ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6424/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 361 din 27 aprilie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 4416/2003 de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâta Municipiul București, prin Primarul General. În motivarea sentinței, s-a reținut că imobilul a cărui restituire s-a solicitat a aparținut lui I.M., așa cum rezultă din procesul-verbal de Carte Funciară nr. 1711/1940. Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că în urma decesului lui I.M. (11 iunie 1946), au venit la succesiune A.M. (soție) și M.I.M. (fiu). De asemenea, rezultă că M.I.M. s-a căsătorit cu E.L.B., reclamanta fiind fiica acesteia din afara căsătoriei.

Reclamanta ar fi trebuit să demonstreze că ar veni la succesiunea mamei sale, E.L.B., care la rândul său îl moștenește pe M.I.M., succesorul lui I.M., ceea ce nu a făcut prin certificatele de moștenitor depuse la dosar. Prin Decizia civilă nr. 1629 din 7 decembrie 2004, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate, confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe în ceea ce privește nedovedirea calității de moștenitor a mamei reclamantei de pe urma soțului, M.I.M., fiul proprietarului imobilului, I.M.

De asemenea, instanța de apel a reținut că procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al Capitalei de aplicare a Decretului de Naționalizare, din care rezultă că naționalizarea s-a făcut de la mama apelantei, act invocat de apelantă nu constituie titlu de proprietate al lui M.E.L., ci din contră, denotă, că naționalizarea s-a făcut pentru o locuință pe numele altei persoane și nu a adevăratului proprietar M.I.M. decedat. Prin Decizia nr. 4704 din 24 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat că, prin actele noi depuse în recurs, a căror administrare este permisă de dispozițiile art. 305 C. proc.

civ., recurenta a făcut dovada că mama sa, M.E.L., a fost unica moștenitoare a defunctului M.I.M., așa cum se menționează în certificatul de moștenitor eliberat la 07 septembrie 2010 de BNP A.N. Faptul că M.I.M. și-a moștenit tatăl a fost reținut de Tribunal pe baza contractului de împrumut garantat cu ipotecă încheiat de acesta la data de 14 august 1946, alături de comoștenitoarea A.M. soția supraviețuitoare. Prin urmare, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, ca moștenitoare a M.E.L., care l-a moștenit pe M.I.M., care l-a moștenit pe I.M., cumpărătorul imobilului din anul 1940. În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii și întinderea acestora, instanța de recurs constată că sub acest aspect situația de fapt nu a fost lămurită de instanța de apel, din moment ce soluția adoptată de aceasta a fost determinată de lipsa dovezii de calității de moștenitoare a mamei reclamantei de pe urma soțului său.

Pentru a se putea dispune restituirea în natură a imobilului așa cum solicită reclamanta, instanța de trimitere urmează a verifica dacă imobilul este liber în sensul art. 7 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, întrucât imobilul nu a fost naționalizat în timpul vieții lui I.M., în stabilirea întinderii măsurilor reparatorii la care reclamanta are dreptul urmează a se verifica dacă soția defunctului, A.M., a dobândit, la rândul său, prin moștenire, vreun drept asupra imobilului în litigiu și dacă, eventual, acesta a fost transmis lui M.I.M. În stabilirea acestei situații, instanța va ține seama și de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că procesul-verbal întocmit cu ocazia naționalizării poate fi avut în vedere, în absența unor dovezi contrare, pentru a se stabili întinderea dreptului de proprietate dobândit de autoarea reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 87 din 2 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 361 din 27 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul admiterii în parte a acțiunii și al anulării Dispoziției nr. 1640 din 30 octombrie 2003 emise de pârât. Drept urmare, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea în natură și s-a dispus obligarea pârâtului să emită decizie prin care să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, prin decizia de casare, s-a tranșat chestiunea calității reclamantei de persoană îndreptățită, în temeiul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatare ce se impune în cauză, avându-se în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Cu privire la deținerea bunului imobil de către autorul apelantei-reclamante, în raport și de probele noi administrate pe baza dispozițiilor deciziei de casare, s-a reținut că dovada dreptului de proprietate asupra bunului imobil reiese din procesul-verbal încheiat sub nr. 1711/1940 de către Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București prin care s-a dispus de către judecător înscrierea dreptului de proprietate în Cartea Funciară Provizorie a Comunei București a imobilului din str. S. nr. 22, imobil compus din 509 mp, teren și un corp de casă compus din subsol cu dependințe, parter și etaj, formând și un singur apartament. Același act menționează că imobilul aparține lui I.M.

