ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3025/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3025/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins

acțiunea formulată de reclamanta R.L.G. împotriva pârâților Ministerul Finanțelor,

Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, ca fiind introdusă

de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a reținut că acțiunea formulată de

reclamantă vizând restituirea imobilului situat în București, nu a fost

însoțită de dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

Sentința sus-menționată a fost desființată

și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, urmare

admiterii apelului declarat de reclamantă, prin decizia civilă nr. 363A din 14

iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Instanța de apel a reținut că s-a

depus ca act nou în apel certificatul de moștenitor ce îi conferă reclamantei

calitatea de moștenitor de pe urma fostului proprietar.

Prin sentința civilă nr. 1016 din 17

iunie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată,

acțiunea cu motivarea că titlul autorului reclamantei s-a stins prin

naționalizare, nemaiproducând efecte juridice.

Prin decizia nr. 115A din 25

februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată în sensul admiterii

acțiunii. S-a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului fără

titlu valabil, dispunându-se obligarea pârâților să-i lase în deplină

proprietate imobilul, mai puțin partea ce a fost înstrăinată către I.M. și D.L.

și C. S-a menținut soluția primei instanțe privind inadmisibilitatea cererii de

chemare în judecată a altor persoane pronunțată prin încheierea de ședință din

1 octombrie 2001.

Ambele hotărâri pronunțate în cauză

au fost casate prin decizia nr. 5516 din 7 octombrie 2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la tribunal.

Instanța de recurs a reținut că ambele

instanțe au apreciat greșit că cererii completatoare formulată de reclamantă la

data de 21 mai 2001 îi sunt aplicabile dispozițiile art. 57 C. proc. civ. S-a

apreciat în recurs că reclamanta s-a găsit în cazul reglementat de art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., text care îi îngăduie întregirea cererii introductive atât

cu referire la imobilul litigiului (nulitatea contractelor), cât și cu privire

la părțile între care s-au încheiat aceste acte juridice și care nu pot avea în

cauză decât calitatea de pârâți, părți pe care instanțele erau datoare să le

citeze în această calitate.

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.

306 din 24 aprilie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de

apelanții-pârâți I.M., S.E. și Municipiul București prin Primar General

împotriva sentinței civile nr. 923 din 15 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă R.L.G.

și intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, SC H.N.

SA și SC R. SA. S-a respins cererea de cheltuieli de judecată, ca nedovedită.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 923 din 15

iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, s-au respins excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei și prescripției dreptului reclamantei de a

solicita să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare (tardivității),

ca neîntemeiate.

A fost admisă acțiunea, astfel cum a

fost precizată, formulată de reclamanta R.L.G. în contradictoriu cu pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin

Primarul General, SC H.N. SA, I.M., SC R. SA, S.E.

S-a constatat că imobilul a trecut

în proprietatea statului fără titlu valabil.

S-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 897/1 din 11 iunie 1998 încheiat între

pârâta SC R. SA - în calitate de vânzător și pârâta I.M. - în calitate de

cumpărător.

A fost obligată pârâta I.M. să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr.

1 situat în București, sector 1, compus din 4 camere, vestibul, baie, hol,

bucătărie, culoar, pivniță având o suprafață utilă de 124,55 mp și teren

aferent în suprafață de 43,93 mp.

S-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 4678/20926 din 03 iulie 1997 încheiat

între pârâtul Municipiul București - prin S.C. H.N. S.A. - în calitate de

vânzător și pârâții D.L. și D.C. - în calitate de cumpărători.

A fost obligată pârâta S.E. -

moștenitor al pârâților D.L. și D.C., decedați, să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 1 situat în București,

sector 1, compus din dormitor, dormitor, pivniță, WC, baie, hol, având o

suprafață utilă de 50,29 mp și teren aferent 26,73 mp.

Au fost obligați pârâții să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, sector 1 - întregul imobil, pentru restul suprafețelor care nu au

fost precizate anterior.

