ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6429/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6429/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea din data de 15 februarie 2002, înregistrată la Judecătoria sectorului 1

București sub nr. 2799/2002,

reclamanta

P.G. a chemat în judecată pe pârâții G.G., G.M. și SC R. SA, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții G.G. și G.M. la a-i lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector

1, compus din trei camere, dependințe și cota de 1/3 din teren, să constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 prin care pârâții G.G și G.M.

au cumpărat apartamentul menționat de la pârâta SC R. SA și, de asemenea, să constate

că între apartamentul nr. X al imobilului din București, sector 1, cuprins în actul

autentic de vânzare-cumpărare din 12 aprilie 1945 și apartamentul nr. Y al aceluiași

imobil există identitate, fiind vorba de unul și același apartament.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 aprilie 1945, încheiat cu M.I.B.,

reclamanta a cumpărat apartamentul al imobilului situat în București, sector 1,

vânzătoarea păstrându-și dreptul de uzufruct viager. La decesul autoarei reclamantei,

apartamentul a fost repartizat spre închiriere, fără a se întocmit forme de trecere

a imobilului în proprietatea statului.

Reclamanta a mai arătat că prin sentința

civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată

în Dosarul nr. 1708/1996, i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului,

iar SC R. SA a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie

imobilul în cauză.

S-a învederat că după începerea demersurilor

de punere în executare a hotărârii judecătorești obținute, a descoperit că SC

R. SA vânduse apartamentul în cauză către pârâții G.G. și G.M. Totodată, prin adresa

din 1998 reclamantei i s-a comunicat faptul că apartamentul vândut pârâților G.G.

și G.M. a purtat anterior nr. X, operațiunea renumerotării fiind inexplicabilă,

având în vedere că la etajul doi din clădire există un singur apartament.

Pârâții G.G. și G.M. au formulat cerere

de revizuire împotriva hotărârii judecătorești prin care i s-a recunoscut dreptul

de proprietate asupra imobilului, care a fost respinsă ca inadmisibilă, în cadrul

unui recurs în anulare promovat de Procurorul General al României împotriva deciziei

nr. 603 din 5 martie 2001.

Identitatea dintre apartamentul cumpărat

de pârâții G.G. și G.M. și cel revendicat de reclamantă, reaua credință a pârâților

G.G. și G.M. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, rezultată din faptul

cunoașterii situației reale a imobilului și recunoașterea titlului de proprietate

al reclamantei în justiție, ceea ce, în opinia reclamantei, demonstrează temeinicia

acțiunii sale.

La data de 8 martie 2002, SC R. SA a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca nefondată.

S-a susținut că nici vânzătoarea, nici

cumpărătorii nu cunoșteau că apartamentul nr. X este același cu apartamentul

nr. Y din sector 1, București, astfel că, față de buna credință a părților, se impune

menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 1997.

Pârâta a mai arătat că buna credință a

cumpărătorilor rezultă și din faptul că aceștia au considerat că apartamentul în

cauză a fost naționalizat de la Creditul Financiar conform anexei la decret. Această

situație a determinat vânzarea apartamentului în baza Legii nr. 79/1997, iar nu

în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâții G.G. și G.M. au formulat întâmpinare

la data de 22 martie 2002, arătând că dreptul de proprietate al reclamantei poartă

asupra apartamentului nr. X și nu asupra apartamentului nr. Y, și că, acțiunea în

constatarea identității dintre cele două apartamente este inadmisibilă, deoarece

se dorește constatarea unei stări de fapt.

În motivarea întâmpinării, pârâții G.G.

și G.M. au mai arătat că aplicarea principiului validității aparenței în drept,

duce la constatarea preferabilității titlului lor, în condițiile în carte vânzarea

s-a făcut îu temeiul Legii nr. 79/1997 ce reglementa situația imobilelor ce au aparținut

societăților private desființate.

Prin sentința chilă nr. 2911 din 25

aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

acțiunea reclamantei a fost respinsă ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că prin sentința civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997, rămasă definitivă prin respingerea

apelului, s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului

nr. X din București, sector 1, iar pârâta SC R. SA a fost obligată să lase reclamantei

în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.

În temeiul acestei sentințe s-a emis dispoziția

Primarului General al Municipiului București din 20 decembrie 1998 de restituire

în proprietate a apartamentului nr. X.

Reclamanta a solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de SC R. SA cu pârâții G.G.

și G.M., însă astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare depus la dosar,

pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentul nr. Y din București, sector 1.

Prin raportul de expertiză întocmit de

expertul A.E. și depus la dosarul cauzei care a avut drept obiectiv să se determine

dacă apartamentul nr. X este unul și același cu apartamentul nr. Y, expertul a arătat

că nu se poate răspunde la această întrebare.

Instanța a reținut faptul că pârâta SC

R. SA a încheiat cu numita B.H. contractul de închiriere pentru imobilul din sector

1; or, așa cum a rezultat din suplimentul la raportul de expertiză tehnică aflat

la dosar, imobilul este format din două unități locative.

Astfel, prima instanță instanța a constatat

că reclamanta nu a făcut dovada faptului că există identitate între bunul care i-a

fost restituit prin

sentința

civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 și imobilul ocupat de pârâții

G.G. și G.M.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel reclamanta P.G.

Prin decizia civila nr. 2202/A din 24 noiembrie

2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosar nr. 2777/2003, a fost admis apelul

formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 2911/2003 și,

în consecință, a fost admisă acțiunea completată, s-a constatat nulitatea vânzare-cumpărare

din 1997, au fost obligați pârâții

G.G.

și G.M.

să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantei apartamentul nr. Y (fost nr. X) din sector 1,

iar pârâta SC R. SA a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și

posesie, dependințele situate la mansardă și subsol.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul

a avut în vedere următoarele:

În

actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie

1945, se face referire la un apartament care ocupă întregul etaj din imobilul situat

în sectorul 1 și la dependințele apartamentului (pivniță, respectiv, mansardă).