cu același domiciliu. În ceea ce privește naționalizarea acestui imobil, așa cum este consemnat în procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al Capitalei încheiat la data de 20 aprilie 1950 în aplicarea Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de la M.E.L., în calitate de proprietar. Prin urmare, având în vedere faptul că Înalta Curte a reținut sub acest aspect că reclamanta este moștenitoarea mamei sale M.E.L., iar la naționalizare imobilului avea ca proprietar pe M.E.L., Curtea a constatat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nu s-au administrat probe din care să rezulte întinderea dreptului de proprietate. De asemenea, instanța de recurs dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare a stabilit obligația instanței de apel să administreze probe din care să rezulte dacă imobilul este liber pentru a putea fi restituit în natură.

În acest sens, Curtea judecând cauza în apel la termenul din data de 28 aprilie 2011 a dispus încuviințarea cererii apelantei-reclamante prin mandatar pentru completarea probatoriului. Însă, aceasta nu a și-a îndeplinit obligația astfel stabilită, dar la dosar a fost depusă o cerere de către chiriașii imobilului ce se solicită a fi restituit care arată că locuiesc în imobilul respectiv. Prin urmare, Curtea a constatat că partea reclamantă, deși obligată să facă dovada dacă imobilul este liber pentru a putea fi restituit în natură, aceasta nu și-a îndeplinit obligația astfel stabilită, nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca acesta să fie restituit în natură.

De asemenea, Curtea nu a putut reține din probele administrate de către părți în cauză dacă soția defunctului I.M. a dobândit la rândul său prin moștenire vreun drept asupra bunului în litigiu, dar este cât se poate de evident că acest aspect niciuna dintre părți nu avea interes să-l dovedească. Având în vedere că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, însă, nu s-a făcut dovada că bunul imobil poate fi restituit în natură, Curtea a constatat că nu se pot stabili de către pârâtă decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele: Legea nr. 10/2001 nu derogă de la normele de drept comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară cuprinse în Codul civil, în ceea ce privește proba dreptului de proprietate, ce trebuie făcută de către persoana ce se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel încât reclamanta ar fi trebuit să înfățișeze actele doveditoare ale dreptului de proprietate prevăzute de dispozițiile art. 23 din lege și cele corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii. Înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamantei referitor la proprietatea imobilului, precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.

Din succesiunea actelor juridice ce au prefigurat dreptul de proprietate asupra imobilului, rezultă că acesta a aparținut altor persoane decât reclamanta, care nu este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, din înscrisurile administrate, respectiv procesul-verbal de înscriere în cartea funciară - Partea I datele privitoare la imobil -, rezultă faptul că imobilul are subsol, parter și un etaj, formând un apartament. În realitate, imobilul are subsol, parter și două etaje.

De asemenea, din foaia matricolă a imobilului rezultă faptul că tatăl vitreg al G.E. (fiul proprietarului), ar mai avea un frate, născut la data de 17 septembrie 1962 pe nume M.I.A.I.G. În aceste condiții, soluția instanței de judecată este nelegală, întrucât nu are în vedere toate probele administrate în cauză, fiind argumentată prin raportare doar la o parte din înscrisuri. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Prin Decizia nr. 4704 din 24 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual parcurs în cauză, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului declarat de către reclamantă, s-a statuat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în București, str. S. nr. 22, întrucât mama sa, M.E.L., l-a moștenit, ca soție supraviețuitoare, pe M.I.M., fiul lui I.M., pentru care s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în anul 1940. Aceste dezlegări ale instanței de casare se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate în cadrul rejudecării apelului.