A fost respinsă acțiunea formulată

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a luat act că reclamanta și-a

rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și că

pârâta S.E. nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu

încălcarea prevederilor legale, conferind caracter abuziv măsurii de

naționalizare; astfel că, titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi

considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanță

afirmațiile pârâților referitoare la statutul de casnică al autoarei

reclamantei, statut care, de altfel, nu-i conferea acesteia apartenența la o

anumită clasă socială pentru a-i fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Decretul

nr. 92/1950.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost trecut în proprietatea statului

fără titlu, fostul proprietar și-a conservat calitatea de proprietar avută la

data preluării.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995 sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția actelor

încheiate cu bună-credință.

La data când pârâții I.M., D.L. și D.C.

au formulat cererile de cumpărare a imobilului, reclamanta formulase o cerere

de restituire, astfel că nu se poate reține buna-credință.

Împotriva sentinței civile de mai

sus au formulat apel apelanta - pârâtă I.M., apelanta - pârâtă S.E. și

apelantul - pârât Municipiul București prin Primar General.

Apelantul - pârât Municipiul

București a criticat sentința , arătând că imobilul a trecut cu titlu la stat,

aprecierile instanței fiind greșite. Actele de vânzare-cumpărare au fost

încheiate cu respectarea tuturor condițiilor de validitate prevăzute de art. 948

C. civ.

Apelanta I.M. a criticat sentința,

în sensul că imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în

proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca

locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea

legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum este Decretul nr. 92/1950.

În ceea ce privește încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 897/1 din 11 iunie 1998, la momentul

încheierii apelanta a avut convingerea fermă că vânzătorii au toate însușirile

legale pentru a putea transmite proprietatea.

Apelanta S.E. (C.) a criticat

sentința arătând următoarele:

Reclamanta nu a făcut dovada că ar

fi solicitat restituirea imobilului înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare

de către soții D. și că la momentul contractării soții D. au fost de

rea-credință, în sensul că aceștia ar fi știut că imobilul a trecut fără titlu

în proprietatea statului; nu se poate constata nulitatea absolută, întrucât

potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ambele părți,

sau cel puțin chiriașii cumpărători, au fost de bună-credință la încheierea

actului; în cazul relei-credințe a vânzătorului, conform art. 2 din H.G. nr. 11/1997,

potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul nu este lovit de

nulitate absolută.

Apelurile sunt nefondate.

Prin actul de vânzare nr. 25434 din 10

septembrie 1930, E.S. și

colonel I.C.S. au cumpărat de la M.C.D. imobilul situat în

București, compus din teren și clădiri, identificat potrivit schiței cadastrale

(filele 13-15 dosar nr. 6374/1999 al Tribunalului București).

Din adresa nr. 5013 din 05 iunie 1996 emisă de SC H. SA

rezultă că imobilul situat în București, a fost trecut în proprietatea statului

în baza Decretului-lege nr. 92/1950, poziția 6810, de la numitul S.I. (fila 4,

dosar nr. 6374/1999).

Din certificatul de moștenitor nr.

17 din 06 aprilie 2000 eliberat de BNP „B.V." rezultă că de pe urma

defunctului S.I. (zis și I.) decedat la data de 21 ianuarie 1956, a rămas ca

unic moștenitor R.L. (născută S.), renunțător fiind S.E. - soție (fila 5, dosar

nr. 2138/2000 al Curții de Apel București).

Din certificatul de moștenitor nr.

1943/1980 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București rezultă că

de pe urma defunctei S.E., decedată la data de 22 iunie 1980, a rămas ca unic

moștenitor R.L.G., care a cules întreaga moștenire (filele 51,52 dosar nr. 4306/2000).

Din certificatul de naștere seria NI

nr. 0282681 din 07 ianuarie 1955 eliberat de Raionul Stalin - București rezultă

că S.L.G. este fiica lui S.I. și a lui S.E. (fila 8, dosar nr. 6374/1999 al

Tribunalului București), iar din certificatul de căsătorie seria Cd nr. 768612

din 28 ianuarie 1955 rezultă că după căsătorie, S.L.G. s-a numit R.L.G. (fila

9, dosar nr. 6374/1999 al Tribunalului București).

Din interpretarea coroborată a

actelor de stare civilă și înscrisuri emanând de la diverse autorități, a

rezultat fără dubiu că S.I., S.I.N., S.I.N., S.I., etc. sunt una și aceeași

persoană, fiind vorba doar de erori materiale la scrierea numelui și prenumelui

acestuia.