Reclamanta este proprietara apartamentului,

acest lucru fiind recunoscut prin sentința civilă nr. 15744/1997, această sentință

fiind pusă în executare prin dispoziția de restituire din 1998.

La data de 11 martie 1998 pârâta a vândut

în timpul procesului apartamentul nr. Y al imobilului în cauză, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 79/1997.

Au fost înlăturate susținerile pârâților,

conform cărora, apartamentul ar fi fost naționalizat de la o societate privată,

tribunalul având în vedere decizia Curții Supreme de Justiție nr. 532/2000, prin

care s-a statuat cu putere de lucru judecat, că între apartamentul cumpărat de reclamanta

P.G. prin contractul din 1945, și cel care figurează în Decretul de naționalizare

nr. 90/1950, nu există nicio legătură.

Tribunalul a apreciat în temeiul hotărârii

judecătorești rămase definitive și irevocabile, că există identitate între imobilul

restituit reclamantei și imobilul locuit de pârâții intimați

G.G. și G.M.

, contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de către aceștia din urmă, fiind lovit de nulitate, în condițiile în care nu îi

erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 79/1997.

În

fine, tribunalul a apreciat că anexele apartamentului sunt

deținute fără titlu legal de către SC R. SA, și că pârâții cumpărători

G.G. și G.M. nu au depus diligente minime

necesare pentru a cunoaște situația juridică a bunului.

Împotriva deciziei tribunalului, au declarat

recurs pârâții.

Prin decizia civilă nr. 551 din 21

aprilie 2005,

recursurile

pârâților au fost respinse ca nefondate, considerându-se că tribunalul a făcut o

corectă aplicare a legii.

Prin decizia civilă nr. 1530 din 17

noiembrie 2005 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a III-a cvilă,

în Dosar nr. 2325/2005, însă, a fost admisă

contestația în anulare formulată de contestatorii G.G. și G.M., împotriva deciziei

civile nr. 551/2005, a fost anulată decizia menționată, a fost admis recursul declarat

de recurenții-pârâți G.G. și G.M. împotriva deciziei civile nr. 2202/A/2003, a fost

casată această decizie a tribunalului și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului

de către aceeași instanță.

În motivarea deciziei pronunțate în cadrul

contestației în anulare, s-a reținut că instanța de apel s-a pronunțat direct pe

fondul cauzei, fără a constata, în principal, nulitatea sentinței apelate, provocând

în acel fel o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea în totalitate

a deciziei.

Instanța care a soluționat calea extraordinară

de atac, a reținut că, în rejudecare, tribunalul va aprofunda probatoriul în ceea

ce privește identitatea apartamentului ce formează obiectul judecății pricinii,

pentru a se stabili cauza renumerotării apartamentelor imobilului.

În rejudecarea apelului, Dosarul a fost

înregistrat la Tribunalul București, secția a V-a civilă sub nr. 4551/3/2006.

Prin decizia civilă nr. 352 din 16

martie 2007

pronunțată în

dosarul arătat anterior, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă P.G.,

a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a fost

desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe,

deoarece aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Tribunalul și-a argumentat soluția pe faptul

că nu au fost administrate probe care să fie concludente sub aspectul identității

dintre imobile, iar acțiunea a fost în realitate respinsă pe excepția lipsei calității

procesuale active, deși în dispozitivul sentinței, acțiunea apare ca fiind respinsă

ca nefondată.

Decizia nr. 352 din 16 martie 2007, a rămas

irevocabilă, prin respingerea recursurilor declare de către recurenții pârâți, astfel

cum rezultă din decizia civilă nr. 1594 din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. 4551/2/2006.

În rejudecarea acțiunii de către prima

instanță, Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr.

7415 din 2 iunie 2008, în Dosarul nr. 356/299/2008, admițând excepția necompetenței

materiale și declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția civilă.

Urmare a sentinței Judecătoriei sector

1, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă sub

nr. 27151/3/2008.

În dosarul arătat, s-a pronunțat sentința

civilă nr. 1773 din 10 decembrie 2008, prin care a fost admisă în parte cererea

completată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 11 martie 1998, pârâții G.G. și G.M. au fost obligați să lase reclamantei în

deplină proprietate și posesie apartamentul nr. Y din București, sector 1 (fost

apartament nr. X), iar pârâta SC R. SA a fost obligată să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie, dependințele situate la mansardă și subsol și a fost respins

capătul 3 din cerere privind constatarea identității dintre imobile, ca inadmisibil.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a avut în vedere următoarele:

Sub aspectul identității dintre imobilul

ce a fost deținut de reclamantă și apartamentul vândut pârâților G.G. și G.M., tribunalul

a reținut că față de mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare din 1945 că reclamanta

a cumpărat întregul etaj al clădirii, rezultă că indiferent de renumerotarea apartamentelor

din imobil, apartamentul cumpărat de pârâții G.G. și G.M. nu poate constitui un

alt imobil decât cel dobândit de reclamantă prin contractul din 1945.

Împrejurarea că în sentința civilă nr.

1577 din 6 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a făcut

referire la apartamentul nr. X, nu este de natură să schimbe această concluzie,

iar, pe de altă parte și din considerentele hotărârii judecătorești reiese că este

vorba despre același imobil.

Sub aspectul valabilității contractului

de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că, dacă SC R. SA ar fi considerat că

imobilul în litigiu era naționalizat, vânzarea apartamentului către chiriași ar

fi trebuit să aibă loc în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 79/1997

care se referă la imobilele ce au aparținut până în anul 1945 societăților private,

ulterior desființate.

