ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6424/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6424/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 361 din 27 aprilie

2004 pronunțată în Dosarul nr. 4416/2003 de către Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta G.E., în

contradictoriu cu pârâta Municipiul București, prin Primarul General.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că imobilul a cărui restituire s-a solicitat a aparținut

lui I.M., așa cum rezultă din procesul-verbal de Carte Funciară nr. 1711/1940.

Din actele de stare

civilă depuse la dosar rezultă că în urma decesului lui I.M. (11 iunie 1946),

au venit la succesiune A.M. (soție) și M.I.M. (fiu). De asemenea, rezultă că

M.I.M. s-a căsătorit cu E.L.B., reclamanta fiind fiica acesteia din afara

căsătoriei.

Reclamanta ar fi

trebuit să demonstreze că ar veni la succesiunea mamei sale, E.L.B., care la

rândul său îl moștenește pe M.I.M., succesorul lui I.M., ceea ce nu a făcut

prin certificatele de moștenitor depuse la dosar.

Prin Decizia civilă

nr. 1629 din 7 decembrie 2004, Curtea de Apel București a respins ca nefondat

apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate,

confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe în

ceea ce privește nedovedirea calității de moștenitor a mamei reclamantei de pe

urma soțului, M.I.M., fiul proprietarului imobilului, I.M.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al Capitalei de

aplicare a Decretului de Naționalizare, din care rezultă că naționalizarea s-a

făcut de la mama apelantei, act invocat de apelantă nu constituie titlu de

proprietate al lui M.E.L., ci din contră, denotă, că naționalizarea s-a făcut

pentru o locuință pe numele altei persoane și nu a adevăratului proprietar

M.I.M. decedat.

Prin Decizia nr. 4704

din 24 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamantă împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a constatat că, prin actele noi depuse în recurs, a

căror administrare este permisă de dispozițiile art. 305 C. proc. civ.,

recurenta a făcut dovada că mama sa, M.E.L., a fost unica moștenitoare a

defunctului M.I.M., așa cum se menționează în certificatul de moștenitor

eliberat la 07 septembrie 2010 de BNP A.N.

Faptul că M.I.M. și-a

moștenit tatăl a fost reținut de Tribunal pe baza contractului de împrumut

garantat cu ipotecă încheiat de acesta la data de 14 august 1946, alături de

comoștenitoarea A.M. soția supraviețuitoare.

Prin urmare,

reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru

imobilul în litigiu, ca moștenitoare a M.E.L., care l-a moștenit pe M.I.M.,

care l-a moștenit pe I.M., cumpărătorul imobilului din anul 1940.

În ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii și întinderea acestora, instanța de recurs

constată că sub acest aspect situația de fapt nu a fost lămurită de instanța de

apel, din moment ce soluția adoptată de aceasta a fost determinată de lipsa

dovezii de calității de moștenitoare a mamei reclamantei de pe urma soțului

său.

Pentru a se putea

dispune restituirea în natură a imobilului așa cum solicită reclamanta,

instanța de trimitere urmează a verifica dacă imobilul este liber în sensul

art. 7 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, întrucât

imobilul nu a fost naționalizat în timpul vieții lui I.M., în stabilirea

întinderii măsurilor reparatorii la care reclamanta are dreptul urmează a se

verifica dacă soția defunctului, A.M., a dobândit, la rândul său, prin

moștenire, vreun drept asupra imobilului în litigiu și dacă, eventual, acesta a

fost transmis lui M.I.M.

În stabilirea acestei

situații, instanța va ține seama și de dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001, în sensul că procesul-verbal întocmit cu ocazia naționalizării poate

fi avut în vedere, în absența unor dovezi contrare, pentru a se stabili

întinderea dreptului de proprietate dobândit de autoarea reclamantei.

Prin Decizia civilă

nr. 87 din 2 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul

declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 361 din 27 aprilie 2004

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o,

în sensul admiterii în parte a acțiunii și al anulării Dispoziției nr. 1640 din

30 octombrie 2003 emise de pârât. Drept urmare, a fost respins, ca neîntemeiat,

capătul de cerere privind restituirea în natură și s-a dispus obligarea

pârâtului să emită decizie prin care să stabilească măsuri reparatorii prin

echivalent.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că, prin decizia de casare, s-a tranșat chestiunea

calității reclamantei de persoană îndreptățită, în temeiul art. 3 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, constatare ce se impune în cauză, avându-se în vedere

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la deținerea

bunului imobil de către autorul apelantei-reclamante, în raport și de probele

noi administrate pe baza dispozițiilor deciziei de casare, s-a reținut că

dovada dreptului de proprietate asupra bunului imobil reiese din

procesul-verbal încheiat sub nr. 1711/1940 de către Comisiunea pentru

Înființarea Cărților Funciare în București prin care s-a dispus de către

judecător înscrierea dreptului de proprietate în Cartea Funciară Provizorie a

Comunei București a imobilului din str. S. nr. 22, imobil compus din 509 mp,

teren și un corp de casă compus din subsol cu dependințe, parter și etaj,

formând și un singur apartament. Același act menționează că imobilul aparține

lui I.M. cu același domiciliu.

