ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6429/2010

Prin raportul de expertiză întocmit de expertul A.E. și depus la dosarul cauzei care a avut drept obiectiv să se determine dacă apartamentul nr. X este unul și același cu apartamentul nr. Y, expertul a arătat că nu se poate răspunde la această întrebare. Instanța a reținut faptul că pârâta SC R. SA a încheiat cu numita B.H. contractul de închiriere pentru imobilul din sector 1; or, așa cum a rezultat din suplimentul la raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, imobilul este format din două unități locative. Astfel, prima instanță instanța a constatat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că există identitate între bunul care i-a fost restituit prin sentința civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 și imobilul ocupat de pârâții G.G. și G.M. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta P.G. Prin decizia civila nr. 2202/A din 24 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. 2777/2003, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 2911/2003 și, în consecință, a fost admisă acțiunea completată, s-a constatat nulitatea vânzare-cumpărare din 1997, au fost obligați pârâții G.G. și G.M. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei apartamentul nr. Y (fost nr. X) din sector 1, iar pârâta SC R. SA a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, dependințele situate la mansardă și subsol. Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a avut în vedere următoarele: În actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1945, se face referire la un apartament care ocupă întregul etaj din imobilul situat în sectorul 1 și la dependințele apartamentului (pivniță, respectiv, mansardă). Reclamanta este proprietara apartamentului, acest lucru fiind recunoscut prin sentința civilă nr. 15744/1997, această sentință fiind pusă în executare prin dispoziția de restituire din 1998. La data de 11 martie 1998 pârâta a vândut în timpul procesului apartamentul nr. Y al imobilului în cauză, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 79/1997. Au fost înlăturate susținerile pârâților, conform cărora, apartamentul ar fi fost naționalizat de la o societate privată, tribunalul având în vedere decizia Curții Supreme de Justiție nr. 532/2000, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat, că între apartamentul cumpărat de reclamanta P.G. prin contractul din 1945, și cel care figurează în Decretul de naționalizare nr. 90/1950, nu există nicio legătură. Tribunalul a apreciat în temeiul hotărârii judecătorești rămase definitive și irevocabile, că există identitate între imobilul restituit reclamantei și imobilul locuit de pârâții intimați G.G. și G.M. , contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către aceștia din urmă, fiind lovit de nulitate, în condițiile în care nu îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 79/1997. În fine, tribunalul a apreciat că anexele apartamentului sunt deținute fără titlu legal de către SC R. SA, și că pârâții cumpărători G.G. și G.M. nu au depus diligente minime necesare pentru a cunoaște situația juridică a bunului. Împotriva deciziei tribunalului, au declarat recurs pârâții. Prin decizia civilă nr. 551 din 21 aprilie 2005, recursurile pârâților au fost respinse ca nefondate, considerându-se că tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii. Prin decizia civilă nr. 1530 din 17 noiembrie 2005 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a III-a cvilă, în Dosar nr. 2325/2005, însă, a fost admisă contestația în anulare formulată de contestatorii G.G. și G.M., împotriva deciziei civile nr. 551/2005, a fost anulată decizia menționată, a fost admis recursul declarat de recurenții-pârâți G.G. și G.M. împotriva deciziei civile nr. 2202/A/2003, a fost casată această decizie a tribunalului și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță. În motivarea deciziei pronunțate în cadrul contestației în anulare, s-a reținut că instanța de apel s-a pronunțat direct pe fondul cauzei, fără a constata, în principal, nulitatea sentinței apelate, provocând în acel fel o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea în totalitate a deciziei. Instanța care a soluționat calea extraordinară de atac, a reținut că, în rejudecare, tribunalul va aprofunda probatoriul în ceea ce privește identitatea apartamentului ce formează obiectul judecății pricinii, pentru a se stabili cauza renumerotării apartamentelor imobilului. În rejudecarea apelului, Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a V-a civilă sub nr. 4551/3/2006. Prin decizia civilă nr. 352 din 16 martie 2007 pronunțată în dosarul arătat anterior, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă P.G., a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe, deoarece aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Tribunalul și-a argumentat soluția pe faptul că nu au fost administrate probe care să fie concludente sub aspectul identității dintre imobile, iar acțiunea a fost în realitate respinsă pe excepția lipsei calității procesuale active, deși în dispozitivul sentinței, acțiunea apare ca fiind respinsă ca nefondată. Decizia nr. 352 din 16 martie 2007, a rămas irevocabilă, prin respingerea recursurilor declare de către recurenții pârâți, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1594 din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. 