ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4526/2003

Asupra

recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20

iulie 2000, reclamantul P.I.A. a chemat în judecată pârâții Consiliul General

al Municipiului București, S.C. H.N. S.A., Primăria sectorului 1 București și

pe L.M., solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 485/20593 din 8 octombrie 1996 încheiat între Primăria

Municipiului București prin mandatar S.C. H.N. S.A. în calitate de vânzător și L.M.,

în calitate de cumpărător, privind apartamentul nr. 1 situat la partea corpul A,

București, compus din 3 camere, baie, hol, vestibul, bucătărie, având o

suprafață utilă de 135,46 mp.

Reclamantul a mai solicitat ca

pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie

imobilul mai sus menționat.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că prin sentința civilă nr. 513 din 4 mai 2000, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, s-a constatat, în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, calitatea de proprietar a reclamantului asupra

apartamentului, pârâtul a fost obligat să îl lase în deplină proprietate

reclamantului, iar prin dispoziția nr. 892 din 12 iunie 2000 a Primarului

General al Municipiului București i s-a restituit apartamentul.

Cu toate că reclamantul a înștiințat

la 7 octombrie 1996 Primăria sectorului 1 despre intenția sa de a obține

retrocedarea apartamentului, acesta a fost vândut pârâtei L.M.

Prin sentința civilă nr. 4494 din 18

aprilie 2001, Judecătoria sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată

cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare față de

pârâții Primarul General și L.M. și s-a respins acțiunea față de pârâta S.C.

H.N. S.A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă; s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de

cerere privind revendicarea.

Instanța a reținut că pârâta

cumpărătoare a apartamentului a fost de bună-credință, nu a cunoscut intenția

reclamantului de a cere retrocedarea imobilului, motivul de nulitate al contractului,

fondat pe cauza ilicită și imorală, nu s-a dovedit.

Apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței, prin care a invocat și argumentat reaua-credință a

cumpărătoarei, a fost respins ca nefondat de Tribunalul București, secția a III

– a civilă, prin decizia nr. 3494/A din 6 decembrie 2001.

În considerentele deciziei, instanța

de apel a învederat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu

exista litigiu privind apartamentul, reclamantul, care avea sarcina probei

pentru a răsturna prezumția bunei-credințe a intimatei pârâte, nu a dovedit

contrariul, așadar corect a apreciat prima instanță probele administrate.

Ca urmare a decesului reclamantului,

acțiunea a fost continuată de succesoarea acestuia, A.D., al cărei recurs a

fost admis ca fondat de Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin

decizia nr. 1145 din 16 aprilie 2002.

Prin decizia instanței de recurs s-a

modificat hotărârea tribunalului, în sensul admiterii apelului declarat, s-a

schimbat în tot sentința civilă nr. 4494 din 18 aprilie 2001 a Judecătoriei sectorului

1 București și s-a admis acțiunea restrânsă, constatându-se nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 485/20593 din 8 octombrie 1996 încheiat

între Primăria Municipiului București și L.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut că  începând cu data de  24 iulie 1996 - când a depus în

termen legal cerere la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 pentru

restituirea imobilului, învederând că acesta a trecut abuziv în proprietatea statului

- intimatul reclamant P.I.A., antecesorul recurentei, a făcut mai multe

demersuri cu scopul de a i se retroceda imobilul, cerând sistarea vânzării

către chiriaș, situație în care intimatul pârât avea obligația suspendării

operațiunilor de vânzare, dar nu a procedat în sensul solicitat, iar

intimata-cumpărătoare era datoare să depună diligențe pentru a afla situația

juridică a imobilului, mai ales față de clauza exoneratoare de evicțiune

stipulată în contractul de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei nr. 1145 din 16

aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, cu invocarea prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

susținând că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, decizia fiind

totodată și vădit netemeinică.

În motivarea recursului în anulare

se arată că intimata pârâtă L.M. era îndreptățită să cumpere apartamentul,

fiind realizate toate condițiile pretinse de art. 9 din Legea nr. 112/1995, ea

a fost de bună-credință că imobilul are însușirile cerute de lege pentru a

putea dobândi proprietatea, dovadă în acest sens fiind și faptul că a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare la o dată anterioară obținerii sentinței prin

care intimatului reclamant i s-a recunoscut calitatea de proprietar asupra

imobilului.

Apoi, nevalabilitatea titlului

inițial nu atrage nevalabilitatea actului subsecvent când dobânditorul acestuia

din urmă nu este de bună-credință, în prezenta cauză intimata pârâtă nu și-a

putut da seama de lipsa calității de proprietar a vânzătorului, iar convenția

este nulă conform art. 966 C. civ. numai dacă scopul ilicit este comun ambelor

părți, ceea ce nu s-a dovedit în prezentul litigiu.

Criticile aduse deciziei sunt

nefondate.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (4)

din H.G. nr. 11/1997 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995, locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind

trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995,

așadar aceste locuințe nu pot fi cumpărat în condițiile menționate în art. 9

din lege, și intimata pârâtă nu avea vocație pentru a dobândi prin cumpărare

apartamentul care a trecut abuziv la stat.

Intimatul reclamant a încunoștințat

Primăria sectorului 1 și comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 prin cererile

adresate acestora la 24 iulie 1996 și respectiv 7 octombrie 1996, solicitând

sistarea vânzării apartamentului întrucât a fost preluat nelegal de stat.

Cu toate că art. 13 din H.G. nr.

11/1997 obliga comisiile și unitățile specializate în vânzarea locuințelor să

întreprindă demersurile necesare pentru a clarifica situația juridică a

locuințelor atunci când au indicii că o locuință face parte din cele prevăzute

la art. 1 alin. (4) din norme și să suspende procedura de încheiere a

contractului de vânzare-cumpărare, ele nu s-au conformat legii și au vândut intimatei

pârâte apartamentul la 8 octombrie 1996.

Cu o minimă diligență, pe care

trebuia să o manifeste, intimata-cumpărătoare se putea informa asupra modului

în care statul a preluat apartamentul, mai ales să îi atragă atenție clauza

inserată pe verso-ul contractului de vânzare-cumpărare potrivit căreia

vânzătorul este „exonerat de orice obligație privind evicțiunea decurgând din

orice act de revendicare ce ar fi intentat de către fostul proprietar…”

Constatarea nulității contractului

poate avea temei nu doar în ipotezele cauzei inexistente, false sau ilicite,

prevăzute în art. 966 C. civ., dar și în încălcarea unei dispoziții legale

imperative, cum sunt cele invocate și înscrise în Legea nr. 112/1995 și H.G. nr.

11/1997.

Buna credință a intimatei pârâte, la

care se face referire în motivarea recursului în anulare, nu poate fi reținută.

Una dintre condițiile validării actului subdobânditorului este aceea ca eroarea

să fie comună și invincibilă, greu de descoperit și evitat, iar buna-credință a

subdobânditorului trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau

chiar îndoială imputabilă acestuia, simpla ignoranță, datorată neinformării,

nefiind suficientă pentru a da naștere bunei-credințe.

Pentru aceste considerente, recursul

în anulare urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul General  al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1145 din 6 aprilie 2002 a Curții de

Apel București,  secția a III- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  5 noiembrie  2003.