ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 573/2006

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 13

august 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantele

V.E. și B.V.L.R.I. au chemat în judecată pârâții Municipiul București prin

Primar general, SC F. SA, D.V., P.F.L. și P.F.R., solicitând ca instanța, pe

baza probatoriilor administrate, să dispună.

- restituirea în

natură a imobilului din sector 2, compus din teren în suprafață de 245 mp și

casă având parter, etaj și mansardă;

- constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 18 și respectiv 25

noiembrie 1996 prin care pârâții P.F.D. au cumpărat, prin intermediul SC F. SA,

câte un apartament din imobil;

În motivarea acțiunii

reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele defunctului V.D., fostul

proprietar al imobilului, de la care bunul a fost preluat în baza Decretului

nr. 111/1951.

Trecerea în

proprietatea statului a fost abuzivă deoarece actul normativ menționat era

neconstituțional iar pe de altă parte nu s-a pronunțat o hotărâre

judecătorească în cadrul procedurii de preluare.

În privința

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice, ele

nu-și pot produce efectele deoarece trecerea imobilului în proprietatea

statului s-a făcut fără titlu iar înstrăinarea lor către chiriași are la bază

fraudarea legii; fiind notorii, la modul general, abuzurile regimului comunist

pârâții cumpărători nu se pot prevala de buna credință la achiziționarea

apartamentelor. Reclamantele au mai arătat că au formulat notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001 însă nu au primit răspuns.

Pârâții au depus

întâmpinări în cauză, solicitând respingerea acțiunii.

SC F. SA a susținut

că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod legal și cu

bună-credință.

Pârâta P.F.L. și-a

motivat întâmpinarea în sensul că:

- imobilul a trecut

în proprietatea statului cu titlu, în temeiul Decretului nr. 111/1951;

- cererea adresată de

reclamante organelor administrative, bazată pe Legea nr. 112/1995, viza

restituirea în natură (dacă este posibil) sau acordarea de despăgubiri; cum pentru

restituirea în natură reclamantele nu îndeplineau condiția esențială de a fi

chiriașe în imobilul respectiv, acest lucru a întărit pârâtei convingerea că

poate cumpăra în mod valabil;

- contractul de

vânzare cumpărare s-a încheiat cu bună-credință, respectându-se prevederile

art. 9 din Legea nr. 112/1995;

- P.F.R. nu este

parte în contractul de vânzare cumpărare ci chiriaș pentru un garaj;

Pârâta D.V. a

susținut că:

- acțiunea de drept

comun este inadmisibilă după adoptarea Legii nr. 10/2001, neputându-se ști dacă

reclamantele au depus la organele administrative toate înscrisurile doveditoare

ale notificării;

- a încheiat actul de

dobândire a apartamentului cu bună-credință și având convingerea validității

titlului statului.

La data de 13 martie

2003 reclamantele și-au precizat acțiunea, arătând că prin Dispoziția nr. 768

din 29 ianuarie 2003 a Primarului General al Municipiului București li s-a

restituit în natură imobilul construcție, mai puțin cele două apartamente

vândute pârâților și o suprafață de teren, astfel încât mai stăruie în:

- restituirea în

natură a celor două apartamente, ca efect al constatării nulității absolute a

contractelor de vânzare cumpărare;

- retrocedarea unei suprafețe de

teren de 134,31 mp;

Examinând

probatoriile cu înscrisuri și interogatorii administrate, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 482 din 29 mai 2003, a respins ca

neîntemeiată acțiunea precizată.

Instanța a reținut în

esență că:

- nu s-a dovedit

existența nici unei cauze de nulitate absolută a contractelor de vânzare

cumpărare;

- actele translative

de proprietate s-au încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995,

într-un moment în care reclamantele nu formulează vreo acțiune în justiție și

nici măcar nu notificaseră părțile să nu contracteze.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele, susținând că în mod greșit le-a fost

respinsă acțiunea și reiterând susținerile referitoare la lipsa de titlu a

statului și fraudarea legii prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Pe parcursul

soluționării apelului pârâta intimată D.V. a decedat, fiind introdusă în cauză

unica moștenitoare, G.A.C.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 746 din 30 aprilie 2004, a

respins ca nefondat apelul reclamantelor, reiterând în linii generale motivarea

instanței de fond și insistând asupra a două împrejurări considerate esențiale:

- preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu

titlu;

- contractele de

vânzare cumpărare s-au încheiat cu bună-credință, fiind respectate prevederile

Legii nr. 112/1995;

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Sub un prim aspect s-a susținut că hotărârile sunt

date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece titlul statului nu

poate fi în nici un caz considerat valabil.

În acest sens reclamantele au arătat în esență că:

- Decretul nr. 111/1951 are caracter neconstituțional;

- Hotărârea

judecătorească pronunțată în temeiul lui poate fi cenzurată în prezenta cauză

potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998;

A doua critică

vizează neluarea în considerare de către instanțe a unor dovezi din care

rezultă că reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului în

temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât contractele de vânzare cumpărare au la

bază o cauză ilicită iar pârâții cumpărători nu se pot prevala de buna lor

credință, care a fost infirmată.

Intimata pârâtă G.A.C.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerile

reclamantelor privind caracterul abuziv al trecerii în proprietatea statului a

imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951 sunt întemeiate. Și la momentul

pronunțării hotărârilor și actualmente, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin

art. I din Legea nr. 247/2005, astfel de bunuri se încadrează în mod cert în

categoria celor menționate de art. 2 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Preluarea de către stat a fost abuzivă, astfel că sub acest aspect motivarea

deciziei va fi schimbată, constatându-se vocația reclamantelor la măsuri

reparatorii.

Aceste măsuri

reparatorii vor putea însă fi doar altele decât restituirea în natură pentru că

instanțele au apreciat în mod corect faptul că apartamentele revendicate se

află în posesia nu a unor neproprietari, ci a unor persoane (pârâții), care

și-au constituit un titlu valabil, neafectat de vreo cauză de nulitate.

Așadar, soluția pe

fond a respingerii acțiunii precizate este justificată și va fi păstrată însă

numai întemeiată pe teza validității contractelor de vânzare cumpărare

încheiate de pârâți, conform considerațiilor ce succed:

De principiu, în

conflictul de interese legitime între fostul proprietar (ori moștenitorii

acestuia) și subdobânditorul de bună credință, cu titlu oneros, al bunului său

imobil, atât doctrina cât și practica nu au dat eficiență, în toate cazurile,

regulii

nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet

(nimeni

nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuși).

Astfel, prevalența

intereselor subdobânditorului de bună credință a fost impusă în baza unor

rațiuni cu aplicare mai largă, ea răspund necesităților de asigurare a

securității dinamice a circuitului civil și a stabilității raporturilor

juridice în societate.

S-a considerat, încă

din dreptul roman, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, trebuie

să dea prioritate unui principiu superior de echitate și de justiție, acela al

ocrotirii bunei credințe.

Din punct de vedere

teoretic, soluția și-a aflat suport în temeiuri de ordin pragmatic concretizate

în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în

adagiul

error communis facit jus

.

În speță, instanțele

ar fi trebuit să rețină că imobilul a fost preluat abuziv de către stat însă

restituirea în natură a apartamentelor către reclamante nu este posibilă

deoarece pârâții posesori au dobândit cu titlu oneros, de la un proprietar

aparent (statul român prin prepușii săi), fiind de bună-credință și împărtășind

o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a

înstrăinătorului.

Mai concret, acțiunea

reclamantelor a fost formulată la 13 august 2002, la aproape 6 (șase) ani după

ce pârâții cumpăraseră în temeiul Legii nr. 112/1995, în acel moment, noiembrie

1996 statul prezentând aparența deplină că este proprietarul bunului. De

altfel, la acea dată, în mod incontestabil, imobilele preluate în temeiul

Decretului nr. 111/1951, pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, erau

unanim considerate ca intrate printr-un titlu valabil în proprietatea statului.

De altfel, nu numai

că nu există o acțiune pe rolul instanțelor, dar (chiar cum au recunoscut la

interogatoriu) reclamantele nici nu i-au notificat pe pârâți și nu au luat

legătura cu ei pentru vreo discuție privind soarta juridică a imobilului.

Este perfect dovedită

însă împrejurarea că reclamantele s-au adresat organelor administrative,

invocând prevederile Legii nr. 112/1995 și solicitând restituirea în natură sau

acordarea de despăgubiri pentru un număr mare de imobile (numai în sectorul 2

fiind vorba despre 8 clădiri și terenuri, inclusiv cel în cauză). La această

cerere din 23 iulie 1996 organele administrative au răspuns reclamantelor că

pentru restituirea în natură nu îndeplinesc condiția legală de a fi chiriași și

a locui în imobilele respective.

Nu s-a făcut dovada

că pârâții cumpărători ar fi cunoscut acest demers al reclamantelor.

Dar chiar dacă ar fi

fost așa, o asemenea ipoteză nu ar fi avut nici o influență asupra

bunei-credințe. Dimpotrivă, știind că reclamantele nu pot obține restituirea în

natură, pârâții ar fi fost întăriți în convingerea că dobândesc în mod legal.

Așa fiind, nu pot fi

primite susținerile recurentelor referitoare la frauda la lege, cauza ilicită

ori vreun alt motiv de nulitate absolută a contractelor. Dimpotrivă, se constată

că înstrăinările sunt valide, fiind respectate în mod cumulativ condițiile

prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În consecință, cum

soluția pe fond, de respingere a acțiunii este corectă, Înalta Curte, nuanțând

motivarea în sensul arătat, va respinge recursul ca nefondat, conform

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În baza art. 274 C.

proc. civ. recurentele reclamante vor fi obligate la cheltuieli de judecată,

conform solicitării dovedite a intimatei G.A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantele V.E. și B.V.L.R.I. împotriva deciziei nr. 746 din 30

aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentele reclamante la

14.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă G.A.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2006.