civ., trebuia să reflecte o vătămare a reclamantei sub aspectul neîmplinirii

scopului urmărit, pentru a atrage în apel, din punct de vedere tehnic,

desființarea soluției primei instanțe; adică, instanța de fond să fi respins

capătul de cerere în revendicare ca inadmisibil pentru neîntrunirea

unanimității, ceea ce nu este real pentru că prima instanță analizase pe fond

acest capăt de cerere, făcând trimitere la Cauza Lupaș pentru a motiva neaplicarea regulii unanimității, ceea ce reprezintă o chestiune

dezlegată în favoarea reclamantei și care nu mai putea fi schimbată în propria

sa cale de atac (art. 296 C. proc. civ.).

În consecință, sub un

prim aspect s-a constatat că respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate în

baza art. 57 C. proc. civ., nu a provocat nicio vătămare procesuală reclamantei

pentru ca, din acest motiv, să fie necesară desființarea sentinței cu reluarea

judecății la prima instanță în calea de atac a acesteia.

În al doilea rând,

stabilirea ca admisibilă a acestei cereri de instanța de apel este o soluție

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., astfel că și

din acest motiv, Înalta Curte a constatat că sunt întrunite dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin chemarea

în judecată a altor persoane în condițiile textului indicat, reclamanta, în

acest caz, atrage în proces un terț care ar putea să pretindă aceleași drepturi

ca și ea.

Or, când fiecare

dintre acestea se pretinde că este titulara unei cote părți din dreptul de

proprietate asupra apartamentului în litigiu (decurgând din calitatea de

moștenitori ai autorilor inițiali), înseamnă că fiecare afirmă (reclamanta

pentru sine, dar și pentru intervenienta forțată) un drept propriu și nu se

pretinde de către fiecare același unic drept dedus judecății de reclamantă.

În plus, astfel cum

reclamanta a realizat construcția juridică prin formularea acestei intervenții

forțate, intervenienta M. ar fi dobândit poziția procesuală de pârâtă iar nu de

coreclamant, ceea ce este străin scopului realizării unanimității, iar

reclamantul nu poate pretinde un drept pentru pârât și, totodată, în

contradictoriu cu acesta, așa cum corect susține și recurentul O.V.

Prin urmare, Înalta

Curte a apreciat că în mod nelegal instanța de apel a constatat admisibilitatea

cererii de chemare în judecată a altor persoane, făcând o aplicare greșită a

dispozițiilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

Urmează ca în

rejudecarea apelului să se evalueze restul criticilor reclamantei din motivele

de apel și neanalizate, potrivit cadrului procesual conturat prin celelalte

cereri formulate în cauză: cererea principală inițială și completată la 29

martie 2006 și cererea de intervenție principală în interes propriu formulată

de numita M.T.; aceasta, întrucât cererea de chemare în judecată a altor

persoane, respectiv, a numitei M., este inadmisibilă potrivit celor deja

arătate.

De asemenea, limitele

rejudecării vor exclude și cererea formulată de reclamantă la data de 29

ianuarie 2008 de modificare a cererii formulate în baza art. 57 C. proc. civ.,

care nu poate avea o existență de sine stătătoare, ci se află într-un raport de

accesorietate față de aceasta, astfel încât va avea aceeași soartă juridică,

fiind, așadar, inadmisibilă.

Reclamanții au

susținut, de asemenea, că instanța de apel în mod greșit a stabilit că soluția

primei instanțe prezintă contradicții între considerente și dispozitiv,

reținându-se că deși s-a respins prin dispozitiv ca inadmisibilă chemarea în

judecată a altor persoane, din considerente reiese că aceasta a fost respinsă

ca tardivă.

