ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 573/2006

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 august 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantele V.E. și B.V.L.R.I. au chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primar general, SC F. SA, D.V., P.F.L. și P.F.R., solicitând ca instanța, pe baza probatoriilor administrate, să dispună. - restituirea în natură a imobilului din sector 2, compus din teren în suprafață de 245 mp și casă având parter, etaj și mansardă; - constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 18 și respectiv 25 noiembrie 1996 prin care pârâții P.F.D. au cumpărat, prin intermediul SC F. SA, câte un apartament din imobil; În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele defunctului V.D., fostul proprietar al imobilului, de la care bunul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951.

Trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă deoarece actul normativ menționat era neconstituțional iar pe de altă parte nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească în cadrul procedurii de preluare. În privința contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice, ele nu-și pot produce efectele deoarece trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu iar înstrăinarea lor către chiriași are la bază fraudarea legii; fiind notorii, la modul general, abuzurile regimului comunist pârâții cumpărători nu se pot prevala de buna credință la achiziționarea apartamentelor. Reclamantele au mai arătat că au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 însă nu au primit răspuns.

Pârâții au depus întâmpinări în cauză, solicitând respingerea acțiunii. SC F. SA a susținut că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod legal și cu bună-credință. Pârâta P.F.L. și-a motivat întâmpinarea în sensul că: - imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în temeiul Decretului nr. 111/1951; - cererea adresată de reclamante organelor administrative, bazată pe Legea nr. 112/1995, viza restituirea în natură (dacă este posibil) sau acordarea de despăgubiri; cum pentru restituirea în natură reclamantele nu îndeplineau condiția esențială de a fi chiriașe în imobilul respectiv, acest lucru a întărit pârâtei convingerea că poate cumpăra în mod valabil; - contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat cu bună-credință, respectându-se prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995; - P.F.R.

nu este parte în contractul de vânzare cumpărare ci chiriaș pentru un garaj; Pârâta D.V. a susținut că: - acțiunea de drept comun este inadmisibilă după adoptarea Legii nr. 10/2001, neputându-se ști dacă reclamantele au depus la organele administrative toate înscrisurile doveditoare ale notificării; - a încheiat actul de dobândire a apartamentului cu bună-credință și având convingerea validității titlului statului.

La data de 13 martie 2003 reclamantele și-au precizat acțiunea, arătând că prin Dispoziția nr. 768 din 29 ianuarie 2003 a Primarului General al Municipiului București li s-a restituit în natură imobilul construcție, mai puțin cele două apartamente vândute pârâților și o suprafață de teren, astfel încât mai stăruie în: - restituirea în natură a celor două apartamente, ca efect al constatării nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare; - retrocedarea unei suprafețe de teren de 134,31 mp; Examinând probatoriile cu înscrisuri și interogatorii administrate, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 482 din 29 mai 2003, a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată.

Instanța a reținut în esență că: - nu s-a dovedit existența nici unei cauze de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare; - actele translative de proprietate s-au încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, într-un moment în care reclamantele nu formulează vreo acțiune în justiție și nici măcar nu notificaseră părțile să nu contracteze. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, susținând că în mod greșit le-a fost respinsă acțiunea și reiterând susținerile referitoare la lipsa de titlu a statului și fraudarea legii prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Pe parcursul soluționării apelului pârâta intimată D.V. a decedat, fiind introdusă în cauză unica moștenitoare, G.A.C.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 746 din 30 aprilie 2004, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, reiterând în linii generale motivarea instanței de fond și insistând asupra a două împrejurări considerate esențiale: - preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu; - contractele de vânzare cumpărare s-au încheiat cu bună-credință, fiind respectate prevederile Legii nr. 112/1995; Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Sub un prim aspect s-a susținut că hotărârile sunt date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece titlul statului nu poate fi în nici un caz considerat valabil.

În acest sens reclamantele au arătat în esență că: - Decretul nr. 111/1951 are caracter neconstituțional; - Hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul lui poate fi cenzurată în prezenta cauză potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998; A doua critică vizează neluarea în considerare de către instanțe a unor dovezi din care rezultă că reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât contractele de vânzare cumpărare au la bază o cauză ilicită iar pârâții cumpărători nu se pot prevala de buna lor credință, care a fost infirmată. Intimata pârâtă G.A.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele: Susținerile reclamantelor privind caracterul abuziv al trecerii în proprietatea statului a imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951 sunt întemeiate.

Și la momentul pronunțării hotărârilor și actualmente, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin art. I din Legea nr. 247/2005, astfel de bunuri se încadrează în mod cert în categoria celor menționate de art. 2 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Preluarea de către stat a fost abuzivă, astfel că sub acest aspect motivarea deciziei va fi schimbată, constatându-se vocația reclamantelor la măsuri reparatorii. Aceste măsuri reparatorii vor putea însă fi doar altele decât restituirea în natură pentru că instanțele au apreciat în mod corect faptul că apartamentele revendicate se află în posesia nu a unor neproprietari, ci a unor persoane (pârâții), care și-au constituit un titlu valabil, neafectat de vreo cauză de nulitate.

Așadar, soluția pe fond a respingerii acțiunii precizate este justificată și va fi păstrată însă numai întemeiată pe teza validității contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâți, conform considerațiilor ce succed: De principiu, în conflictul de interese legitime între fostul proprietar (ori moștenitorii acestuia) și subdobânditorul de bună credință, cu titlu oneros, al bunului său imobil, atât doctrina cât și practica nu au dat eficiență, în toate cazurile, regulii nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuși). Astfel, prevalența intereselor subdobânditorului de bună credință a fost impusă în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă, ea răspund necesităților de asigurare a securității dinamice a circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice în societate.

S-a considerat, încă din dreptul roman, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, trebuie să dea prioritate unui principiu superior de echitate și de justiție, acela al ocrotirii bunei credințe. Din punct de vedere teoretic, soluția și-a aflat suport în temeiuri de ordin pragmatic concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul error communis facit jus . În speță, instanțele ar fi trebuit să rețină că imobilul a fost preluat abuziv de către stat însă restituirea în natură a apartamentelor către reclamante nu este posibilă deoarece pârâții posesori au dobândit cu titlu oneros, de la un proprietar aparent (statul român prin prepușii săi), fiind de bună-credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.

Mai concret, acțiunea reclamantelor a fost formulată la 13 august 2002, la aproape 6 (șase) ani după ce pârâții cumpăraseră în temeiul Legii nr. 112/1995, în acel moment, noiembrie 1996 statul prezentând aparența deplină că este proprietarul bunului. De altfel, la acea dată, în mod incontestabil, imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951, pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, erau unanim considerate ca intrate printr-un titlu valabil în proprietatea statului. De altfel, nu numai că nu există o acțiune pe rolul instanțelor, dar (chiar cum au recunoscut la interogatoriu) reclamantele nici nu i-au notificat pe pârâți și nu au luat legătura cu ei pentru vreo discuție privind soarta juridică a imobilului.

Este perfect dovedită însă împrejurarea că reclamantele s-au adresat organelor administrative, invocând prevederile Legii nr. 112/1995 și solicitând restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru un număr mare de imobile (numai în sectorul 2 fiind vorba despre 8 clădiri și terenuri, inclusiv cel în cauză). La această cerere din 23 iulie 1996 organele administrative au răspuns reclamantelor că pentru restituirea în natură nu îndeplinesc condiția legală de a fi chiriași și a locui în imobilele respective. Nu s-a făcut dovada că pârâții cumpărători ar fi cunoscut acest demers al reclamantelor. Dar chiar dacă ar fi fost așa, o asemenea ipoteză nu ar fi avut nici o influență asupra bunei-credințe.

Dimpotrivă, știind că reclamantele nu pot obține restituirea în natură, pârâții ar fi fost întăriți în convingerea că dobândesc în mod legal. Așa fiind, nu pot fi primite susținerile recurentelor referitoare la frauda la lege, cauza ilicită ori vreun alt motiv de nulitate absolută a contractelor. Dimpotrivă, se constată că înstrăinările sunt valide, fiind respectate în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995. În consecință, cum soluția pe fond, de respingere a acțiunii este corectă, Înalta Curte, nuanțând motivarea în sensul arătat, va respinge recursul ca nefondat, conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. În baza art. 274 C. proc. civ. recurentele reclamante vor fi obligate la cheltuieli de judecată, conform solicitării dovedite a intimatei G.A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele V.E. și B.V.L.R.I. împotriva deciziei nr. 746 din 30 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentele reclamante la 14.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă G.A.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2006.