ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4704/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin acțiunea înregistrată la 1 decembrie 2003, reclamanta G.E.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Dispoziția nr. 1640 din 30 octombrie 2003, prin care i s-a respins notificarea având ca obiect imobilul din București și să dispună restituirea în natură a imobilului către reclamantă, imobil ce a fost naționalizat în baza Decret nr. 92/1950. Prin Sentința civilă nr. 361 din 27 aprilie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul a cărui restituire se solicită a aparținut lui I.M., conform procesului-verbal de carte funciară nr. 1711/1940.

Din actele de stare civilă depuse la dosar reiese că, la decesul proprietarului, care a intervenit la 11 iunie 1946, a venit la moștenire A.M., soție și M.I.M., fiu. Acesta din urmă s-a căsătorit cu E.L.B., iar reclamanta este fiica acesteia din afara căsătoriei. Pentru a avea dreptul la măsuri reparatorii, reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că vine la succesiunea mamei sale, care, la rândul ei, îl moștenește pe M.I.M., succesorul lui I.M., ceea ce nu rezultă din certificatele de moștenitor depuse la dosar. Judecata în apel Prin Decizia civilă nr. 1629 din 7 decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Reclamanta este unica succesoare a mamei sale, M.E.L., care a fost căsătorită cu M.M.I., începând cu data de 24 octombrie 1946, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor eliberat de Judecătoria Hamburg. Contrar celor menționate în certificatul de moștenitor din 22 iulie 1994 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București, M.I. nu putea fi moștenit în calitate de soție de mama reclamantei, care a fost căsătorită cu fiul defunctului M.M.I.. În cauză nu există dovezi că mama reclamantei și-ar fi moștenit soțul și că astfel are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul naționalizat conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Mai concret, pe proprietarul imobilului nu putea să-l moștenească decât M.I.M., care la rândul său prin moarte să-i transmită averea soției E.L.M. Procesul-verbal al Comitetului provizoriu al capitalei de aplicare a Decretului nr. 92/1950 din care rezultă că naționalizarea s-a făcut de la E.L.M. nu constituie titlul de proprietate al acesteia, ci denotă că naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar M.I., decedat. Judecata în recurs Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând în motivarea cererii următoarele: Curtea de apel nu i-a dat posibilitatea să administreze proba cu înscrisuri, pe care a încuviințat-o la data de 7 decembrie 2004, dată la care a respins totodată cererea de amânare a judecării cauzei.

Cu înscrisurile noi urmărea să dovedească împrejurarea că în certificatul de moștenitor nr. x/1994 s-a strecurat o eroare, din cauză că numele fostului soț al mamei sale este același cu numele socrului acesteia. La data naționalizării imobilului, atât M.M.I. cât și M.I.M. erau decedați și E.L.M. era proprietara imobilului, astfel încât reclamanta, ca moștenitoare a acesteia din urmă, este îndreptățită la restituirea imobilului în natură, nefiind înstrăinat către chiriași în baza Legii nr. 112/1995. Refuzând acordarea unui termen pentru clarificarea acestui aspect, curtea de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală. La data de 30 martie 2007, judecata recursului s-a suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. După repunerea cauzei pe rol, recurenta a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri noi: Sentința civilă nr. 14949 din 29 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 863 din 3 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și prin Decizia civilă nr. 379 din 4 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Sentința civilă nr. 1902 din 10 februarie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin neapelare, certificatul de deces eliberat de Consiliul local sector 1 de pe urma defunctului M.M.I., și certificatul de calitate de moștenitor de pe urma aceluiași defunct din 9 septembrie 2010 eliberat de B.N.P.

A.N. Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este încadrabil în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și fondat în limitele și pentru motivele ce se vor arăta: Deși a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri "astfel cum a fost solicitată în scris", iar prin cererea scrisă reclamanta arăta că o parte din înscrisuri se vor depune până la termenul ce se va acorda, instanța de apel a trecut la judecata pricinii fără a motiva în vreun fel de ce nu dispune amânarea cauzei pentru administrarea probei. Cu toate acestea, pentru a se putea aplica dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cărora li se circumscrie critica recurentei, ar trebui ca în acest fel să i se fi produs o vătămare care să nu poată fi remediată decât prin casarea deciziei.