În consecință, reclamanta, în

calitate de moștenitor al acestuia, este titulara dreptului dedus judecății și

justifică în acest fel calitatea procesuală activă, motiv pentru care s-a

respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Acțiunea a fost promovată anterior

intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 și continuată sub imperiul

acestei legi, dispozițiile legii speciale fiind derogatorii de la dispozițiile

dreptului comun potrivit principiului ,,

generalia spelialibus derogant

".

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

Reglementarea pe care o consacră

textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice

unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat

aparține în proprietate Statului Român numai dacă aceste bunuri au fost

dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul examinat. În caz

contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de

proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a

devenit un adevărat proprietar.

La data când imobilul a fost

naționalizat de la autoarea reclamantei, era în vigoare Constituția din anul

1948, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de

moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și

economisire se bucură de o protecție specială.

Decretul nr. 92/1950 nu a constituit

un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului cât timp din

interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. a rezultat că proprietatea este

dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a

dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit

de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Dispozițiile art. 8 din Constituția

României din anul 1948, art. 480-481 C. civ. și art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului din 1948, la care România era parte, garantau

respectarea dreptului de proprietate, iar imobilul a trecut în patrimoniul

statului "fără o dreaptă și prealabilă despăgubire", rezultând astfel

că imobilul în litigiu nu a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu

valabil, fiind preluat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare.

De aceea, trecerea bunului imobil în

proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite,

conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului

emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.

Din adresa nr. 11/3314 din 06 martie

2001 emisă de Primăria Sectorului 1 București rezultă că reclamanta a formulat

notificare în baza Legii nr. 112/1995 pentru restituirea imobilului, în baza

acesteia formându-se dosarul nr. 1386/1506 din 16 iulie 1996 (fila 61, dosar

nr. 4306/2000 al Tribunalului București).

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin.

(2) [art. 45 alin. (2) după republicarea] din Legea nr. 10/2001, toate

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt lovite

de nulitate absolută, cu excepția actelor încheiate cu bună-credință.

Așadar, legiuitorul a înțeles să

salveze de la nulitate actele de înstrăinare care au fost încheiate între stat

și foștii chiriași în baza Legii nr. 112/1995 numai pentru respectarea

principiului bunei-credințe a subdobânditorului, precum și pe acela al

stabilității circuitului juridic civil.

Principiile validității aparenței în

drept și al ocrotirii bunei-credințe existau și anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 care le-a confirmat o dată în plus.

Conform art. 1898 C. civ., buna

credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea

toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea.

Potrivit dispozițiilor art. 1899 alin.

(2) C. civ., buna-credință se prezumă, iar cel ce invocă reaua-credință este

obligat să o dovedească.

Așa cum s-a reținut, la data la care

pârâții I.M., D.L. și D.C. au formulat cererile de cumpărare a imobilului,

reclamanta formulase o cerere de restituire, astfel că nu se poate reține

buna-credință, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995 interzicea în mod

expres vânzarea imobilelor pentru care s-au formulat cereri de restituire,

înainte de soluționarea acestor cereri (art. 9 din lege).

Fiind vorba despre un imobil

naționalizat, pârâții - cumpărători erau obligați să depună diligentele

necesare pentru a se convinge că vânzătorul este un

versus dominus

.

Rezultatul însemna evitarea, prin precauțiune, a încheierii unui act juridic

păgubitor pentru interesele legitime ale reclamantei și în niciun caz perfectat

pe riscul asumat al pârâților.

Întrucât la data cumpărării

apartamentelor, era formulată de către reclamantă o cerere de restituire, este

indubitabil că titlul statului era pus la îndoială.

Omisiunea acestora se constituie

într-o gravă neglijență (culpa lata), ceea ce înseamnă rea-credință. În

consecință, nemaifiind protejate de prezumția bunei-credințe, contractele de

vânzare-cumpărare, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

republicată, sunt lovite de nulitate absolută.

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 63 din 22 octombrie 2001 pârâta-cumpărătoare D.L. a decedat la

data de 15 aprilie 2001, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 14 din 05

mai 2004 pârâtul-cumpărător D.C. a decedat la data de 26 decembrie 2003, de pe

urma ambilor rămânând ca unic moștenitor pârâta S.E., căreia i-a revenit

întreaga masă succesorală.