Pentru determinarea măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, ca persoană îndreptățită, trebuie stabilită, însă, și întinderea dreptului de proprietate pentru care se acordă măsurile reparatorii, deoarece, în reglementarea Legii nr. 10/2001, repararea prejudiciului cauzat proprietarului deposedat de stat în mod abuziv nu poate excede întinderii acestui drept, astfel cum, în mod corect, se susține prin motivele de recurs. Se constată că instanța de rejudecare a apelului nu a clarificat acest aspect și nu a precizat în motivarea deciziei recurate dacă măsurile reparatorii în echivalent se cuvin reclamantei în considerarea întregului imobil ori doar pentru o cotă - parte din dreptul de proprietate asupra acestuia, context în care se constată că nu este clarificată nici structura imobilului pentru care reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii.

Din această perspectivă, se reține că instanța de apel, conformându-se dispozițiilor deciziei de casare, a constatat, pe de o parte, pe baza procesului-verbal întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei la data de 20 aprilie 1950, în aplicarea Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost preluat de la M.E.L., în calitate de proprietar, iar, pe de altă parte, că nu s-au produs dovezi privind eventuala calitate de coproprietar al imobilului, la momentul preluării de către stat, a numitei A.M., soția supraviețuitoare a lui I.M. Procesul-verbal întocmit în aplicarea decretului de naționalizare are valoarea unui act administrativ prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive, care poate fi valorificat în contextul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 ca temei al prezumării calității de proprietar al imobilului preluat în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc naționalizarea, individualizată ca atare în cuprinsul actului.

Prezumția legală este aplicabilă în absența unor dovezi contrare referitoare la adevăratul titular al dreptului de proprietate și operează în privința atât a existenței, cât și a întinderii dreptului de proprietate, după cum legiuitorul menționează expres. Așadar, persoana ce figurează în actul autorității administrative este prezumat a fi fost proprietarul imobilului la momentul preluării abuzive de către stat, însă numai pentru partea de imobil menționată în acel act. În procesul-verbal în discuție s-a arătat că M.E.L., mama reclamantei, este proprietarul apartamentului nr. 3 din imobilul în litigiu, apartament "compus din 2 camere, cu acces la baie, bucătărie, pivniță", ceea ce ar însemna, prin prisma art. 24, că prezumția de proprietate ar trebui să opereze doar pentru acest apartament.

Or, recunoscând dreptul reclamantei la măsuri reparatorii, instanța de apel nu a precizat dacă acestea se cuvin reclamantei doar pentru apartamentul nr. 3 sau pentru întregul imobil pe care l-a descris în raport de mențiunile procesului-verbal de carte funciară ca fiind compus din 509 mp teren și un corp de casă compus din subsol cu dependințe, parter și etaj, nearătând motivele pentru care ar considera, în cel din urmă caz, că prezumția de proprietate se extinde cu privire la întregul imobil.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat deja, valorificarea prezumției legale de proprietate este utilă doar în absența unui titlu de proprietate, deoarece, în cazul în care persoana identificată în actul normativ sau administrativ de preluare a imobilului este chiar titularul dreptului de proprietate ori moștenitorul acestuia, nu există niciun motiv pentru a nu se da eficiență însuși titlului de proprietate pentru recunoașterea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. În cauză, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că numitul I.M. a fost proprietarul imobilului în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică în anul 1940, iar acesta era decedat la momentul preluării imobilului de către stat - 20 aprilie 1950. Fiul său, M.I.M., era, însă, în viață la acel moment, decedat fiind la 31 decembrie 1951 (dată stabilită prin hotărârea judecătorească irevocabilă de declarare a morții).

Această împrejurare se regăsește în considerentele deciziei de casare nr. 4704 din 24 octombrie 2010 a Înaltei Curți pronunțate în cauză. Calitatea de proprietar a lui M.I.M. a fost considerată suficientă de către instanța de recurs, prin decizia anterior menționată, pentru constatarea calității de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001 în persoana soției supraviețuitoare a acestuia, mama reclamantei din cauză, context în care aplicarea prezumției de proprietate în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 s-ar justifica doar dacă ar opera cu privire la întregul imobil, nu doar pentru apartamentul menționat în procesul-verbal de naționalizare. Pornindu-se de la premisa că mama reclamantei, M.E.L., este chiar moștenitoarea proprietarului imobilului de la momentul preluării, ar fi trebuit lămurit dacă autorul acesteia era unicul titular al dreptului de proprietate, aspect ce trebuia clarificat chiar în considerarea dispozițiilor deciziei de casare.