Deși este lipsit de

interes față de cele deja redate, critica se privește a fi întemeiată,

întrucât, instanța de fond a reținut că în raport de pretențiile afirmate prin

cererea analizată, ea este inadmisibilă în raport cu cerințele stabilite prin

art. 57 C. proc. civ., însă, într-o corectă înțelegere a dispozițiilor art. 129

alin. (4) și (5) C. proc. civ. și în aplicarea prevederilor art. 84 C. proc.

civ., prima instanță a considerat că o calificare adecvată ar fi fost aceea de

cerere completatoare sau modificatoare a cererii de chemare în judecată, care

însă trebuia formulată până la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 132

C. proc. civ.

Drept urmare,

tardivitatea s-a apreciat în raport de calificarea drept cerere modificatoare a

acțiunii, iar nu față de formularea utilizată de reclamantă prin referire la

dispozițiile art. 57 C. proc. civ., chemarea în judecată a altor persoane în

condițiile acestui text putând fi formulată, într-adevăr, până la închiderea

dezbaterilor, când titularul ei este reclamantul, sens în care dispune art. 57

alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte a

înlăturat însă susținerile aceluiași recurent O.V. referitoare la raționamentul

instanței de apel în ce privește îndreptățirea numai a reclamantei la

restituirea imobilului, întrucât aceasta este singura care a formulat notificare

în baza Legii nr. 10/2001, nu și a celorlalți coproprietari (intervenienta M.T.

și eventualii moștenitori ai numitei M., decedată la data apariției Legii nr. 10/2001).

Nu trebuie ignorată

împrejurarea că imobilul în cauză intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

iar cererea de constatare a nulității absolute, cel puțin a contractului de

vânzare cumpărare inițial dintre SC H.N. SA și S.A. (și a actului adițional),

trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin

raportare însă la premisa preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului.

Așa fiind, regula

aplicării prioritare a legii speciale și nu a dreptului comun fie în analizarea

cererii de constatare a nulității, fie în cea în revendicare, constituie o

limitare a principiului disponibilității părților, această chestiune de ordine

publică fiind dezlegată (sub un anume aspect ce interesează cauza) prin Decizia

nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți, dată în interesul legii; în

aceste condiții, Înalta Curte a constatat că instanța de apel corect a evaluat

că dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu sunt lipsite de

relevanță în cauză.

Restul criticilor

formulate de recurenții N.O. și N.S. privind buna lor credință la perfectarea

contractului de vânzare cumpărare sau lipsa de identitate dintre imobilul ce

formează obiectul contractului lor și apartamentul solicitat de reclamantă sunt

chestiuni care, neanalizate fiind de instanța de apel, nu ar putea fi evaluate

sub aspectul legalității, așadar, omisso medio, de instanța de recurs, astfel

încât vor fi avute în vedere în rejudecare.

În rejudecare, prin

decizia civilă nr. 788 din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul

reclamantei, reținându-se următoarele considerente:

Acțiunea reclamantei

a fost înaintată la 22 noiembrie 2009 și s-a întemeiat pe dispozițiile de drept

comun – art. 480 C. civ., art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, art. 3 din

Legea nr. 79/1997, precum și pe art. 8 din Constituția României din 1948,

considerând că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate; decizia de

preluarea a imobilului emisă în temeiul Decretului nr. 92/1950 încălcă

dispozițiile constituționale și cele internaționale; statul nu are un titlu

valabil astfel încât nu putea transfera valabil dreptul de proprietate prin

contractul de vânzare - cumpărare, act care este nul absolut.

S-a susținut că

reclamanta are un bun, titlul său fiind preferabil celui al pârâților, titlul acestora

neputând fi opus adevăratului proprietar, care nu a pierdut niciodată dreptul

de proprietate.

În ceea ce privește

modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la

acțiune, față de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a actelor de vânzare-cumpărare pe motiv că nu este aplicabilă Legea

nr. 10/2001, ci dreptul comun, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de rejudecare este obligată să

respecte chestiunile de drept dezlegate de instanța de casare.

În considerentele

deciziei nr. 2226/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nu

trebuie ignorată împrejurarea că imobilul în cauză intră în domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001, iar cererea de constatare a nulității absolute,

cel puțin a contractului de vânzare-cumpărare inițial dintre SC H.N. SA și S.A.