De asemenea, potrivit raportului de

expertiză rezultă că imobilul în litigiu este același cu cel naționalizat și

poate fi restituit în natură.

Pentru aceste considerente, Curtea,

în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile ca

nefondate și ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

formulat cereri de recurs apelanții.

a) Recursul declarat de

pârâta-apelantă C. (fostă Ș.)E.

- Din moment ce în baza Legii nr. 112/1995

cererile pe care le puteau formula proprietarii ce nu locuiau în imobilul

naționalizat erau numai cele referitoare la despăgubiri, nu se poate accepta de

o instanță o cerere prin care s-a solicitat restituirea în natură.

- Cumpărătorul a avut credința că a

cumpărat de la proprietar imobilul în litigiu.

Chiar dacă imobilul a fost preluat

fără titlu de stat, nu se poate reține nulitatea absolută în condițiile Legii

nr. 10/2001, ambele părți fiind de bună credință la încheierea actelor.

Defuncții soți Damian, ca terți

dobânditori de bună-credință ai imobilului altuia, asociind buna-credință cu o

eroare comună și invincibilă, sunt beneficiarii teoriei aparenței creatoare de drept

(error comunis facit jus

) pe care o opun în cadrul acțiunii în

revendicare îndreptată împotriva lor de către intimata-reclamantă. Evident că

recurenta preia de la autorii săi beneficiul bunei-credințe.

Chiar dacă s-ar reține

reaua-credință a vânzătorului, având în vedere prevederile art. II din H.G. nr.

11/1997 nu se poate reține reaua-credință a cumpărătorului. Contractul de

vânzare-cumpărare nu poate fi lovit de nulitate absolută, întrucât Legea nr. 10/2001

nu distinge în sensul că buna-credință trebuie să privească concomitent ambele

părți contractante sau doar cumpărătorul –

ubi lex non distinguit nec nos

distinguere debemus

.

În lumina Legii nr. 10/2001, actul

de vânzare-cumpărare cu privire la bunul altuia este lovit de nulitate absolută

dacă ambele părți contractante au fost de rea-credință, nefiind lovit de

această sancțiune dacă cel puțin cumpărătorul a fost de bună-credință.

Or, administratorul imobilului, SC H.N.

SA a făcut mențiune pe cererea de cumpărare formulată de autorii recurentei, în

sensul că în raport de Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 11/1997 defuncta D.L. ,

în calitatea sa de vechi chiriaș, are dreptul să cumpere apartamentul în

discuție.

Nu se poate reține reaua-credința la

cumpărare cu motivarea că era formulată la data respectivă o cerere de

restituire în natură, în lipsa depunerii la dosar a unei asemenea cereri. Mai

mult, pe cererea de cumpărare formulată de D.L. s-a menționat că s-a

înregistrat o cerere de restituire din partea numitei D. – cerere care nu avea

specificat care dintre apartamente este solicitat și, totodată, era depusă de o

altă persoană decât intimata-reclamantă din prezenta cauză.

La dosarul cauzei nu s-a făcut

dovada cererii de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995,

iar în aceste condiții adresa nr. II/3314 din 6 martie 2011 emisă de Primăria

sectorului 1 nu poate fi reținută ca probă.

În cauză sunt incidente astfel

dispozițiile art. 46 alin. (2) [fost art. 45 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001,

instanța neavând niciun element prin care să poată răsturna buna-credință a

cumpărătoarei, fiind respectate totodată cerințele Legii nr. 112/1995.

Prin pronunțarea unei hotărâri de

anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995

se aduce atingere unui alt drept de proprietate și se subminează securitatea

raporturilor juridice-aspecte criticate și în Hotărârile Curții Europene a

Drepturilor Omului.

b). Pârâta I.M. a criticat decizia

pentru următoarele motive:

- Acțiunea a fost introdusă anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Din decizia Curții Constituționale

nr. 308 din 10 iulie 2003 rezultă că pentru posibilitatea ca cele două instanțe

să se prevaleze de legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, era imperios

necesar să fie învestite cu o astfel de argumentare juridică, iar, pe de altă

parte, legea să le permită o astfel de abordare sau control judiciar al actului

său de proprietate. Reclamantul putea beneficia de Legea nr. 10/2001 numai dacă

renunța la judecată sau suspenda judecata cauzei, potrivit deciziei Curții

Constituționale.