Sub același aspect, tribunalul a reținut

că imobilul a fost vândut în temeiul unei legi care nu îi era aplicabilă, fiind

certă reaua credință a vânzătorului, prin aceea că a procedat la vânzarea unui imobil

cu privire la care nu deține un act de preluare și, în consecință, imobilul a ajuns

în posesia pârâtei SC R. SA fără vreo formă de trecere în proprietatea statului.

Având în vedere că se constată existența

unei cauze ilicite, datorate greșitei aplicări a unei proceduri de vânzare, care

nu era incidență acestui imobil, tribunalul a constatat că acest contract este lovit

de nulitate absolută.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare,

tribunalul a reținut că în drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.

480, art. 481 din C. civ.

Totodată, s-a constatat că prin decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 60/2007, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, situație în care

s-a apreciat că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Asupra celui de-al treilea capăt de cerere

având ca obiect constatarea identității dintre imobilul ce a fost deținut de reclamantă

și apartamentul vândut pârâților G.G. și G.M., prin încheierea de ședință din 5

aprilie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. 2799/2002

a fost admisă excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, aspect ce nu a

fost criticat și a intrat în puterea lucrului judecat.

Împotriva sentinței tribunalului, au declarat

apel pârâții G.G. și G.M. și pârâta SC R. SA.

În motivarea apelului declarat de pârâții

G.G. și G.M., în primul motiv s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat

pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, susținută prin aceea

că cererea nu s-a judecat în contradictoriu cu vânzătorul, respectiv, cu Municipiul

București prin Primarul General.

În al doilea motiv, apelanții au susținut

că raționamentul primei instanțe relativ la contractul de vânzare-cumpărare dintre

ei și SC R. SA, este greșit, în condițiile în care la momentul încheierii actului,

nu exista niciun element care să creeze aparența că imobilul a fost naționalizat

de la o persoană fizică.

Prin al treilea motiv de apel apelanții

au criticat soluția instanței și în privința respingerii excepției lipsei calității

procesuale active, pe considerentul că din toate înscrisurile aflate la dosar, rezultă

că dreptul de proprietate al reclamantei poartă asupra apartamentului nr. X, iar

nu asupra apartamentului nr. Y.

Apelanții consideră că în str. B., exista

două corpuri de clădire, corpul A și corpul B, acest lucru rezultând din fișa tehnică

eliberată de raionul G.G.D. și din notarea alfabetică a corpului de clădire.

Prin motivele de apel, s-a solicitat efectuarea

unei expertize de specialitate, având ca obiectiv stabilirea existenței sau inexistenței

a două corpuri de clădire în str. B.

Într-un al patrulea motiv de apel, s-a

arătat că acțiunea în revendicare pe dreptul comun trebuia respinsă ca inadmisibilă,

după apariția Legii nr. 10/2001, și mai ales după modificarea acesteia prin dispozițiile

Legii nr. 1/2009.

În ultimul motiv de apel, s-a susținut

că înstrăinarea imobilului de către SC R. SA, pe parcursul litigiului cu reclamanta,

nu este de natură să ducă la concluzia că pârâții cumpărători G.G. și G.M. au fost

de rea credință, în condițiile în care, apartamentul cumpărat de aceștia era diferit

de apartamentul revendicat de reclamantă.

În fine, apelanții au învederat că existența

ipotecii asupra apartamentului în cauză, la momentul intrării acestuia în patrimoniul

statului, justifica vânzarea în baza Legii nr. 79/1997, și nu în baza Legii nr.

112/1995, sens în care apelanții au mai precizat că nu au fost notificați pentru

a li se aduce la cunoștință revendicarea apartamentului în care locuiesc.

Apelanta SC R. SA a arătat că instanța

de fond nu s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile

în care, proprietar al apartamentului la momentul înstrăinării acestuia, în baza

Legii nr. 79/1997 era Municipiul București, iar SC R. SA era doar mandatar.

În aceste condiții, apelanta a arătat că

trebuia admisă excepția calității procesuale pasive, inclusiv pe capătul de cerere

privitor la obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate și posesie reclamantei,

dependințele nevândute de la mansardă și demisol.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă nr. 151 din 1

martie 2010, pronunțată de Curtea de Apd București, secția a IV-a civilă,

ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide astfel, în analiza criticilor

formulate prin motivele de apel, instanța de a constatat neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC R. SA, excepție susținută de ambii apelanți.

Astfel, s-a reținut că apelanții G.G. și

G.M. au cumpărat apartamentul nr. Y din imobilul situat în sector 1, în baza contractului

de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997. Acest contract a fost încheiat la

data de 11 martie 1998, în baza Legii nr. 79/1997.

Relativ la acest contract, instanța a observat

că la rubrica vânzător figurează pârâta SC R. SA, în nume propriu, iar nu Municipiul

București, cum susțin apelanții. Consecința acestui aspect, este aceea că SC R.

SA are calitate procesuală pasivă atât în acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare,

cât și pe capătul de cerere în revendicare. Dacă s-ar accepta teza apelanților conform

căreia, vânzător a fost Municipiul București, s-ar ajunge la o situație care contraveni

intereselor acestora, deoarece, prin ipoteză, am avea de a face cu vânzarea bunului

de către un neproprietar și cu revendicarea acestuia de către proprietarul neposesor

(drepturile intimatei-reclamante fiind deja recunoscute inclusiv de către Municipiul

București care a emis dispoziția de restituire în natură).

Și cel de-al doilea motiv de apel a fost

găsit nefondat.

Apelanții au învederat că în mod greșit

s-ar fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între soții

G.G. și G.M. și SC R. SA arătând că imobilul nu a fost naționalizat de la o persoană

fizică, ci de la Creditul Financiar, caz în care, în mod corect, vânzarea s-a perfectat

în baza Legii nr. 79/1997.