(și a actului adițional), trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a

arătat că regula aplicării prioritare a legii speciale și nu a dreptului comun,

fie în analiza cererii de constatare a nulității, fie în cea în revendicare,

constituie o limitare a principiului disponibilității părților, această

chestiune de ordine publică fiind dezlegată (sub un anume aspect ce interesează

cauza) prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în

interesul legii.

Astfel fiind,

excepția prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost corect

soluționată de instanță, având în vedere că în art. 46 alin. (5), în prezent

art. 45 din Legea nr. 10/2001, se arată că prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1

an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen de 1 an care a fost

prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001.

Cererea formulată de

reclamantă a fost înregistrată pe rolul instanțelor cu depășirea termenului

legal prevăzut de lege, la data de 22 noiembrie 2009.

În ceea ce privește

motivul de apel vizând greșita soluționare a excepției inadmisibilității

cererii de chemare în judecată a altor persoane, întemeiată pe dispozițiile

art. 57 C. proc. civ., respectiv a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Curtea constată că prin cererea formulată la 29 ianuarie 2008 și

aflată la fila 68 din dosarul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă,

reclamanta a chemat în judecată în temeiul dispozițiilor art. 57 și urm. C. proc.

civ., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de succesor

a numitei M. V.Ș. (fostă B.), având în vedere că prin decizia de casare, Înalta

Curte de Casație și Justiție a arătat că, de asemenea, limitele rejudecării vor

exclude și cererea formulată de reclamantă la data de 29 ianuarie 2008, de

modificare a cererii formulată în baza art. 57 C. proc. civ., care nu poate

avea o existență de sine stătătoare, ci se află într-un raport de accesorietate

față de aceasta, astfel încât va avea aceeași soartă juridică, fiind așadar

inadmisibilă.

În consecință, fiind

o chestiune dezlegată de către instanța de casare, nu mai poate fi analizată la

rejudecarea apelului.

În ceea ce privește

fondul acțiunii, precum și motivele de apel întemeiate pe susținerea potrivit

căreia, tribunalul a refuzat să analizeze motivele invocate pe fondul cererii

în revendicare, analizarea relei-credințe a pârâților cumpărători,

interpretarea greșită a hotărârilor C.E.D.O., respectiv B., P., S., D. și

alții, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În raport cu motivele

de apel invocate și art. 20 din Constituția României, Curtea constată că

tribunalul a analizat corect situația de fapt dedusă judecății și a aplicat în

conformitate cu jurisprudența internă și cea a Curții Europene a Drepturilor

Omului dispozițiile legale în materie, reținând corect că reclamanta nu are un

bun conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, acțiunea în revendicare de drept comun fiind

neîntemeiată și că singura lor speranță legitimă o reprezintă Legea nr.

10/2001.

În cauza A. și alții,

pronunțată la 12 octombrie 2010, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie

pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la

bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi

atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în

virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța

legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun

actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis

în mod expres restituirea bunului.

În acest context,

refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, care reiese din prima fază a primului

aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În prezenta cauză,

reclamanta - apelantă nu se poate prevala de un bun actual în sensul

Convenției, aceasta nefăcând nici o dovadă că a acționat în justiție anterior

datei introducerii acțiunii – 2009 ori că deține o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în

dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu.

Dimpotrivă, prin sentința civilă nr. 11164 din 12 iunie 2000 s-a constatat că

imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu.

Această concluzie se

impune, în condițiile în care tot C.E.D.O. a arătat că art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi

interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a

restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar

în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului

prin Decretul nr. 92/1950, deci anterior semnării Convenției de către statul

român.

Tribunalul a

interpretat corect dispozițiile legale atât în raport cu legislația C.E.D.O.

cât și cu legea specială în materie, Legea nr. 10/2001 și jurisprudența

națională – decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație,

concluzionând corect că nu se poate realiza în cauză o analiză comparativă a

drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun,

ori a Legii nr. 213/1998 (ce cuprindea o normă tranzitorie, până la apariția

Legii nr. 10/2001), cauza fiind soluționată în fondul său și nicidecum ca

inadmisibilă, argumentele reclamanților fiind fără suport probator din acest

punct de vedere.