Se constată astfel că ambele

instanțe nu au analizat legalitatea contractului său de vânzare-cumpărare prin

prisma dispozițiilor legale invocate de reclamantă.

- Față de cele reținute mai sus, se

poate constata că ambele instanțe au încălcat principiul disponibilității, atât

timp cât reclamanta nu a optat în sensul ca restituirea să se facă în baza

Legii nr. 10/2001.

- În ceea ce privește reaua-credință

la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Art. 1898 C. civ. consacră principiul

bunei-credințe, iar recurenta este prezumată a fi de bună-credință, sarcina

probei revenind celui care impută reaua-credință.

Potrivit art. 1 alin. (6) din H.G.

nr. 11/1997, chiriașul nu putea dobândi bunul în cazul în care pe rolul

instanței se afla o cerere de revendicare asupra imobilului pe care l-a

cumpărat.

Mergând pe raționamentul instanțelor

că notificarea în baza Legii nr. 112/1995 este suficientă pentru a atinge

calitatea de cumpărător de rea-credință, ar însemna să se facă aplicarea greșită

a H.G. nr. 11/1997, care sunt în sensul arătat.

Reclamantei nu i s-a pus niciodată

în vedere să depună o copie a notificării, iar răspunsul unei autorități

publice fără atribuții legale, cu referire la imobilele naționalizate, nu este

de natură a crea prezumția de adevăr în ceea ce privește un demers al unui

terț.

Valabilitatea actului său trebuia

analizată în raport cu legea în ființă la data încheierii acestuia, respectiv

Legea nr. 112/1995 și dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ., care reglementează

cauza convenției supuse judecății, iar nu prin prisma Legii nr. 10/2001.

La data încheierii actului nu exista

nicio interdicție de înstrăinare. A verificat legalitatea dreptului de

proprietate al vânzătorului, cunoscut fiind faptul că legea este un mod de dobândire,

iar câtă vreme Decretul-lege nr. 92/1950 nu era desființat însemnă că

vânzătorul său era titularul legitim al dreptului de proprietate.

c). Recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primar General.

Actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate

absolută se solicită în prezenta cauză au fost încheiate cu respectarea tuturor

condițiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În mod indiscutabil, titlul Statului

nu a fost pus la îndoială la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare,

iar actele nu s-au perfectat nici printr-o gravă neglijență și nici prin

rea-credință, prezumția de bună-credință prevăzută de art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 fiind dovedită în cauză.

s-a invocat lipsa calității de reprezentant a apărătorului intimatei-reclamante

R.I., motivele arătate în susținere fiind detaliate în încheierea de dezbateri.

Această excepție nu este întemeiată,

întrucât potrivit art. 71 C. proc. civ. mandatul nu încetează prin moartea

celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil, mandatul dăinuind

până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal

al incapabilului.

Faptul că ulterior decesului părții

i s-a plătit onorariul de avocat, fiind angajată astfel în cauză, eliberându-se

și împuternicirea avocațială, denotă faptul că mandatul dat nu a fost retras de

moștenitor, așa cum prevede norma procedurală sus-menționată.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în

considerarea celor ce succed:

pârâta-apelantă C. (fostă Ș)E.

Îndreptățirea fostului proprietar la

restituirea în natură a imobilului solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995 sau

la despăgubiri se stabilește de către entitatea abilitată de lege să

soluționeze cererea, urmând ca modul de dispunere să fie cenzurat de instanță

în cazul în care se apelează la procedura jurisdicțională.

Chiriașul imobilului nu are

abilitatea de a aprecia asupra dreptului care i se cuvine fostului proprietar

al imobilului, obligația sa fiind a aștepta soluționarea cererii formulate de

acesta, întrucât art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prevede „chiriașii

titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor

proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului

prevăzut la art. 14, pentru cumpărare…”(s.n.)

În ceea ce privește credința

cumpărătorului că a cumpărat de la proprietar, instanțele au făcut o corectă

soluționare a cauzei.

Potrivit art. 1898 C. civ.,

buna-credință este conduita posesorului că cel de la care a dobândit imobilul

avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietate. Per a

contrario, dacă acesta știa sau cu minime diligențe putea să afle că titlul

vânzătorului nu este cert, este îndoielnic, nu mai este protejat de

buna-credință, prezumată în favoarea sa de dispozițiile art. 1898 alin. (2) C.

civ.