4551/2/2006. În rejudecarea acțiunii de către prima instanță, Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 7415 din 2 iunie 2008, în Dosarul nr. 356/299/2008, admițând excepția necompetenței materiale și declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Urmare a sentinței Judecătoriei sector 1, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă sub nr. 27151/3/2008. În dosarul arătat, s-a pronunțat sentința civilă nr. 1773 din 10 decembrie 2008, prin care a fost admisă în parte cererea completată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 martie 1998, pârâții G.G. și G.M. au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. Y din București, sector 1 (fost apartament nr. X), iar pârâta SC R. SA a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, dependințele situate la mansardă și subsol și a fost respins capătul 3 din cerere privind constatarea identității dintre imobile, ca inadmisibil. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele: Sub aspectul identității dintre imobilul ce a fost deținut de reclamantă și apartamentul vândut pârâților G.G. și G.M., tribunalul a reținut că față de mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare din 1945 că reclamanta a cumpărat întregul etaj al clădirii, rezultă că indiferent de renumerotarea apartamentelor din imobil, apartamentul cumpărat de pârâții G.G. și G.M. nu poate constitui un alt imobil decât cel dobândit de reclamantă prin contractul din 1945. Împrejurarea că în sentința civilă nr. 1577 din 6 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a făcut referire la apartamentul nr. X, nu este de natură să schimbe această concluzie, iar, pe de altă parte și din considerentele hotărârii judecătorești reiese că este vorba despre același imobil. Sub aspectul valabilității contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că, dacă SC R. SA ar fi considerat că imobilul în litigiu era naționalizat, vânzarea apartamentului către chiriași ar fi trebuit să aibă loc în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 79/1997 care se referă la imobilele ce au aparținut până în anul 1945 societăților private, ulterior desființate. Sub același aspect, tribunalul a reținut că imobilul a fost vândut în temeiul unei legi care nu îi era aplicabilă, fiind certă reaua credință a vânzătorului, prin aceea că a procedat la vânzarea unui imobil cu privire la care nu deține un act de preluare și, în consecință, imobilul a ajuns în posesia pârâtei SC R. SA fără vreo formă de trecere în proprietatea statului. Având în vedere că se constată existența unei cauze ilicite, datorate greșitei aplicări a unei proceduri de vânzare, care nu era incidență acestui imobil, tribunalul a constatat că acest contract este lovit de nulitate absolută. În ceea ce privește acțiunea în revendicare, tribunalul a reținut că în drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 din C. civ. Totodată, s-a constatat că prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, situație în care s-a apreciat că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. Asupra celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect constatarea identității dintre imobilul ce a fost deținut de reclamantă și apartamentul vândut pârâților G.G. și G.M., prin încheierea de ședință din 5 aprilie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. 2799/2002 a fost admisă excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, aspect ce nu a fost criticat și a intrat în puterea lucrului judecat. Împotriva sentinței tribunalului, au declarat apel pârâții G.G. și G.M. și pârâta SC R. SA. În motivarea apelului declarat de pârâții G.G. și G.M., în primul motiv s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, susținută prin aceea că cererea nu s-a judecat în contradictoriu cu vânzătorul, respectiv, cu Municipiul București prin Primarul General. În al doilea motiv, apelanții au susținut că raționamentul primei instanțe relativ la contractul de vânzare-cumpărare dintre ei și SC R. SA, este greșit, în condițiile în care la momentul încheierii actului, nu exista niciun element care să creeze aparența că imobilul a fost naționalizat de la o persoană fizică. Prin al treilea motiv de apel apelanții au criticat soluția instanței și în privința respingerii excepției lipsei calității procesuale active, pe considerentul că din toate înscrisurile aflate la dosar, rezultă că dreptul de proprietate al reclamantei poartă asupra apartamentului nr. X, iar nu asupra apartamentului nr. Y. Apelanții consideră că în str. B., exista două corpuri de clădire, corpul A și corpul B, acest lucru rezultând din fișa tehnică eliberată de raionul G.G.D. și din notarea alfabetică a corpului de clădire. Prin motivele de apel, s-a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate, având ca obiectiv stabilirea existenței sau inexistenței a două corpuri de clădire în str. B. Într-un al patrulea motiv de apel, s-a arătat că acțiunea în revendicare pe dreptul comun trebuia respinsă ca inadmisibilă, după apariția Legii nr. 10/2001, și mai ales după modificarea acesteia prin dispozițiile Legii nr. 1/2009. În ultimul motiv de apel, s-a susținut că înstrăinarea imobilului de către SC R. SA, pe parcursul litigiului cu reclamanta, nu este de natură să ducă la concluzia că pârâții cumpărători G.G. și G.M. au fost de rea credință, în condițiile în care, apartamentul cumpărat de aceștia era diferit de apartamentul revendicat de reclamantă. În fine, apelanții au învederat că existența ipotecii asupra apartamentului în cauză, la momentul intrării acestuia în patrimoniul statului, justifica vânzarea în baza Legii nr. 79/1997, și nu în baza Legii nr. 112/1995, sens în care apelanții au mai precizat că nu au fost notificați pentru a li se aduce la cunoștință revendicarea apartamentului în care locuiesc. Apelanta SC R. SA a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care, proprietar al apartamentului la momentul înstrăinării acestuia, în baza Legii nr. 79/1997 era Municipiul București, iar SC R. SA era doar mandatar. În aceste condiții, apelanta a arătat că trebuia admisă excepția calității procesuale pasive, inclusiv pe capătul de cerere privitor la obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate și posesie reclamantei, dependințele nevândute de la mansardă și demisol. Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. Prin decizia civilă nr. 151 din 1 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apd București, secția a IV-a civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate. Pentru a decide astfel, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanța de a constatat neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R. SA, excepție susținută de ambii apelanți. Astfel, s-a reținut că apelanții G.G. și G.M. au cumpărat apartamentul nr. Y din imobilul situat în sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997. Acest contract a fost încheiat la data de 11 martie 1998, în baza Legii nr. 79/1997. Relativ la acest contract, instanța a observat că la rubrica vânzător figurează pârâta SC R. SA, în nume propriu, iar nu Municipiul București, cum susțin apelanții. Consecința acestui aspect, este aceea că SC R. SA are calitate procesuală pasivă atât în acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, cât și pe capătul de cerere în revendicare. Dacă s-ar accepta teza apelanților conform căreia, vânzător a fost Municipiul București, s-ar ajunge la o situație care contraveni intereselor acestora, deoarece, prin ipoteză, am avea de a face cu vânzarea bunului de către un neproprietar și cu revendicarea acestuia de către proprietarul neposesor (drepturile intimatei-reclamante fiind deja recunoscute inclusiv de către Municipiul București care a emis dispoziția de restituire în natură). Și cel de-al doilea motiv de apel a fost găsit nefondat. Apelanții au învederat că în mod greșit s-ar fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între soții G.G. și G.M. și SC R. SA arătând că imobilul nu a fost naționalizat de la o persoană fizică, ci de la Creditul Financiar, caz în care, în mod corect, vânzarea s-a perfectat în baza Legii nr. 79/1997. Instanța de apel a constatat că aspectele legate de modul în care a trecut imobilul în proprietatea statului, și implicit de posibilitatea înstrăinării apartamentului în temeiul Legii nr. 79/1997, au fost clarificate cu putere de lucru judecat de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 532/2002 prin care a fost menținută decizia nr. 2237 din 17 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. În această decizie s-a reținut că înființarea unei ipoteci asupra unui imobil nu duce la transferarea dreptului de proprietate asupra acestui bun, astfel că, independent de creditul contractat de la instituția privată Creditul Românesc, naționalizarea putea să opereze doar pe numele proprietarului imobilului, anume, intimata-reclamantă P.G. Mențiunea înființării ipotecii asupra imobilului, ar fi fost relevantă numai dacă statul ar fi făcut dovada că ipoteca ar fi fost valorificata prin vânzarea la licitație publică a imobilului. Oricum, ipoteca înființată la 7 noiembrie 1935 nu mai figurează în titlul intimatei, respectiv în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1945, unde se specifică faptul că imobilul este liber de sarcini ipotecare sau privilegii. Rezultă astfel, că în mod corect a fost constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții G.G. și G.M. și SC R. SA. Și cel de-al treilea motiv de apel a fost găsit nefondat, instanța de apel apreciind ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, justificată de pârâți pe lipsa de identitate dintre imobilul proprietatea reclamantei și cel cumpărat de către apelanții G.G. și G.M. Este adevărat că în actele de proprietate ce constituie titlul reclamantei, și anume, contractul de vânzare-cumpărare din 1945, hotărârea judecătorească din 1997 și dispoziția Primarului General din 1993 fac referire la apartamentul nr. X situat în imobilul din sectorul 1, iar în actul de proprietate care constituie titlul pârâților G.G. și G.M. se menționează apartamentul nr. Y din imobilul situat la aceeași adresă. Instanța de apel a constatat la rândul său că există identitate între cele două apartamente, având în vedere faptul că apartamentul proprietatea reclamantei ocupă tot etajul imobilului, iar renumerotarea acestui apartament nu este producătoare de efecte juridice. Totodată, s-a reținut și faptul că în contractul de închiriere al soților G.G. și G.M. nici nu era trecut vreun număr de apartament, ca de altfel, nici în cererea de cumpărare a apartamentului nu s-a specificat un anumit număr al apartamentului, număr ce a apărut direct în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R. SA. Curtea de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize, iar expertul tehnic numit, M.V., a concluzionat în cuprinsul lucrării că proprietatea reclamantei care ocupă întregul etaj al imobilului din str. B., nu a putut fi identificată ca fiind cea aflată la etajul imobilului din str. B. Instanța a apreciat însă, că această expertiză nu modifică situația de fapt reținută, cu atât mai mult cu cât concluziile consilierului expert parte al reclamantei, ing. M.V.A. reține concluzii contrare în punctul de vedere atașat raportului de expertiză. Având în vedere întregul probatoriu administrat, instanța a concluzionat că localizarea actuală a imobilului în cauză este în corpul de clădire din sectorul 1, fiind dovedită identitatea dintre imobilul reclamantei și cel al pârâților. Și cel de-al patrulea motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat. În soluționarea acestei critici, instanța de apel a constatat că prin acțiunea înregistrată la data de 27 noiembrie 1996, reclamanta P.G. a chemat în judecată pe pârâta SC R. SA, solicitând să se constate că este proprietara imobilului situat în București, sector 1 și să se dispună obligarea pârâtei să îi lase imobilul în deplină posesie și proprietate. Prin sentința civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta P.G., constatându-se că aceasta este proprietara imobilului situat în București, sector 1, iar pârâta a fost obligată să îi lase în deplină posesie și proprietate imobilul. Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului dispusă prin decizia civilă nr. 724/A din 16 martie 1998; în executarea acestei hotărâri judecătorești, s-a emis în favoarea reclamantei de către Primarul General dispoziția de restituire din 20 iulie 1998. Cererea de revizuire împotriva sentinței nr. 15744/1997, promovată de pârâții G.G. și G.M. (ce nu au avut calitatea de părți în acel dosar) au fost respinsă, astfel cum rezultă din decizia Curții Supreme de Justiție nr. 352 din 12 februarie 2002. Instanța de apel a mai constata că la pronunțarea sentinței civile nr. 15744/1997 s-a avut în vedere actul de vânzare-cumpărare transcris din 12 aprilie 1945, prin care reclamanta a cumpărat de la numita M.I.B. apartamentul din imobilul situat în București, sector 1. Relativ la apartament în contract se menționează că ocupă întregul etajul imobilului, și că împreună cu apartamentul, au fost înstrăinate dependințele, respectiv, pivnița și mansarda. În consecință, instanța de apel a apreciat că în baza actului de vânzare-cumpărare din anul 1945 și hotărârea judecătorească irevocabilă din anul 1997, intimata-reclamantă deține un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, s-a avut în vedere inclusiv faptul că respectivul bun a fost restituit reclamantei prin dispoziția Primarului General, apreciindu-se că acțiunea în revendicare a bunului de la terțe persoane este admisibilă, motiv pentru care au fost înlăturate susținerile apelanților relative la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În același sens, curtea de apel a constatat că raporturile juridice dintre stat și fostul proprietar au fost soluționate în mod irevocabil, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Ultimul motiv de apel, prin care s-a criticat nereținerea bunei credințe a pârâților și neaplicarea principiului validității aparenței în drept, a fost apreciată, de asemenea, ca nefondat. Nelegala aplicare a Legii nr. 79/1997 a condus la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârât cu SC R. SA. Reaua credință a SC R. SA nu comportă interpretări, fiind evident că, deși a fost parte în dosarul privind revendicarea imobilului de către reclamanta P.G., l-a vândut ulterior chiriașilor. În ceea ce-i privește pe soții G.G. și G.M., și aceștia puteau face minime verificări pentru a afla adevărata situație juridică a imobilului. În speță însă, instanța de apel a apreciat ca deosebit de relevant faptul că reclamanta deține o hotărâre irevocabilă, prin i s-a confirmat definitiv în justiție dreptul de proprietate, motiv pentru care, așa cum s-a reținut de C.E.D.O. și în Cauzele Tudor și Elena Nicolae Ionescu împotriva României, vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți, chiar și dacă ar fi anterioară confirmării definitive a dreptului de proprietate, și în condițiile în care terții ar fi fost de bună credință, reprezintă o privare de proprietate, iar o asemenea privare este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâții G.G. și G.M., precum și SC R. SA au promovat recurs, potrivit celor ce urmează. I. 1. Recurenta SC R. SA, în susținerea recursului său s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ., potrivit încadrării date de instanță. Astfel, prin motivele de recurs formulate, s-a învederat că întrucât prima instanță nu se pronunțase asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, a reiterat această excepție drept critică în calea de atac, excepția fiind invocată de ambele categorii de pârâți. Instanța de apel a apreciat neîntemeiată excepția analizată, prin simpla referire la conținutul contractului de vânzare-cumpărare, reținând că la rubrica vânzător figurează recurenta SC R. SA, iar nu Municipiul București, însă, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că recurenta SC R. SA a încheiat în mod valabil contractul de vânzare-cumpărare în baza unui contract de prestări servicii prin care proprietarul, Municipiul București, a mandatat-o în mod special în acest scop, ceea ce demonstrează că nu a contractat în nume propriu, după cum nici nu s-a prevalat de calitatea de proprietar al apartamentului înstrăinat. Totodată, recurenta precizează că și reclamanta a sesizat această lacună a cererii de chemare în judecată, însă mult mai târziu, în faza fondului după rejudecare, când a încercat acoperirea ei prin introducerea în cauză a Primăriei Municipiului București, cerere respinsă ca tardiv formulată, în mod irevocabil de instanță, la acest moment. Calitatea de proprietar a Primăriei Municipiului București, rezultă și din conținutul cererii de intervenție formulate de Primăria Municipiului București în Dosarul nr. 18006/1998, sentință pronunțată în Dosarul Judecătoriei sector 1 București nr. 17408/1996 prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de P.G. doar în contradictoriul cu SC R. SA; în cuprinsul cererii de intervenție în interes propriu, s-a arătat că Primăria Municipiului București este proprietara bunului, iar SC R. SA este doar administratorul imobilului; cererea de intervenție a fost admisă, astfel cum rezultă din decizia nr. 603/2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 4681/2000. I.

Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă învederează că motivarea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, deoarece prin cererea de apel a invocat faptul că în mod corect vânzarea s-a realizat în baza Legii nr. 79/1997, întrucât bunul a fost naționalizat de la Creditul Financiar. Recurenta susține că a arătat prin motivele de apel că această mențiune din listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, se constituia într-o aparență indubitabilă la momentul vânzării cu privire la cel de la care imobilul a fost preluat. Or, instanța nu a analizat adevăratul motiv de apel care reprezintă în realitate o contestare a caracterului ilicit al vânzării reținut de prima instanță, și prin care se susținea că actul a cărui nulitate s-a cerut este un contract cu titlu oneros, licit, în condițiile în care și recurenta și cumpărătorii, au cunoscut la momentul vânzării că imobilul a fost preluat de la Creditul Financiar (chiar dacă ulterior prin decizia Curții Supreme de Justiție s-a constatat că nu este real), acest lucrul a condus, în opinia recurentei, la concluzia perfectării legale a actului de vânzare-cumpărare, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 79/1997. Această împrejurare dovedește buna credință a vânzătorului și a cumpărătorului la momentul vânzării imobilului, deoarece la momentul încheierii contractului, nu exista niciun element care sa conducă la concluzia că imobilul fusese naționalizat de la o persoană fizică, astfel încât, să se poată susține aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Însă, pentru constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare, este necesară raportarea la momentul încheierii convenției, pentru că doar față de acel moment poate fi apreciată cauza, respectiv, scopul urmărit de părți prin încheierea contractului, sau motivul de nulitate. Pe de altă parte, mai susține recurenta, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece nu a motivat soluția prin raportare la motivele de apel, preferând să invoce autoritatea de lucru judecat a unei decizii a Curții Supreme de Justiție pe care recurenta nu a contestat-o, întrucât nu era legal să o mai facă. Mai mult, instanța de apel a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, deși a reținut doar reaua credință a societății noastre, fără a se constata și existența mobilului ilicit cunoscut și urmărit de cumpărător. Totodată, ar fi trebuit reținută buna credință și a recurentei SC R. SA, mai pretinde aceasta, în condițiile în condițiile în care, abia acum, în prezentul proces, s-a stabilit identitatea dintre apartamentul nr. X, revendicat de reclamantă în contradictoriu cu societatea recurentă, prin sentința civila nr. 15744/1997, și apartamentul nr. Y, vândut de SC R. SA către chiriașul G.G. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu exista decizia Curții Supreme de Justiție pronunțată în 2002 în recurs în anulare, iar identitatea dintre apartamentul nr. X și nr. Y nu era stabilită, astfel că, recurenta nu putea cunoaște această situație în anul 1998 când vânzarea-cumpărarea a fost perfectată. În același timp, la soluționarea cererii în revendicare a apartamentului nr. X din str. B., instanța de apel nu a sesizat că în actul de proprietate al reclamantei din 1945 nu era trecut niciun număr de apartament, astfel că, reclamanta este cea care a provocat această confuzie cu apartamentul nr. Y înstrăinat în mod legal către pârâții-recurenți. II. Recurenții pârâți G.G. și G.M., s-au prevalat de ipotezele de recurs descrise la art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ. 1. Recurenții au susținut aceleași critici ca și pârâtă SC R. SA cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA, ceea ce au invocat cu titlu de critici prin motivele de apel, excepția menționată nefiind soluționată la prima instanță. S-a învederat că instanța de apel a dat o rezolvare nelegală acestei excepții absolute, de fond, pricinuindu-le, totodată, recurenților și vătămarea privării de un grad de jurisdicție, de vreme ce excepția a fost soluționată pentru prima dată în apel. Contrar celor reținute de instanța de apel, simpla menționare la rubrica vânzător a SC R. SA nu face din aceasta proprietar al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare. II. 2. Și critica dezvoltată în acest motiv de recurs este identică celei susținute de recurenta pârâtă SC R. SA, redată anterior la pct. 1. 2 și încadrată de instanță în dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (motive contradictorii și străine de natura pricinii). Recurenții învederează, la rândul lor, că prima instanță a motivat anularea contractului de vânzare-cumpărare pe "existența cauzei ilicite, datorate greșitei aplicări a unei proceduri de vânzare care nu era incidență acestui imobil". Instanța a mai apreciat că dacă SC R. SA a considerat că imobilul a fost naționalizat, vânzarea ar fi trebuit să se facă în baza Legii nr. 112/1995, iar nu a Legii nr. 79/1997 care reglementa situația imobilelor ce au aparținut până în 1945 societăților private, ulterior desființate. Recurenții prezintă aceleași susțineri cu privire la semnificația ce trebuia dată împrejurării că imobilul în litigiu apărea în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, ca fiind preluat de la Creditul Financiar, iar nu de la reclamantă sau da la o persoană fizică. În plus, situația juridica reală a imobilului a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 532/2002, ulterioară contractului de vânzare-cumpărare, decizie în care s-a reținut că existența ipotecii nu influențează titlul de proprietate al reclamantei P.G., caz în care în mod eronat apărea în listele anexă că naționalizarea ar fi fost dispusă față Creditul Financiar. Pe de altă parte, vânzarea în baza Legii nr. 79/1997 este o vânzare ce se realizează în condițiile și la prețul prevăzut de Legea nr. 112/1995, singura diferență constând în persoana de la care s-a naționalizat imobilul. II.