Instanța de apel a constatat că aspectele

legate de modul în care a trecut imobilul în proprietatea statului, și implicit

de posibilitatea înstrăinării apartamentului în temeiul Legii nr. 79/1997, au fost

clarificate cu putere de lucru judecat de către Curtea Supremă de Justiție prin

decizia nr. 532/2002 prin care a fost menținută decizia nr. 2237 din 17 iulie 2000

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

În această decizie s-a reținut că înființarea

unei ipoteci asupra unui imobil nu duce la transferarea dreptului de proprietate

asupra acestui bun, astfel că, independent de creditul contractat de la instituția

privată Creditul Românesc, naționalizarea putea să opereze doar pe numele proprietarului

imobilului, anume, intimata-reclamantă P.G. Mențiunea înființării ipotecii asupra

imobilului, ar fi fost relevantă numai dacă statul ar fi făcut dovada că ipoteca

ar fi fost valorificata prin vânzarea la licitație publică a imobilului. Oricum,

ipoteca înființată la 7 noiembrie 1935 nu mai figurează în titlul intimatei, respectiv

în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1945, unde se

specifică faptul că imobilul este liber de sarcini ipotecare

sau privilegii. Rezultă astfel, că în mod

corect a fost constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

pârâții

G.G. și G.M.

și SC R. SA.

Și cel de-al treilea motiv de apel a fost

găsit nefondat, instanța de apel apreciind ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale active, justificată de pârâți pe lipsa de identitate dintre imobilul

proprietatea reclamantei și cel cumpărat de către apelanții

G.G. și G.M.

Este adevărat că în actele de proprietate

ce constituie titlul reclamantei, și anume, contractul de vânzare-cumpărare din

1945, hotărârea judecătorească din 1997 și dispoziția Primarului General din 1993

fac referire la apartamentul nr. X situat în imobilul din sectorul 1, iar în actul

de proprietate care constituie titlul pârâților

G.G. și G.M.

se menționează apartamentul nr. Y din imobilul situat la aceeași adresă.

Instanța de apel a constatat la rândul

său că există identitate între cele două apartamente, având în vedere faptul că

apartamentul proprietatea reclamantei ocupă tot etajul imobilului, iar renumerotarea

acestui apartament nu este producătoare de efecte juridice.

Totodată, s-a reținut și faptul că în contractul

de închiriere al soților

G.G.

și G.M.

nici nu era trecut

vreun număr de apartament, ca de altfel, nici în cererea de cumpărare a apartamentului

nu s-a specificat un anumit număr al apartamentului, număr ce a apărut direct în

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R. SA.

Curtea de apel a încuviințat efectuarea

unei noi expertize, iar expertul tehnic numit, M.V., a concluzionat în cuprinsul

lucrării că proprietatea reclamantei care ocupă întregul etaj al imobilului din

str. B., nu a putut fi identificată ca fiind cea aflată la etajul imobilului din

str. B.

Instanța a apreciat însă, că această expertiză

nu modifică situația de fapt reținută, cu atât mai mult cu cât concluziile consilierului

expert parte al reclamantei, ing. M.V.A. reține concluzii contrare în punctul de

vedere atașat raportului de expertiză.

Având în vedere întregul probatoriu administrat,

instanța a concluzionat că localizarea actuală a imobilului în cauză este în corpul

de clădire din sectorul 1, fiind dovedită identitatea dintre imobilul reclamantei

și cel al pârâților.

Și cel de-al patrulea motiv de apel a fost

înlăturat ca nefondat.

În

soluționarea acestei critici, instanța de apel a constatat

că prin acțiunea înregistrată la data de 27 noiembrie 1996, reclamanta P.G. a chemat

în judecată pe pârâta SC R. SA, solicitând să se

constate că este proprietara imobilului situat în București,

sector 1 și să se dispună obligarea pârâtei să îi lase imobilul în deplină posesie

și proprietate.

Prin sentința civilă nr. 15744 din 6

noiembrie 1997, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta P.G., constatându-se

că aceasta este proprietara imobilului situat în București, sector 1, iar pârâta

a fost obligată să îi lase în deplină posesie și proprietate imobilul. Această sentință

a rămas definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului dispusă prin decizia

civilă nr. 724/A din 16 martie 1998; în executarea acestei hotărâri judecătorești,

s-a emis în favoarea reclamantei de către Primarul General dispoziția de restituire

din 20 iulie 1998.

Cererea de revizuire împotriva sentinței

nr. 15744/1997, promovată de pârâții G.G. și G.M. (ce nu au avut calitatea de părți

în acel dosar) au fost respinsă, astfel cum rezultă din decizia Curții Supreme de

Justiție nr. 352 din 12 februarie 2002.

Instanța de apel a mai constata că la pronunțarea

sentinței civile nr. 15744/1997 s-a avut în vedere actul de vânzare-cumpărare transcris

din 12 aprilie 1945, prin care reclamanta a cumpărat de la numita M.I.B. apartamentul

din imobilul situat în București, sector 1. Relativ la apartament în contract se

menționează că ocupă întregul etajul imobilului, și că împreună cu apartamentul,

au fost înstrăinate dependințele, respectiv, pivnița și mansarda.

În consecință, instanța de apel a apreciat

că în baza actului de vânzare-cumpărare din anul 1945 și hotărârea judecătorească

irevocabilă din anul 1997, intimata-reclamantă deține un „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europene a Drepturilor Omului. Din această

perspectivă, s-a avut în vedere inclusiv faptul că respectivul bun a fost restituit

reclamantei prin dispoziția Primarului General, apreciindu-se că acțiunea în revendicare

a bunului de la terțe persoane este admisibilă, motiv pentru care au fost înlăturate

susținerile apelanților relative la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În același sens, curtea de apel a constatat

că raporturile juridice dintre stat și fostul proprietar au fost soluționate în

mod irevocabil, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ultimul motiv de apel, prin care s-a criticat

nereținerea bunei credințe a pârâților și neaplicarea principiului validității aparenței

în drept, a fost apreciată, de asemenea, ca nefondat. Nelegala aplicare a Legii

nr. 79/1997 a condus la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de către pârât cu SC R. SA. Reaua credință a SC R. SA nu comportă interpretări,

fiind evident că, deși a fost parte în dosarul privind revendicarea imobilului de

către reclamanta P.G., l-a vândut ulterior chiriașilor. În ceea ce-i privește pe

soții G.G. și G.M., și aceștia puteau face minime verificări pentru a afla adevărata

situație juridică a imobilului.

În speță însă, instanța de apel a apreciat

ca deosebit de relevant faptul că reclamanta deține o hotărâre irevocabilă, prin

i s-a confirmat definitiv în justiție dreptul de proprietate, motiv pentru care,

așa cum s-a reținut de C.E.D.O. și în Cauzele Tudor și Elena Nicolae Ionescu împotriva

României, vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți, chiar și dacă

ar fi anterioară confirmării definitive a dreptului de proprietate, și în condițiile

în care terții ar fi fost de bună credință, reprezintă o privare de proprietate,

iar o asemenea privare este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

În termen legal, împotriva acestei decizii,

pârâții G.G. și G.M., precum și SC R. SA au promovat recurs, potrivit celor ce urmează.

I. 1. Recurenta SC R. SA, în susținerea

recursului său s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din

C. proc. civ., potrivit încadrării date de instanță.

Astfel, prin motivele de recurs formulate,

s-a învederat că întrucât prima instanță nu se pronunțase asupra excepției lipsei

calității sale procesuale pasive, a reiterat această excepție drept critică în calea

de atac, excepția fiind invocată de ambele categorii de pârâți.

Instanța de apel a apreciat neîntemeiată

excepția analizată, prin simpla referire la conținutul contractului de vânzare-cumpărare,

reținând că la rubrica vânzător figurează recurenta SC R. SA, iar nu Municipiul

București, însă, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că recurenta SC

R. SA a încheiat în mod valabil contractul de vânzare-cumpărare în baza unui contract

de prestări servicii prin care proprietarul, Municipiul București, a mandatat-o

în mod special în acest scop, ceea ce demonstrează că nu a contractat în nume propriu,

după cum nici nu s-a prevalat de calitatea de proprietar al apartamentului înstrăinat.

Totodată, recurenta precizează că și reclamanta

a sesizat această lacună a cererii de chemare în judecată, însă mult mai târziu,

în faza fondului după rejudecare, când a încercat acoperirea ei prin introducerea

în cauză a Primăriei Municipiului București, cerere respinsă ca tardiv formulată,

în mod irevocabil de instanță, la acest moment.

Calitatea de proprietar a Primăriei Municipiului

București, rezultă și din conținutul cererii de intervenție formulate de Primăria

Municipiului București în Dosarul nr. 18006/1998, sentință pronunțată în Dosarul

Judecătoriei sector 1 București nr. 17408/1996 prin care s-a admis acțiunea în revendicare

formulată de P.G. doar în contradictoriul cu SC R. SA; în cuprinsul cererii de intervenție

în interes propriu, s-a arătat că Primăria Municipiului București este proprietara

bunului, iar SC R. SA este doar administratorul imobilului; cererea de intervenție

a fost admisă, astfel cum rezultă din decizia nr. 603/2001, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 4681/2000.

I. 2. Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă

învederează că motivarea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine

de natura cauzei, deoarece prin cererea de apel a invocat faptul că în mod corect

vânzarea s-a realizat în baza Legii nr. 79/1997, întrucât bunul a fost naționalizat

de la Creditul Financiar.

Recurenta susține că a arătat prin motivele

de apel că această mențiune din listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, se constituia

într-o aparență indubitabilă la momentul vânzării cu privire la cel de la care imobilul

a fost preluat.

Or, instanța nu a analizat adevăratul motiv

de apel care reprezintă în realitate o contestare a caracterului ilicit al vânzării

reținut de prima instanță, și prin care se susținea că actul a cărui nulitate s-a

cerut este un contract cu titlu oneros, licit, în condițiile în care și recurenta

și cumpărătorii, au cunoscut la momentul vânzării că imobilul a fost preluat de

la Creditul Financiar (chiar dacă ulterior prin decizia Curții Supreme de Justiție

s-a constatat că nu este real), acest lucrul a condus, în opinia recurentei, la

concluzia perfectării legale a actului de vânzare-cumpărare, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 79/1997.

Această împrejurare dovedește buna credință

a vânzătorului și a cumpărătorului la momentul vânzării imobilului, deoarece la

momentul încheierii contractului, nu exista niciun element care sa conducă la concluzia

că imobilul fusese naționalizat de la o persoană fizică, astfel încât, să se poată

susține aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Însă, pentru constatarea nulității unui

contract de vânzare-cumpărare, este necesară raportarea la momentul încheierii convenției,

pentru că doar față de acel moment poate fi apreciată cauza, respectiv, scopul urmărit

de părți prin încheierea contractului, sau motivul de nulitate.

Pe de altă parte, mai susține recurenta,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece nu a motivat soluția

prin raportare la motivele de apel, preferând să invoce autoritatea de lucru judecat

a unei decizii a Curții Supreme de Justiție pe care recurenta nu a contestat-o,

întrucât nu era legal să o mai facă.

Mai mult, instanța de apel a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, deși a reținut

doar reaua credință a societății noastre, fără a se constata și existența mobilului

ilicit cunoscut și urmărit de cumpărător.

Totodată, ar fi trebuit reținută buna credință

și a recurentei SC R. SA, mai pretinde aceasta, în condițiile în condițiile în care,

abia acum, în prezentul proces, s-a stabilit identitatea dintre apartamentul nr.

X, revendicat de reclamantă în contradictoriu cu societatea recurentă, prin sentința

civila nr. 15744/1997, și apartamentul nr. Y, vândut de SC R. SA către chiriașul

G.G.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

nu exista decizia Curții Supreme de Justiție pronunțată în 2002 în recurs în anulare,

iar identitatea dintre apartamentul nr. X și nr. Y nu era stabilită, astfel că,

recurenta nu putea cunoaște această situație în anul 1998 când vânzarea-cumpărarea

a fost perfectată.

În același timp, la soluționarea cererii

în revendicare a apartamentului nr. X din str. B., instanța de apel nu a sesizat

că în actul de proprietate al reclamantei din 1945 nu era trecut niciun număr de

apartament, astfel că, reclamanta este cea care a provocat această confuzie cu apartamentul

nr. Y înstrăinat în mod legal către pârâții-recurenți.

II. Recurenții pârâți G.G. și G.M., s-au

prevalat de ipotezele de recurs descrise la art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C.

proc. civ.

ca și pârâtă SC R. SA cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale

pasive a SC R. SA, ceea ce au invocat cu titlu de critici prin motivele de apel,

excepția menționată nefiind soluționată la prima instanță.

S-a învederat că instanța de apel a dat

o rezolvare nelegală acestei excepții absolute, de fond, pricinuindu-le, totodată,

recurenților și vătămarea privării de un grad de jurisdicție, de vreme ce excepția

a fost soluționată pentru prima dată în apel.

Contrar celor reținute de instanța de apel,

simpla menționare la rubrica vânzător a SC R. SA nu face din aceasta proprietar

al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

II. 2. Și critica dezvoltată în acest motiv

de recurs este identică celei susținute de recurenta pârâtă SC R. SA, redată anterior

la pct. 1. 2 și încadrată de instanță în dispozițiile art. 304 pct. 7 din C.

proc. civ. (motive contradictorii și străine de natura pricinii).

Recurenții învederează, la rândul lor,

că prima instanță a motivat anularea contractului de vânzare-cumpărare pe "existența

cauzei ilicite, datorate greșitei aplicări a unei proceduri de vânzare care nu era

incidență acestui imobil".

Instanța a mai apreciat că dacă SC R.

SA a considerat că imobilul a fost naționalizat, vânzarea ar fi trebuit să se facă

în baza Legii nr. 112/1995, iar nu a Legii nr. 79/1997 care reglementa situația

imobilelor ce au aparținut până în 1945 societăților private, ulterior desființate.

Recurenții prezintă aceleași susțineri

cu privire la semnificația ce trebuia dată împrejurării că imobilul în litigiu apărea

în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, ca fiind preluat de la Creditul Financiar,

iar nu de la reclamantă sau da la o persoană fizică.

În plus, situația juridica reală a imobilului

a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia Curții Supreme de Justiție

nr. 532/2002, ulterioară contractului de vânzare-cumpărare, decizie în care s-a

reținut că existența ipotecii nu influențează titlul de proprietate al reclamantei

P.G., caz în care în mod eronat apărea în listele anexă că naționalizarea ar fi

fost dispusă față Creditul Financiar.

Pe de altă parte, vânzarea în baza Legii

nr. 79/1997 este o vânzare ce se realizează în condițiile și la prețul prevăzut

de Legea nr. 112/1995, singura diferență constând în persoana de la care s-a naționalizat

imobilul.

II. 3. Recurenții susțin că instanța de

apel a dat o nelegală rezolvare și excepției lipsei calității procesuale active,

excepție care, de asemenea, s-a constituit într-un motiv de apel.

Astfel, deși s-a administrat proba cu expertiză

tehnică imobiliară, la care s-a adăugat și un comport efectuat de expertul parte

a al reclamantei, curtea de apel nu a omologat niciuna dintre aceste lucrări ceea

ce presupune că nu se poate ști care este raportul de expertiză pe care instanța

s-a bazat în pronunțarea soluției, cu atât mai mult cu cât, pare a se fi ales raportul

consilierului parte fără a se argumenta această opțiune pentru un punct de vedere

subiectiv, provenind de la partea reclamantă; recurenții susțin că din acest punct

de vedere, hotărârea instanței de apel este lipsită de motivare (art. 304 pct. 7

din C. proc. civ.).

Totodată, în mod nereal s-a reținut că

nici în contractul de închiriere al pârâților-recurenți nu este trecut numărul apartamentului,

în condițiile în care din simpla lui lecturare se poate observa că acesta este trecut,

anume, apartamentul nr. Y de la etajul 2 (atât in contractul din 1968, cât și în

cel prelungit până în 1999), astfel încât, și cererea de cumpărare pe care au formulat-o

este evident că privea apartamentul nr. Y, deoarece acesta era deținut cu titlu

de închiriere prin contractele menționate.

II. 4. Prin acest motiv de recurs, recurenții

susțin nelegala soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, excepție pe

care au întemeiat-o pe incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială, prioritară

față de dreptul comun pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată,

art. 480, art. 481 din C. civ.

Acțiunea reclamantei a fost formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, la 15 februarie 2002. Or, așa

cum se arată și în decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție principiul

„specialia generalibus derogant", nu trebuie reiterat în fiecare lege specială

pentru a fi aplicat.

În condițiile în care legea specială exista

la momentul introducerii acțiunii, soluția fiind impusă de principiul enunțat, aceasta

trebuia aplicată.

Pe de altă parte, nu se poate invoca faptul

că se ajunge la aplicarea retroactivă a legii, în condițiile în care ea se aplica

unor situații juridice născute sub imperiul legii, vechi dar care își produc efectele

sub imperiul legii noi (facta pendentid).