Nu se poate reține buna-credință a

dobânditorului și nici a ambelor părți contractante, în condițiile în care cu

minime diligențe se putea afla de la Primăria Sectorului 1 - Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995 că defuncta R.L. a solicitat

restituirea în natură a imobilului, cererea fiind înregistrată la data de 16

iulie 1996 sub nr. 1506 (fila nr. 9 9 ds. de recurs). Înregistrarea acestei

cereri este confirmată de Primăria Municipiului București cu adresa nr. 4533

din 26 februarie 2010 (fila nr. 100 ds. de recurs), precum și cu adresa nr. II/3314

din 6 martie 2001 emisă de Primăria Sectorului 1 – aceasta din urmă fiind avută

în vedere de instanțe.

Autorii recurentei au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare la data de 3 iulie 1997, în condițiile în care

cererea fostului proprietar formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu fusese

soluționată, iar cu minime diligențe putea afla de existența acesteia și,

astfel, faptul că titlul vânzătorului nu este cert, fiind necesar să aștepte

soluționarea irevocabilă a acesteia pentru a vedea dacă imobilul mai rămâne sau

nu în proprietate statului. Legea face referire în art. 9 la imobile „ce nu se

restituie în natură foștilor proprietari”.

Mențiunile aflate pe cererea de

cumpărare formulată de D.L. (autoarea recurentei) nu sunt în măsură să înlăture

reaua sa credință (fila nr. 221 ds. de fond).

Astfel, Oficiul juridic al SC H.N.

face mențiunea că la data de 12 mai 1997 nu figurează litigiu pentru

apartamentul deținut de D.L. cu societatea. Or, această societate nu avea

calitatea de proprietar al imobilului ci de administrator, iar o eventuală

cerere de restituire trebuia verificată în raport cu legea în vigoare,

respectiv Legea nr. 112/1995, în temeiul căruia s-a și perfectat actul, la

organele abilitate în acest sens de lege. Cu minime diligențe s-ar fi putut

constata că se formulase cerere de restituire în natură de către fostul

proprietar, care nu era soluționată.

Chiar și faptul că figura o altă

persoană cu cerere de restituire în natură, fără menționarea numărului

apartamentului solicitat, o obliga pe chiriașă să aștepte soluționarea acesteia

de către organele abilitate legal, în temeiul acelorași considerente reținute

mai sus.

Situația în care se află recurenta

nu este similară cu cea ajunsă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în

care s-a pus problema securității raporturilor juridice prin desființarea pe

căi extraordinare de atac (în special recurs în anulare) a unor hotărâri

judecătorești irevocabile de confirmare a titlului de proprietate.

Nu se poate reține o eroare comună

și invincibilă în ceea ce privește calitatea de proprietar a vânzătorului (deși

Legea nr. 10/2001 face referire la buna-credință), în condițiile în care chiar

art. 9 din Legea nr. 112/1995, în temeiul căruia s-a vândut imobilul,obliga

chiriașul la minime diligențe, în urma cărora se putea constata caracterul

îndoielnic al calității vânzătorului.

Într-adevăr, acțiunea formulată de

reclamanta-intimată s-a înregistrat pe rolul instanței în anul 1999, anterior

deci intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Numai că, cererea completatoare prin

care au fost introduși în cauză titularii contractelor de vânzare-cumpărare, cu

punerea în discuție a valabilității acestor acte, a fost formulată de

reclamantă la data de 21 mai 2001 – după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, valabilitatea

contractelor de vânzare a fost în mod corect analizată din perspectiva art. 45

din Legea nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost formulată cererea.

De altfel, analizarea bunei/relei

credințe la data încheierii actului se face cu referire la dispozițiile

dreptului comun în materie, iar prin Legea nr. 10/2001 nu se face decât o

confirmare legislativă în legea specială a principiului bunei-credințe,

guvernat deja de dispozițiile dreptului comun. Elementele avute în vedere de

instanță sunt aceleași, atât sub regimul legii speciale cât și sub cel de drept

comun.

Decizia Curții Constituționale

indicată de către recurentă nu poate fi reținută față de cele reținute mai sus.