Recurenții susțin că instanța de apel a dat o nelegală rezolvare și excepției lipsei calității procesuale active, excepție care, de asemenea, s-a constituit într-un motiv de apel. Astfel, deși s-a administrat proba cu expertiză tehnică imobiliară, la care s-a adăugat și un comport efectuat de expertul parte a al reclamantei, curtea de apel nu a omologat niciuna dintre aceste lucrări ceea ce presupune că nu se poate ști care este raportul de expertiză pe care instanța s-a bazat în pronunțarea soluției, cu atât mai mult cu cât, pare a se fi ales raportul consilierului parte fără a se argumenta această opțiune pentru un punct de vedere subiectiv, provenind de la partea reclamantă; recurenții susțin că din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este lipsită de motivare (art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.). Totodată, în mod nereal s-a reținut că nici în contractul de închiriere al pârâților-recurenți nu este trecut numărul apartamentului, în condițiile în care din simpla lui lecturare se poate observa că acesta este trecut, anume, apartamentul nr. Y de la etajul 2 (atât in contractul din 1968, cât și în cel prelungit până în 1999), astfel încât, și cererea de cumpărare pe care au formulat-o este evident că privea apartamentul nr. Y, deoarece acesta era deținut cu titlu de închiriere prin contractele menționate. II.

Prin acest motiv de recurs, recurenții susțin nelegala soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, excepție pe care au întemeiat-o pe incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială, prioritară față de dreptul comun pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, art. 480, art. 481 din C. civ. Acțiunea reclamantei a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, la 15 februarie 2002. Or, așa cum se arată și în decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție principiul „specialia generalibus derogant", nu trebuie reiterat în fiecare lege specială pentru a fi aplicat. În condițiile în care legea specială exista la momentul introducerii acțiunii, soluția fiind impusă de principiul enunțat, aceasta trebuia aplicată. Pe de altă parte, nu se poate invoca faptul că se ajunge la aplicarea retroactivă a legii, în condițiile în care ea se aplica unor situații juridice născute sub imperiul legii, vechi dar care își produc efectele sub imperiul legii noi (facta pendentid). În raportul intertemporal al diferitelor modificări survenite cu privire la Legea nr. 10/2001, urmează a se reține principiul aplicării imediate a legii noi (chiar proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată), ceea ce nu înseamnă o aplicare retroactivă a legii, ci este o expresie a principiului că legea nouă este de imediată aplicare, deoarece reglementările ei interesează substanțial și procedural ordinea publică; în același sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. În ce privește pretinsa încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții susțin că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, reclamanta se bucura de „speranța legitimă" de restituire prin echivalent a bunului la valoarea sa de piața, după criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă, urmează a se observa că și dacă s-ar aprecia că reclamanta avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși sentința Judecătoriei sector 1 nr. 15744/1997 a rămas irevocabilă ulterior dobândirii „bunului" de către recurenți, ea nu este privată de el, în condițiile în care art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate de regimul anterior, odată ce a fost adoptată o alta soluție de către stat, așa cum s-a făcut prin Legea nr. 10/2001, anume, despăgubiri la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale, ceea ce permite păstrarea justului echilibru între interesele generale și cele ale particularilor. Recurenții învederează că mai trebuie constatată și împrejurarea că instanța de apel ia în considerare dispoziția Primarului General din 20 august 1998, atunci când apreciază că reclamanta are un „bun" în sensul Convenției, însă, în realitate, aceasta dispoziție este caducă, deoarece la data emiterii ei bunul nu se mai afla în patrimoniul Primăriei Municipiului București, fiind deja vândut la 11 martie 1998 către recurenți, astfel încât, la acea dată, Primăria Municipiului București nu mai putea dispune cu privire la el. Totodată, așa cum afirmă C.E.D.O. (în Cauza Raicu contra României s.a) nu trebuie să se creeze noi neajunsuri disproporționate pentru persoanele care, cu bună credință, au dobândit bunuri, fiind necesară și respectarea securității raporturilor juridice. II.