Or, reclamanta avea posibilitatea de a depune în recurs actele pe care instanța de apel nu i-a dat posibilitatea să le administreze. În realitate, pentru dovedirea celor susținute în mod constant pe parcursul procesului, reclamanta a fost nevoită să inițieze un alt proces, prin care să obțină declararea judecătorească a morții lui M.M.I., fostul soț al mamei sale. O primă acțiune a fost respinsă irevocabil prin Sentința civilă nr. 14949 din 29 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, prin care s-a reținut că îmbolnăvirea de cancer nu reprezintă o situație excepțională, care să atragă incidența art. 16 alin. (3) din Decret nr. 31/1954 și să dispenseze pe reclamantă de procedura declarării dispariției persoanei.

Prin Sentința civilă nr. 1902 din 10 februarie 2010 a aceleiași instanțe s-a admis acțiunea și M.M.I. a fost declarat mort la data de 31 decembrie 1951. În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 1946 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a declarat dispariția numitului M.M.I. și că din referatul întocmit de Primăria sectorului 1 București și din adresa Direcției Generale Publice de Evidență a persoanelor rezultă că acesta a decedat în anul 1947, după ce anterior a fost internat în Spitalul Burghele. În lipsa unor indicii îndestulătoare, în raport de prevederile art. 17 din Decret nr. 31/1954 și art. 18 alin. (3) din Decret nr. 31/1954, instanța a stabilit ca dată a morții ultima zi a termenului de patru ani de la data ultimelor știri despre defunct, respectiv 31 decembrie 1951. Cu actele noi depuse în recurs, a căror administrare este permisă de art. 305 C. proc.

civ., recurenta a făcut dovada că mama sa, M.E.L. a fost unica moștenitoare a defunctului M.M.I., așa cum se menționează în certificatul de moștenitor eliberat la 7 septembrie 2010 de BNP A.N. Faptul că M.M.I. și-a moștenit tatăl a fost reținut de tribunal, pe baza contractului de împrumut garantat cu ipotecă încheiat de acesta la data de 14 august 1946, alături de comoștenitoarea M.A., soția supraviețuitoare. Prin urmare, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, ca moștenitoare a E.M., care l-a moștenit pe M.I.M., care l-a moștenit pe I.M., cumpărătorul imobilului din anul 1940. Față de această situație de fapt, atestată de actele noi depuse în apel, sunt întrunite condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și condițiile modificării deciziei în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii și întinderea acestora, instanța de recurs constată că sub acest aspect situația de fapt nu a fost lămurită de instanța de apel, din moment ce soluția adoptată de aceasta a fost determinată de lipsa dovezii calității de moștenitoare a mamei reclamantei de pe urma soțului său, așa încât se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, în baza și 314 C. proc. civ. Pentru a se putea dispune restituirea în natură a imobilului, așa cum solicită reclamanta, instanța de trimitere urmează a verifica dacă imobilul este liber în sensul art. 7 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, cum imobilul nu a fost naționalizat în timpul vieții lui I.M., în stabilirea întinderii măsurilor reparatorii la care reclamanta are dreptul se impune a se verifica dacă soția defunctului, A.M.

a dobândit, la rândul său, prin moștenire vreun drept asupra imobilului în litigiu și, eventual dacă acesta a fost transmis lui M.I.M.. În stabilirea acestei situații, instanța va ține seama și de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 modificată prin legea nr. 247/2005, care prevăd că: "În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive." Chiar dacă procesul-verbal întocmit cu ocazia naționalizării nu constituie titlu de proprietate, așa cum just a observat curtea de apel, acesta poate fi avut în vedere, în absența unor dovezi contrare pentru a se stabili întinderea dreptului de proprietate dobândit de autoarea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta G.E.I. împotriva Deciziei nr. 1629/A din 7 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2010. Procesat de GGC - CL