Analizând constituționalitatea art. 47 din Legea nr. 10/2001 – care prevede că

această lege este aplicabilă și acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând în judecata cauzei sau

solicitând suspendarea cauzei, în raport de dispozițiile art. 16 din

Constituție, s-a reținut că textul legal dă expresie principiului

disponibilității, finalitatea acestuia fiind de a crea posibilitatea tuturor

persoanelor îndreptățite de a beneficia în egală măsură de dispozițiile Legii

nr. 10/2001, indiferent de momentul în care au formulat acțiuni având ca obiect

restituirea imobilelor de care au fost deposedate, respectiv înainte sau după

intrarea în vigoare a legii menționate.

În ceea ce privește atitudinea

subiectivă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Într-adevăr, după cum s-a arătat și

în analiza recursului formulat de cealaltă pârâtă, art. 1898 C. civ. consacră

prezumția de bună credință, însă prin probele administrate aceasta a fost

răsturnată.

Potrivit art. I alin. (5) din H.G.

nr. 11/1997, imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru

care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul

cererilor de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, formulate de

persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.

Alin. (6) al aceluiași articol

prevede că în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri

referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative

reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de

despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective.

Față de aceste dispoziții legale, se

constată că situația în care se află recurenta este total diferită de cea avută

în vedere de norma legală. Astfel, s-ar fi putut suspenda procedura de vânzare

în cazul în care era înregistrată pe rol acțiune în sensul art. I alin. (5) din

H.G. nr. 11/1997, însă aceasta nu este singura ipoteză în care nu trebuia să

aibă loc încheierea actului contestat. Cealaltă ipoteză se referă la situația

în care fostul proprietar a formulat cerere de restituire în natură în temeiul

Legii nr. 112/1995, iar aceasta rezultă din dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995,

după cum s-a arătat mai sus, în analiza celuilalt recurs. Potrivit art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 112/1995, pot opta pentru cumpărare chiriașii titulari de

contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora.

După cum s-a reținut mai sus,

reclamanta a depus la dosar copia de pe cererea de restituire în natură a

imobilului, formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.

Valabilitatea actului a fost

verificată în raport de cerințele impuse de Legea nr. 112/1995, acordându-se

relevanța cuvenită cererii formulată în temeiul acestei legi de către fostul

proprietar.

Apărarea recurentei referitoare la

titlul vânzătorului nu poate fi primită atât timp cât chiar în temeiul legii în

baza căreia a cumpărat imobilul, aceasta avea obligația unor minime diligențe

pentru a verifica dacă fostul proprietar a cerut restituirea în natură a

imobilului pe care intenționa să-l cumpere. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 112/1995 putea opta pentru cumpărarea imobilului pe care îl deținea în

calitate de chiriaș numai dacă acesta nu se restituia în natură fostului

proprietar, iar acest lucru îl știa cu certitudine numai după verificarea

formulării în termenul legal a unei asemenea cereri sau după soluționarea

(irevocabilă în cazul în care se ajungea în instanță) acesteia.

Municipiul București prin Primar General.

Nu se poate reține că actele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art. 948 C.

civ. și ale Legii nr. 112/1995 în condițiile în care s-a formulat cerere de

restituire în natură de către fostul proprietar iar relevanța acesteia a fost

în mod corect apreciată în cauză de instanța de apel, după cum s-a reținut mai

sus.

În condițiile în care s-a formulat

cerere de restituire în natură a imobilului, nu se poate susține că vânzătorul

avea calitate neîndoielnică de proprietar atât timp cât nu se soluționase

cererea formulată de fostul proprietar.

Argumentele referitoare la relevanța

cererii de restituire în natură, reținute mai sus, urmează a fi reținute în

analiza criticilor de recurs aferente.

Constatând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile formulate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a

dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va face aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în

consecință.

Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.,

recurenții-pârâți vor fi obligați la plata sumei de 3700 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă R.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de

reprezentant al reclamantei invocată de recurenta pârâtă C.E., ca neîntemeiată.

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, C.(fostă Ș.)E.

și I.M. - continuat de moștenitorii A.D.I. și A.F. împotriva deciziei nr. 306

din 24 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenții-pârâți la plata

sumei de 3700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă R.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai

2010.