Or, instanța de apel a constatat că nu s-a probat dreptul de proprietate al numitei A.M., soția supraviețuitoare a lui I.M., decedat anterior anului 1950, fără a cerceta, însă, înscrisurile de la dosar, astfel cum, în mod corect, s-a susținut prin motivele de recurs. Din cuprinsul contractului de împrumut garantat cu ipotecă încheiat de acesta la data de 14 august 1946, aflat la dosar încă din faza judecății în primă instanță - care a stat la baza constatării de către tribunal a calității de moștenitor a lui M.I.M. -, rezultă că soția supraviețuitoare, A.M., l-a moștenit, la rându-i, pe I.M., alături de fiul său, M.I.M. Nu s-a făcut dovada decesului numitei A.M. anterior naționalizării, astfel încât nu se poate prezuma că fiul său, M.I.M., era unicul proprietar al imobilului la momentul naționalizării, ca urmare a preluării cotei-părți ce-i revenea lui A.M.

din dreptul de proprietate. Dimpotrivă, în absența unei dovezi privind decesul numitei A.M. anterior preluării imobilului de către stat, se prezumă că naționalizarea a avut loc pe cote-părți. În aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că eventualii moștenitori ai lui A.M. nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru cota-parte din dreptul de proprietate deținută de aceasta la data preluării imobilului de către stat putea fi valorificată de către reclamantă doar dacă mama reclamantei a fost și moștenitoarea numitei A.M. Or, acest aspect nu a fost cercetat de către instanța de apel, care a apreciat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii pentru întregul imobil, pornind de la premisa greșită că autorul mamei reclamantei, M.I.M., a fost unicul proprietar al imobilului la momentul preluării.

În același timp, se constată că întinderea măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei depinde și de componența certă a imobilului la data preluării imobilului de către stat. În cauză, prin decizia recurată s-a constatat îndreptățirea reclamantei exclusiv la măsuri reparatorii în echivalent, fără ca reclamanta să declare recurs, astfel încât decizia recurată a intrat în puterea lucrului judecat pe acest aspect. Măsurile reparatorii în echivalent nu pot fi, însă, acordate decât pentru imobilul în forma și cu structura de la momentul preluării. Or, situația de fapt pe acest aspect nu este cert lămurită, în condițiile în care instanța de apel a descris imobilul în conformitate cu situația din anul 1940, când imobilul era alcătuit dintr-un corp de clădire cu un singur etaj, iar recurentul pretinde că în prezent ar exista două etaje.

Acest din urmă aspect rezultă și din memoriul depus la dosar în faza rejudecării apelului de către chiriașii din imobil, precum și din înscrisurile anexate acestuia, ce nu au fost cercetate de către instanță. Se constată, în aceste condiții, că instanța de apel nu a clarificat toate aspectele relevante pentru determinarea întinderii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, în calitate de persoană îndreptățită, iar această constatare impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Această soluție se bazează pe dispozițiile art. 314 C. proc. civ., în conformitate cu care Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului raportului juridic doar atunci când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Or, în cauză, situația de fapt nu a fost cert lămurită, astfel încât casarea deciziei nu poate fi urmată de reținerea cauzei spre rejudecare de către această instanță. Cu ocazia rejudecării, este necesar să se stabilească dacă reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent și pentru cota-parte din dreptul de proprietate deținut de A.M., evident, după stabilirea acestei cote-părți. De asemenea, se va clarifica structura fizică a imobilului la data preluării, administrându-se în acest sens, dacă este cazul și după dezbaterea acestui aspect cu respectarea principiului contradictorialității, probele suplimentare considerate necesare.

Clarificarea acestui aspect este necesară și în ipoteza în care se va considera că prezumția de proprietate desprinsă din art. 24 din Legea nr. 10/2001 poate fi aplicată pentru întregul imobil, în condițiile în care - după cum s-a arătat deja, prin prezentele considerente - actul administrativ de executare a măsurii naționalizării face referire la un singur apartament. Față de cele expuse, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 87 din 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV