ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7693/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7693/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Constată
că prin cererea ce a învestit Judecătoria sectorului 1 (ca urmare a declinării
de competență pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,
conform sentinței nr. 105 (28 ianuarie 2003), reclamanta G.L. a chemat în
judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA și
E.N., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și obligarea acestora să-i lase în
deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București.
Judecătoria
sectorului 1 a pronunțat sentința civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2003 prin care
a admis în parte acțiunea, în sensul că a respins cererea de constatare a
nulității contractului de vânzare-cumpărare, admițând doar acțiunea în
revendicare în contradictoriu cu pârâtul E.N., pe care l-a obligat să lase reclamantei,
în deplină proprietate și posesie, apartamentul în litigiu.
Pentru
pronunțarea soluției, prima instanță a reținut că imobilul a trecut în
proprietatea statului fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 111/1951.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra apartamentului a fost apreciat
însă ca valabil, reținându-se buna-credință a dobânditorului, în condițiile
art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cererea
privind revendicarea a fost admisă, procedându-se la compararea titlurilor
prezentate de reclamantă și de pârâtul E.N., stabilindu-se că dreptul dobândit
de autorul reclamantei este preferabil. În raport de dispozițiile art. 6 din
Legea nr. 213/1998 s-a constatat că imobilul fiind preluat fără titlu valabil,
nu a aparținut niciodată statului.
Împotriva
sentinței a declarat apel pârâtul E.N., susținând că în cauză operează excepția
autorității de lucru judecat întrucât prin decizia civilă nr. 232 din 20
februarie 1997 Curtea de Apel București a soluționat în mod irevocabil acțiunea
în revendicare promovată de autoarea reclamantei, statuând că imobilul a trecut
în proprietatea statului.
De
asemenea, s-a susținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă prin
raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei s-a invocat
caracterul greșit și contradictoriu al hotărârii, câtă vreme prima instanță
recunoaște că acțiunea în revendicare a autoarei reclamantei a fost respinsă
irevocabil, iar părțile contractului de vânzare-cumpărare au fost de
bună-credință la încheierea lui, astfel încât nu se explică motivarea capătului
de cerere privind revendicarea prin compararea titlurilor.
Prin
decizia nr. 1673/A din 3 septembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă, a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința, în sensul
că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea, cu
menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței privitoare la valabilitatea
contractului de vânzare-cumpărare.
Prealabil
analizării fondului criticilor, s-a constatat caracterul neîntemeiat al celor
două excepții invocate.
Astfel,
în privința autorității de lucru judecat, s-a apreciat că nu subzistă în cauză,
în condițiile în care acțiunea în revendicare anterioară a fost fundamentată pe
dispozițiile dreptului comun în materie, iar apelantul-pârât nu a fost parte în
acel proces.
Excepția
inadmisibilității acțiunii nu a fost primită, față de situația imobilului,
înstrăinat de stat înaintate de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea
ce nu a mai făcut posibilă procedura prealabilă reglementată de art. 21 și urm.
din lege.
Instanța
a considerat însă, că are caracter fondat critica privind analiza
contradictorie în soluționarea capătului de cerere asupra revendicării.
Pe
acest aspect s-a reținut că, deși constatarea judecătoriei a fost în sensul
valabilității contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună-credință
potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în același timp, prin
compararea titlurilor s-a apreciat că cel al reclamantei este preferabil prin
aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe
drepturi decât are.
Procedându-se
de această manieră a fost lipsit însă de eficiență principiul bunei-credințe,
având în vedere că din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 rezultă
voința legiuitorului ca actele juridice încheiate în aceste condiții (de
bună-credință) să fie considerate ca deplin valabile, iar ca titluri de
proprietate să fie preferabile titlului deținut anterior de proprietarul al
cărui imobil a fost preluat de către stat.
Această
decizie a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a formulat critici
de nelegalitate sub următoarele aspecte:
-
În mod greșit instanța a apreciat că prin admiterea acțiunii în revendicare a
fost lipsit de eficiență principiul bunei-credințe, având în vedere faptul că,
recunoscându-se această atitudine subiectivă, a fost menținut ca valabil,
contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului. În felul acesta, s-a dat
eficiență maximă principiului invocat, respingându-se cererea de constatare a
nulității absolute a acestui titlu;
-
Comparând titlurile, prima instanță a procedat corect dând preferință titlului
de proprietate al reclamantei, conducându-se după principiul potrivit căruia
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are și analizând titlul de
proprietate al pârâtului, nu prin prisma bunei sau relei credințe, ci raportat
la cerințele actului normativ în baza căruia statul a procedat la preluarea
imobilului.
-
De aceea, nu se poate pune problema unei analize lipsite de consecvență, așa
cum a apreciat instanța de apel, câtă vreme actului de înstrăinare i s-a
menținut valabilitatea, în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Recursul,
înregistrat inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost
transmis, conform art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, spre soluționare,
Curții de Apel București.
La
rândul său, această instanță a declinat competența soluționării recursului în
favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 4 pct. 1 C.
proc. civ., cu referire la art. 2 alin. (1) pct. b și art. 3 pct. 2 C. proc.
civ., reținând, potrivit probelor administrate, că valoarea obiectului
litigiului depășește 5 miliarde lei.
În
cauză, a fost formulată întâmpinare de către intimatul-pârât E.N., care a
solicitat respingerea recursului, cu motivarea că buna-credință de care a dat
dovadă la încheierea actului asanează orice cauză de nulitate și că reclamanta
însăși, prin acțiunea de comparare a titlurilor recunoaște valabilitatea
titlului de proprietate al pârâtului asupra apartamentului.
S-a
invocat faptul că cererea de recurs nu este întemeiată în drept, fiind informă
din acest punct de vedere și că nu se formulează motive de casare sau de ordine
publică, ci simple nemulțumiri.
În
faza recursului s-au depus la dosar copii ale hotărârilor pronunțate urmare a
promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă asupra aceluiași imobil,
împotriva statului.
Intimatul
E.N. a invocat, ca excepție de ordine publică, existența autorității de lucru
judecat în raport de decizia nr. 232 din 20 februarie 1997 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins în mod irevocabil
acțiunea în revendicare promovată de autoarea reclamantei în privința
imobilului în care este situat și apartamentul intimatului.
Examinând
cu prioritate această excepție, Curtea urmează să constate caracterul ei
nefondat.
Astfel,
potrivit deciziei invocate ca producând efectele autorității lucrului judecat,
în sensul interzicerii reluării verificării jurisdicționale, a fost respinsă
acțiunea în revendicare cu motivarea esențială „că instanțele nu erau
competente să judece respectivul litigiu, nefiind întrunite cerințele art. 14
și urm. din Legea nr. 112/1995”.
Or,
pentru ca o hotărâre să intre în puterea lucrului judecat și să asigure astfel,
imutabilitatea celor statuate jurisdicțional, este necesar ca ea să fi tranșat
pretențiile deduse judecății.
O
hotărâre ce respinge cererea sub motiv că ea nu ar fi de competența instanțelor
judecătorești, nu se pronunță în nici un fel asupra fondului raportului juridic
dedus judecății, pentru a se putea susține că ea se opune apoi, cu autoritatea
lucrului judecat, excepția invocată având de aceea caracter nefondat.
Referitor
la criticile din recurs, deși neîncadrate în drept, urmează să se constate, în
aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că formularea
motivelor, vizând aplicarea greșită a două principii de drept (al
bunei-credințe și al imposibilității transmiterii mai multor drepturi decât are
autorul), face posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Raportat
la aspectele de nelegalitate invocate și reținând hotărârile judecătorești
depuse în faza recursului, Curtea urmează să constate caracterul fondat al căii
de atac exercitate, potrivit următoarelor considerente:
-
Stabilindu-se în cauză că preluarea imobilului s-a făcut în mod nevalabil de
către stat, consecința care trebuia dedusă era aceea că bunul a rămas în
patrimoniul autoarei reclamantei.
În
acest sens, prin sentința civilă nr. 1816 din 7 decembrie 1999 a Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4326 din
24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de
proprietate intelectuală) s-a admis acțiunea în revendicare formulată de
reclamanta G.L. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului
București, care a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită
posesie imobilul situat în București.
Ca
atare, dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut, date fiind
efectele declarative ale hotărârii pronunțate în cazul acțiunii în revendicare,
cu efect retroactiv.
De
aceea, prin respingerea acțiunii promovate de reclamantă împotriva
dobânditorului imobilului (în condițiile Legii nr. 112/1995) înseamnă
într-adevăr, să se aducă atingere principiului potrivit căruia nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are (nemo dat quod non habet).
Faptul
că pârâtul-intimat ar fi fost de bună-credință la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare (așa cum a statuat prima instanță a fondului)
îi salvează într-adevăr actul de la nulitate, în condițiile prevăzute de art.
46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În
același timp însă, prin hotărâre irevocabilă s-a recunoscut dreptul de
proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, iar din momentul
recunoașterii acestui drept, care s-a făcut, astfel cum s-a menționat deja, cu
caracter retroactiv, reclamanta avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul
nr. 1, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților
fundamentale (în acest sens și cauza Străin și alții împotriva României).
De
aceea, prin respingerea acțiunii îndreptate împotriva chiriașului-dobânditor ar
însemna ca reclamanta să fie lipsită de bunul său, recunoscut irevocabil pe
cale judecătorească și ar însemna o atingere adusă art. 1 din Protocolul nr. 1
menționat anterior (prin aceea că statul a înstrăinat un bun asupra căruia nu
avea titlu).
Aceste
aspecte, rezultate din înscrisurile noi depuse în faza recursului (hotărârea
judecătorească împotriva statului) pun în discuție raportul dintre norma
internă și cea internațională.
Astfel,
dacă din perspectiva dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
încheierea cu bună-credință a contractului de vânzare-cumpărare îl salvează pe
acesta de la nulitate, paralizând ca ultimă înstrăinare recunoscută valabilă
asupra bunului, acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar, aplicarea
art. 1 din Protocolul nr. 1 înseamnă dimpotrivă, că reclamanta care deținea un
bun, recunoscut ca atare, nu poate fi lipsită de acesta, prin ingerința
statului (care a procedat la înstrăinare) și prin neacordarea unei despăgubiri
corespunzătoare (deci, prin neasigurarea proporționalității ingerinței în
dreptul de proprietate al reclamantei).
Cum
în caz de conflict între norma internă și cea internațională are preeminență
norma internațională [art. 20 alin. (2) din Constituție], urmează ca în
aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (incidente în cauză
datorită existenței unei hotărâri irevocabile care a recunoscut dreptul de
proprietate al reclamantei împotriva statului), să se constate caracterul
nelegal al soluției care a respins acțiunea în revendicare a reclamantei.
-
În privința efectelor bunei-credințe la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare (aspect reținut de prima instanță a fondului și necontestat
în căile de atac), ele urmează a se produce, astfel cum corect susține
recurenta, prin menținerea valabilității actului juridic. Fiind evins în aceste
condiții, intimatul-pârât va avea însă posibilitatea să se întoarcă împotriva
înstrăinătorului pentru a pretinde daune-interese, efectele bunei-credințe
manifestându-se pe acest plan.
În
consecință, față de considerentele expuse, recursul urmează să fie admis pe
temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și modificată decizia atacată, în sensul
respingerii apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta
G.L.S. împotriva deciziei civile nr. 1673 A din 3 septembrie 2004 a Curții de
Apel București, secția a III-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge
ca nefondat apelul declarat de pârâtul E.N. împotriva sentinței civile nr. 492
din 22 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2006.