În cauza A., Curtea

Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu

legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001

și 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism

anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei

despăgubiri, reclamanta apelantă formulând deja notificarea prevăzută de Legea

nr. 10/2001 și, față de nesoluționarea sa într-un termen rezonabil, are

deschisă calea contestației împotriva refuzului de soluționare.

În consecință, s-a

apreciat că, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a

cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și

epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, în

ceea ce privește susținerea potrivit căreia nu s-a analizat modalitatea de

trecere a bunului în proprietatea statului, Curtea apreciază că, în condițiile

în care s-a reținut că singura speranță legitimă a apelantei reclamante o

reprezintă Legea nr. 10/2001, nu mai era necesară analizarea valabilității ori

nevalabilității titlului statului, în condițiile în care astfel cum susține

chiar apelanta, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dispoziții

potrivit cărora toate preluările de imobile din perioada martie 1945 –

decembrie 1989 sunt apreciate ca abuzive.

În aceiași ordine de

idei, Curtea Europeană a statuat în cauza A. că, „Curtea observă că nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A.

și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate

constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un

titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă ca acest

apartament nu reprezintă un “bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

de care reclamantele s-ar putea prevala”.

Din această

perspectivă nu pot fi reținute ca pertinente susținerile apelantei în sensul că

are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării

acțiunii, calitatea de moștenitori și dovada dreptului de proprietate a

imobilului în litigiu putând fi valorificate doar în procedura administrativă

prealabilă prevăzută de acest act normativ, pe care de altfel a și înțeles să o

folosească.

Astfel, instanța de

apel a constatat că s-a reținut corect de către instanța anterioară că, prin

neaccesarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul prevăzut de art. 45,

intimații au un titlu preferabil în cadrul acțiunii în revendicare, câtă vreme

chiar Curtea Europeană în decizia A. a arătat că simpla constatare a

ilegalității naționalizării se subordonează îndeplinirii de către partea

interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și a epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi .

Și sub acest aspect,

C.E.D.O. a arătat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un

drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio

restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe

care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile

în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate

persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale

trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege

măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o

evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

De asemenea, Curtea

arată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului citată de către

reclamanți datează dintr-o perioadă anterioară cauzei pilot A., cauză care prin

considerentele sale a reamintit practica sa anterioară, aducând însă o serie de

precizări neechivoce asupra unor noțiuni ca bun, speranță legitimă,

aplicabilitate a Convenției Europeane a Drepturilor Omului, dreptul statelor

contractante, ș.a.

În aceste

circumstanțe, reclamanta – apelantă nu are nici bun actual și nici o valoare

patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranță legitimă de a se bucura

efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să

reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior

semnării C.E.D.O., îl constituie Legea nr. 10/2001.

În aceste

circumstanțe, analizarea titlului intimaților, atât sub aspectul respectării

dispozițiilor legale sub imperiul cărora a fost încheiat, precum și a

relei-credințe la încheierea actului, sunt lipsite de relevanță, câtă vreme s-a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea

nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare și a actului adițional

încheiat între SC H. SA și S.A., acesta fiind pe deplin valabil.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o în baza art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind

obligativitatea deciziei de casare nr. 2226 din 10 martie 2011 a ICCJ asupra

problemelor de drept dezlegate.

Astfel, instanța de

recurs a sesizat că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au

soluționat cererea având ca obiect constatarea nulitatea contractelor succesive

de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii cumpărători, ca urmare a

relei-credințe atât a vânzătorilor cât și a cumpărătorilor, acest aspect fiind

necesar a fi soluționat de instanța de apel, ca urmare a efectului devolutiv al

apelului.

Nesocotind această

dezlegare a unei probleme de drept esențiale din punct de vedere procedural,

instanța de apel a apreciat că în mod corect s-a soluționat problema

prescripției de către prima instanță cu privire la crearea având ca obiect

nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii și

cu dobânditorii subsecvenți.

Prin decizia de

casare, ICCJ a stabilit ca instanța de rejudecare să procedeze la o rejudecare

în fond a cererilor având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare, prin analizarea relei-credințe.

Astfel, instanța de

recurs a apreciat că aspectele privind reaua-credință a cumpărătorilor nu

puteau fi analizate de aceasta, pentru prima oară în recurs, astfel că revenea

în sarcina instanței de apel să le analizeze, la rejudecare.

Așadar, motivul de

apel privind prescripția, ce fusese inițial invocat de reclamantă a fost

menținut ca admis, soluția instanței de apel nefiind casată și sub acest

aspect, astfel că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de

rejudecare era obligată să soluționeze fondul cererilor în nulitate.

se va considera că prima instanță de recurs nu a dezlegat problema

prescripției, trebuie reținut că, în rejudecare, instanța de apel a soluționat

greșit motivul de apel privind excepția prescripției dreptului material la

acțiunea în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe Legea nr. 10/2001. Ca

atare, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în ce privește nulitatea absolută a

contractelor de vânzare - cumpărare, respectiv în privința termenului de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5), acțiunea în nulitate absolută

întemeiată pe dreptul comun fiind imprescriptibilă extinctiv, conform art. 2

din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, s-a

cerut nulitatea absolută și a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

anul 2005, cărora în mod evident nu le poate fi aplicat termenul de prescripție

instituit de Legea nr. 10/2001, care a expirat în februarie 2002, când

contractele nu erau încă încheiate. Cum dreptul la acțiunea în nulitatea

absolută a contractelor din anul 2005 nu era născut în anul 2002, nu se poate

susține că acesta era prescris.

nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere în termenul de prescripție.

Invocând art. 1 alin.

(1) par. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în

cauza A. și alții împotriva României, s-a solicitat și repunerea în termenul de

prescripție a dreptului la acțiunea în nulitatea contractelor, devreme ce

Statul Român nu a rezolvat problema imobilelor naționalizate, problemă dedusă

și prezentei judecăți.

nu a cercetat fondul litigiului, apreciind prin considerente că numai procedura

Legii nr. 10/2001 se află la îndemâna reclamantei, soluția dată fiind una de

inadmisibilitate a acțiunii.

Astfel, instanța de

apel nu a comparat titlurile de proprietate exhibate de părți, nu a analizat

reaua-credință a pârâților, apărarea privind irelevanța bunei-credințe în

materia revendicării și nici motivele invocate în susținerea caracterului mai

preferabil al titlului reclamantei, ceea ce ar fi condus la o altă soluție.

În concursul dintre

adevăratul proprietar (proprietarul originar, adică autorul reclamantei) și

chiriașii cumpărători, întrucât primul dețin un titlu originar de proprietate,

confirmat cu efect retroactiv prin considerarea ca fiind un act de

naționalizare abuziv Decretul nr. 92/1950, trebuie recunoscut dreptul de

proprietate al reclamantei, respectiv trebuie ca reclamanta să beneficieze de

recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate în

patrimoniul său.

Chiar dacă și pârâții

dețin un „bun”, s-a apreciat în practica judiciară că întrucât titlul statului

de la care aceștia au cumpărat este viciat (Decretul nr. 92/1950 fiind un act

abuziv de naționalizare), acesta iradiază și dreptul subdobânditorului, ceea ce

este de natură a împiedica recunoașterea preferabilității titlului lor în

concurs cu cel al adevăratului proprietar.

Soluția dată de

instanța de apel este contrară normelor europene, impunându-se astfel

înlăturarea legii speciale prin efectul aplicării directe a Convenției, cu

consecința preferabilității titlului adevăratului proprietar.

Raportat la

jurisprudența Curții Europene, care a apreciat că Legea nr. 10/2001, inclusiv

în forma modificată prin Legea n