În raportul intertemporal al diferitelor

modificări survenite cu privire la Legea nr. 10/2001, urmează a se reține principiul

aplicării imediate a legii noi (chiar proceselor aflate pe rolul instanțelor de

judecată), ceea ce nu înseamnă o aplicare retroactivă a legii, ci este o expresie

a principiului că legea nouă este de imediată aplicare, deoarece reglementările

ei interesează substanțial și procedural ordinea publică; în același sens trebuie

interpretate și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ce privește pretinsa încălcarea

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții

susțin că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, reclamanta se bucura de „speranța

legitimă" de restituire prin echivalent a bunului la valoarea sa de piața,

după criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, urmează a se observa

că și dacă s-ar aprecia că reclamanta avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși sentința Judecătoriei sector

1 nr. 15744/1997 a rămas irevocabilă ulterior dobândirii „bunului" de către

recurenți, ea nu este privată de el, în condițiile în care art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, nu impune statelor obligația de a restitui bunurile

confiscate de regimul anterior, odată ce a fost adoptată o alta soluție de către

stat, așa cum s-a făcut prin Legea nr. 10/2001, anume, despăgubiri la valoarea de

piață stabilită conform standardelor internaționale, ceea ce permite păstrarea justului

echilibru între interesele generale și cele ale particularilor.

Recurenții învederează că mai trebuie constatată

și împrejurarea că instanța de apel ia în considerare dispoziția Primarului General

din 20 august 1998, atunci când apreciază că reclamanta are un „bun" în sensul

Convenției, însă, în realitate, aceasta dispoziție este caducă, deoarece la data

emiterii ei bunul nu se mai afla în patrimoniul Primăriei Municipiului București,

fiind deja vândut la 11 martie 1998 către recurenți, astfel încât, la acea dată,

Primăria Municipiului București nu mai putea dispune cu privire la el.

Totodată, așa cum afirmă C.E.D.O. (în Cauza

Raicu contra României s.a) nu trebuie să se creeze noi neajunsuri disproporționate

pentru persoanele care, cu bună credință, au dobândit bunuri, fiind necesară și

respectarea securității raporturilor juridice.

II. 5. În ce privește ultimul motiv de

apel, referitor la aplicarea principiului „error communis facit jus", recurenții

susțin, de asemenea, nelegalitatea soluției date în apel, în condițiile în care

motivarea este străină regulii de drept invocate, întrucât curtea de apel a respins

această critică pe baza unor decizii C.E.D.O. vechi (Cauza Tudor, Elena Ionescu

contra României, 26 iulie 2007), inaplicabile, acestea fiind anterioare modificărilor

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora, la acest moment reclamanta

are dreptul la despăgubiri la valoarea de piață a imobilului.

Instanța anterioară a răspuns acestui motiv

de apel prin referire la privarea reclamantei de „bun" fără a primi despăgubiri

și nu a analizat în realitate principiul invocat de recurenți: „error communis facit

jus" sau aparența invincibilă creată de nenumăratele demersuri făcute de aceștia

pentru a afla situația juridică a imobilului, demersuri dovedite cu înscrisurile

cauzei, în timp ce reclamanta nici nu a făcut efortul să își deschidă rol fiscal

pentru a se cunoaște despre existența sa, ulterior cumpărării bunului în 1945.

Recurenții apreciază că principiul securității

raporturilor juridice contravine în mod obiectiv admiterii acțiunii în revendicare,

exercitată de fostul proprietar, după expirarea tuturor termenelor prevăzute de

legea specială, iar modificarea Legii 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, coroborată

și cu cele statuate prin decizia nr. 33/2008, reprezintă soluția menită să armonizeze

interesele proprietarilor cu cele ale chiriașilor și să stopeze atât procesele în

fața instanțelor naționale, cât și pe cele adresate C.E.D.O.

Recurenții au anexat motivelor de recurs

înscrisuri care se aflau deja la dosarul cauzei.

Ambele recursuri sunt nefondate, potrivit

celor ce succed.

Reclamanta, prin formularea cererii de

chemare în judecată din data de 14 februarie 2002, a învestit instanța cu soluționarea

a trei capete de cerere:

- acțiune în revendicarea apartamentului

situat în imobilul din București, sector 1, formulată împotriva pârâților G.G. și

G.M.,

- cerere în constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 martie 1998 între pârâții menționați,

în calitate de cumpărători și SC R. SA, în calitate de vânzător, pentru fraudă la

lege,

- precum și un capăt de cerere în constatarea

identității dintre apartamentul nr. X ce i-a fost restituit prin dispoziția Primarului

General și apartamentul nr. 7 ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între pârâți (respins ca inadmisibil pe temeiul art. 111 din C. proc.

civ., ce nu permite aplicarea sa pentru constatarea unor situații de fapt, soluție

intrată deja în puterea lucrului judecat).

Ulterior, la prima instanță, reclamanta

și-a completat acțiunea cu un capăt de cerere în revendicare îndreptat împotriva

pârâtei SC R. SA, respectiv, cerere în revendicarea unor încăperi și dependințe

din imobilul situat la aceeași adresă, ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

atacat în cauză ori a altor acte de înstrăinare și nici nu formează obiectul vreunei

critici în prezentul recurs.

În ce privește raportul juridic dedus judecății,

derulat între reclamantă și recurenți cu privire la apartamentul nr. 7 ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare, se impune precizarea că instanțele de

fond au realizat o corectă ordonare a lor în logica impusă de soluționarea acestora,

în funcție de scopul acțiunii, nefiind de conceput a se soluționa mai întâi acțiunea

în revendicare împotriva pârâților, G.G. și G.M., și, ulterior, cererea de constatare

a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia și SC R.

SA, în cadrul aceluiași dosar.

În plus, existența în cadrul obiectiv al

judecății, și a unei pretenții de obligare a pârâților G.G. și G.M. să îi lase apartamentul

în deplină proprietate și posesie, indică de plano necesitatea stabilirii premiselor

acțiunii în revendicare, anume, existența a doi pretinși proprietari asupra aceluiași

imobil dintre care unul este proprietarul real, cu titlul preferabil (fiecare având

un titlu provenind de la autori diferiți), potrivit criteriilor doctrinare și jurisprudențiale

dezvoltate pentru soluționarea acțiunii în revendicare.

Or, această premisă necesară a cererii

în revendicare a impus instanțelor soluționarea cu prioritate a cererii în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărarea încheiat între pârâții cauzei,

iar pe de altă parte, constatarea împrejurării că eventuala admitere a acțiunii

în nulitate, atrage aplicarea principiilor ce guvernează efectele sancțiunii de

drept substanțial, între care, retroactivitatea și repunerea în situația anterioară

(cele două principii fiind cele care interesează în cauză).

Ca atare, admiterea acțiunii în nulitate

lipsește acțiunea în revendicare de premisa sa implicită, necesară, iar obligația

de predare în proprietate și posesie a apartamentului ce a făcut obiectul actului

juridic desființat retroactiv, este proprie aplicării principiilor anterior enunțate:

retroactivitatea și repunerea în situația anterioară, iar nu admiterii acțiunii

în revendicare ce ar fi presupus compararea titlurilor autorilor părților, după

respingerea prealabilă a acțiunii în nulitate.

Înalta Curte apreciază că instanțele de

fond au dat o legală dezlegare cererii în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, pornindu-se de la constatarea împrejurării că imobilul în litigiu

nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 79/1997, lege care modifica și completa

Legea nr. 85/1992.

Contrar celor susținute de recurenți, dar

și având în vedere neîncadrarea explicită, clară și fără echivoc de către instanțele

de fond, a situației de fapt reținute dar și a concluziei la care au ajuns (inaplicabilitatea

actului normativ menționat, cu consecința eludării Legii nr. 112/1995), se impune

precizarea faptului că motivul de nulitate valorificat de instanța de apel, așa

cum, de altfel, reclamanta a invocat chiar prin motivele cererii de chemare în judecată,

este frauda la lege, iar nu cauza ilicită, motiv de nulitate distinct, cu regim

propriu de probațiune și care atrage un anumit tip de apărare, ce nu poate fi invocat

contra regulii fraus omnia corrumpit.

Acest mijloc de apărare apt să paralizeze

acțiunea în nulitatea absolută pentru cauză ilicită a unui act juridic cu titlu

oneros având ca obiect bunul altuia, împrejurare cunoscută de ambele părți contractante

sau care, cu minime diligente, era accesibilă părților contractante, este regula

error communis facit jus.

Principiul validității aparenței în drept

este cel care antrenează noțiunea de bună credință a părților contractante, ca una

dintre cerințele de aplicabilitate a acestuia, bună credință ce presupune constatarea

atitudinii subiective a părților la momentul perfectării actului juridic atacat,

în sensul necunoașterii împrejurării contractării cu un neproprietar.

Date fiind cele anterior menționate,

Înalta Curte constată că sunt lipsite de obiect criticile susținute de ambele categorii

de recurenți cu privire la atitudinea subiectivă a acestora la momentul perfectării

contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce de altfel, reprezenta o chestiune de

apreciere a materialului probator al cauzei, ce excede controlului de legalitate

posibil a fi exercitat de instanța de recurs.

Frauda la lege sau folosirea unor norme

legale nu în scopul pentru care ele au fost edictate, ci pentru eludarea altora

(în condițiile în care instanța de apel a reținut inaplicabilitatea Legii nr. 79/1997

și a constatat că tranzacția era posibilă doar în temeiul Legii nr. 112/1995) a

decurs din preluarea imobilului din proprietate reclamantei fără titlu, ceea ce

este constatat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 15744 din 6

noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, dar și având în vedere statuarea,

cu aceeași valoare, în sensul că apartamentul în litigiu nu a fost niciodată proprietatea

Creditului Financiar, care în lista anexă la Decretul 92/1950, figura drept persoană

juridică naționalizată.

Prin urmare, prezentarea unei realități

false ca adevărată, anume că apartamentul a fost proprietatea Creditului Financiar,

a făcut posibilă încadrarea acestui apartament în domeniul de aplicare al Legii

nr. 85/1992, care la art. 7 alin. (3) (astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 79/1997) prevedea: „Locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților

cu capital privat sau mixt, vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare

integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea

nr. 112/1995", iar nu al Legii nr. 112/1995.

Simpla menționare a Creditului Financiar

în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950 nu era de natură a conduce la concluzia

că în mod real această entitate a avut calitatea de proprietar asupra apartamentului

menționat, întrucât, în contextul Legii nr. 85/1992 nu sunt aplicabile facilitățile

de probațiune din dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție

de proprietate numai prin simpla indicare a unei persoane în actul de preluare sau

de autoritate vătămător.

În plus, această constatare unită cu cele

stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în sensul că imobilul

ce a figurat ca preluat de la Creditul Financiar în listele anexă ale Decretului

nr. 92/1950 este imobilul dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare

din 1945, au efectul invalidării cu efect retroactiv a menționării altui proprietar

decât cel real ca deposedat prin decretul de naționalizare, cu consecința demonstrării

inaplicabilității dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 și, prin

aceasta a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Calificarea corectă a cauzei de nulitate

a contractului de vânzare-cumpărare (fraudă la lege, iar nu cauză ilicită) nu reprezintă

decât o precizare pentru acuratețea raționamentului juridic, ceea ce nu conduce

la modificarea deciziei, întrucât instanța de apel a reținut întocmai premisele

fraudării legii, calificând însă greșit situația de fapt reținută, drept cauză ilicită.

În ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC R. SA, critică susținută de ambele categorii de recurenți,

Înalta Curte constată că în mod legal a fost dezlegată de instanța de apel.

Mai întâi, se impune precizarea că excepția

fiind reiterată prin motivele de apel, întrucât se critica nepronunțarea primei

instanțe asupra acesteia, în mod corect a fost soluționată de insta