În ce privește ultimul motiv de apel, referitor la aplicarea principiului „error communis facit jus", recurenții susțin, de asemenea, nelegalitatea soluției date în apel, în condițiile în care motivarea este străină regulii de drept invocate, întrucât curtea de apel a respins această critică pe baza unor decizii C.E.D.O. vechi (Cauza Tudor, Elena Ionescu contra României, 26 iulie 2007), inaplicabile, acestea fiind anterioare modificărilor Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora, la acest moment reclamanta are dreptul la despăgubiri la valoarea de piață a imobilului. Instanța anterioară a răspuns acestui motiv de apel prin referire la privarea reclamantei de „bun" fără a primi despăgubiri și nu a analizat în realitate principiul invocat de recurenți: „error communis facit jus" sau aparența invincibilă creată de nenumăratele demersuri făcute de aceștia pentru a afla situația juridică a imobilului, demersuri dovedite cu înscrisurile cauzei, în timp ce reclamanta nici nu a făcut efortul să își deschidă rol fiscal pentru a se cunoaște despre existența sa, ulterior cumpărării bunului în 1945. Recurenții apreciază că principiul securității raporturilor juridice contravine în mod obiectiv admiterii acțiunii în revendicare, exercitată de fostul proprietar, după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială, iar modificarea Legii 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, coroborată și cu cele statuate prin decizia nr. 33/2008, reprezintă soluția menită să armonizeze interesele proprietarilor cu cele ale chiriașilor și să stopeze atât procesele în fața instanțelor naționale, cât și pe cele adresate C.E.D.O. Recurenții au anexat motivelor de recurs înscrisuri care se aflau deja la dosarul cauzei. Ambele recursuri sunt nefondate, potrivit celor ce succed. Reclamanta, prin formularea cererii de chemare în judecată din data de 14 februarie 2002, a învestit instanța cu soluționarea a trei capete de cerere: - acțiune în revendicarea apartamentului situat în imobilul din București, sector 1, formulată împotriva pârâților G.G. și G.M., - cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 martie 1998 între pârâții menționați, în calitate de cumpărători și SC R. SA, în calitate de vânzător, pentru fraudă la lege, - precum și un capăt de cerere în constatarea identității dintre apartamentul nr. X ce i-a fost restituit prin dispoziția Primarului General și apartamentul nr. 7 ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți (respins ca inadmisibil pe temeiul art. 111 din C. proc. civ., ce nu permite aplicarea sa pentru constatarea unor situații de fapt, soluție intrată deja în puterea lucrului judecat). Ulterior, la prima instanță, reclamanta și-a completat acțiunea cu un capăt de cerere în revendicare îndreptat împotriva pârâtei SC R. SA, respectiv, cerere în revendicarea unor încăperi și dependințe din imobilul situat la aceeași adresă, ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză ori a altor acte de înstrăinare și nici nu formează obiectul vreunei critici în prezentul recurs. În ce privește raportul juridic dedus judecății, derulat între reclamantă și recurenți cu privire la apartamentul nr. 7 ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, se impune precizarea că instanțele de fond au realizat o corectă ordonare a lor în logica impusă de soluționarea acestora, în funcție de scopul acțiunii, nefiind de conceput a se soluționa mai întâi acțiunea în revendicare împotriva pârâților, G.G. și G.M., și, ulterior, cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia și SC R. SA, în cadrul aceluiași dosar. În plus, existența în cadrul obiectiv al judecății, și a unei pretenții de obligare a pârâților G.G. și G.M. să îi lase apartamentul în deplină proprietate și posesie, indică de plano necesitatea stabilirii premiselor acțiunii în revendicare, anume, existența a doi pretinși proprietari asupra aceluiași imobil dintre care unul este proprietarul real, cu titlul preferabil (fiecare având un titlu provenind de la autori diferiți), potrivit criteriilor doctrinare și jurisprudențiale dezvoltate pentru soluționarea acțiunii în revendicare. Or, această premisă necesară a cererii în revendicare a impus instanțelor soluționarea cu prioritate a cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărarea încheiat între pârâții cauzei, iar pe de altă parte, constatarea împrejurării că eventuala admitere a acțiunii în nulitate, atrage aplicarea principiilor ce guvernează efectele sancțiunii de drept substanțial, între care, retroactivitatea și repunerea în situația anterioară (cele două principii fiind cele care interesează în cauză). Ca atare, admiterea acțiunii în nulitate lipsește acțiunea în revendicare de premisa sa implicită, necesară, iar obligația de predare în proprietate și posesie a apartamentului ce a făcut obiectul actului juridic desființat retroactiv, este proprie aplicării principiilor anterior enunțate: retroactivitatea și repunerea în situația anterioară, iar nu admiterii acțiunii în revendicare ce ar fi presupus compararea titlurilor autorilor părților, după respingerea prealabilă a acțiunii în nulitate. Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au dat o legală dezlegare cererii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, pornindu-se de la constatarea împrejurării că imobilul în litigiu nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 79/1997, lege care modifica și completa Legea nr. 85/1992. Contrar celor susținute de recurenți, dar și având în vedere neîncadrarea explicită, clară și fără echivoc de către instanțele de fond, a situației de fapt reținute dar și a concluziei la care au ajuns (inaplicabilitatea actului normativ menționat, cu consecința eludării Legii nr. 112/1995), se impune precizarea faptului că motivul de nulitate valorificat de instanța de apel, așa cum, de altfel, reclamanta a invocat chiar prin motivele cererii de chemare în judecată, este frauda la lege, iar nu cauza ilicită, motiv de nulitate distinct, cu regim propriu de probațiune și care atrage un anumit tip de apărare, ce nu poate fi invocat contra regulii fraus omnia corrumpit. Acest mijloc de apărare apt să paralizeze acțiunea în nulitatea absolută pentru cauză ilicită a unui act juridic cu titlu oneros având ca obiect bunul altuia, împrejurare cunoscută de ambele părți contractante sau care, cu minime diligente, era accesibilă părților contractante, este regula error communis facit jus. Principiul validității aparenței în drept este cel care antrenează noțiunea de bună credință a părților contractante, ca una dintre cerințele de aplicabilitate a acestuia, bună credință ce presupune constatarea atitudinii subiective a părților la momentul perfectării actului juridic atacat, în sensul necunoașterii împrejurării contractării cu un neproprietar. Date fiind cele anterior menționate, Înalta Curte constată că sunt lipsite de obiect criticile susținute de ambele categorii de recurenți cu privire la atitudinea subiectivă a acestora la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce de altfel, reprezenta o chestiune de apreciere a materialului probator al cauzei, ce excede controlului de legalitate posibil a fi exercitat de instanța de recurs. Frauda la lege sau folosirea unor norme legale nu în scopul pentru care ele au fost edictate, ci pentru eludarea altora (în condițiile în care instanța de apel a reținut inaplicabilitatea Legii nr. 79/1997 și a constatat că tranzacția era posibilă doar în temeiul Legii nr. 112/1995) a decurs din preluarea imobilului din proprietate reclamantei fără titlu, ceea ce este constatat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, dar și având în vedere statuarea, cu aceeași valoare, în sensul că apartamentul în litigiu nu a fost niciodată proprietatea Creditului Financiar, care în lista anexă la Decretul 92/1950, figura drept persoană juridică naționalizată. Prin urmare, prezentarea unei realități false ca adevărată, anume că apartamentul a fost proprietatea Creditului Financiar, a făcut posibilă încadrarea acestui apartament în domeniul de aplicare al Legii nr. 85/1992, care la art. 7 alin. (3) (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79/1997) prevedea: „Locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau mixt, vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995", iar nu al Legii nr. 112/1995. Simpla menționare a Creditului Financiar în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950 nu era de natură a conduce la concluzia că în mod real această entitate a avut calitatea de proprietar asupra apartamentului menționat, întrucât, în contextul Legii nr. 85/1992 nu sunt aplicabile facilitățile de probațiune din dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție de proprietate numai prin simpla indicare a unei persoane în actul de preluare sau de autoritate vătămător. În plus, această constatare unită cu cele stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în sensul că imobilul ce a figurat ca preluat de la Creditul Financiar în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950 este imobilul dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare din 1945, au efectul invalidării cu efect retroactiv a menționării altui proprietar decât cel real ca deposedat prin decretul de naționalizare, cu consecința demonstrării inaplicabilității dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 și, prin aceasta a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Calificarea corectă a cauzei de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare (fraudă la lege, iar nu cauză ilicită) nu reprezintă decât o precizare pentru acuratețea raționamentului juridic, ceea ce nu conduce la modificarea deciziei, întrucât instanța de apel a reținut întocmai premisele fraudării legii, calificând însă greșit situația de fapt reținută, drept cauză ilicită. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA, critică susținută de ambele categorii de recurenți, Înalta Curte constată că în mod legal a fost dezlegată de instanța de apel. Mai întâi, se impune precizarea că excepția fiind reiterată prin motivele de apel, întrucât se critica nepronunțarea primei instanțe asupra acesteia, în mod corect a fost soluționată de insta