În ceea ce privește

naționalizarea acestui imobil, așa cum este consemnat în procesul-verbal al

Comitetului Provizoriu al Capitalei încheiat la data de 20 aprilie 1950 în

aplicarea Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de la M.E.L., în

calitate de proprietar.

Prin urmare, având în

vedere faptul că Înalta Curte a reținut sub acest aspect că reclamanta este

moștenitoarea mamei sale M.E.L., iar la naționalizare imobilului avea ca

proprietar pe M.E.L., Curtea a constatat că s-a făcut dovada dreptului de

proprietate.

Mai mult decât atât,

nu s-au administrat probe din care să rezulte întinderea dreptului de

proprietate.

De asemenea, instanța

de recurs dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare a stabilit obligația

instanței de apel să administreze probe din care să rezulte dacă imobilul este

liber pentru a putea fi restituit în natură.

În acest sens, Curtea

judecând cauza în apel la termenul din data de 28 aprilie 2011 a dispus

încuviințarea cererii apelantei-reclamante prin mandatar pentru completarea

probatoriului.

Însă, aceasta nu a

și-a îndeplinit obligația astfel stabilită, dar la dosar a fost depusă o cerere

de către chiriașii imobilului ce se solicită a fi restituit care arată că

locuiesc în imobilul respectiv.

Prin urmare, Curtea a

constatat că partea reclamantă, deși obligată să facă dovada dacă imobilul este

liber pentru a putea fi restituit în natură, aceasta nu și-a îndeplinit

obligația astfel stabilită, nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca acesta să fie restituit în natură.

De asemenea, Curtea

nu a putut reține din probele administrate de către părți în cauză dacă soția

defunctului I.M. a dobândit la rândul său prin moștenire vreun drept asupra

bunului în litigiu, dar este cât se poate de evident că acest aspect niciuna

dintre părți nu avea interes să-l dovedească.

Având în vedere că

reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, însă, nu s-a făcut

dovada că bunul imobil poate fi restituit în natură, Curtea a constatat că nu

se pot stabili de către pârâtă decât măsuri reparatorii prin echivalent, în

condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin

primarul general, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Legea nr. 10/2001 nu

derogă de la normele de drept comun în materia acțiunii în revendicare

imobiliară cuprinse în Codul civil, în ceea ce privește proba dreptului de

proprietate, ce trebuie făcută de către persoana ce se pretinde îndreptățită la

măsuri reparatorii, astfel încât reclamanta ar fi trebuit să înfățișeze actele

doveditoare ale dreptului de proprietate prevăzute de dispozițiile art. 23 din

lege și cele corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii.

Înscrisurile avute în

vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei nu pot fi

considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate și nu suplinesc

necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea

acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamantei referitor la proprietatea

imobilului, precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul

acestui drept.

Din succesiunea

actelor juridice ce au prefigurat dreptul de proprietate asupra imobilului,

rezultă că acesta a aparținut altor persoane decât reclamanta, care nu este

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Instanța nu poate

acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea

notificării și nu poate ignora dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.

52/2007 pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Astfel, din

înscrisurile administrate, respectiv procesul-verbal de înscriere în cartea

funciară - Partea I datele privitoare la imobil -, rezultă faptul că imobilul

are subsol, parter și un etaj, formând un apartament. În realitate, imobilul

are subsol, parter și două etaje.

De asemenea, din

foaia matricolă a imobilului rezultă faptul că tatăl vitreg al G.E. (fiul

proprietarului), ar mai avea un frate, născut la data de 17 septembrie 1962 pe

nume M.I.A.I.G.

În aceste condiții,

soluția instanței de judecată este nelegală, întrucât nu are în vedere toate

probele administrate în cauză, fiind argumentată prin raportare doar la o parte

din înscrisuri.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul este fondat.

Prin Decizia nr. 4704

din 24 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

primul ciclu procesual parcurs în cauză, prin care s-a dispus trimiterea cauzei

la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului declarat de către

reclamantă, s-a statuat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în

București, str. S. nr. 22, întrucât mama sa, M.E.L., l-a moștenit, ca soție

supraviețuitoare, pe M.I.M., fiul lui I.M., pentru care s-a făcut dovada

dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în anul 1940.

Aceste dezlegări ale

instanței de casare se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea

fi reevaluate în cadrul rejudecării apelului.

Pentru determinarea

măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, ca persoană îndreptățită, trebuie

stabilită, însă, și întinderea dreptului de proprietate pentru care se acordă

măsurile reparatorii, deoarece, în reglementarea Legii nr. 10/2001, repararea

prejudiciului cauzat proprietarului deposedat de stat în mod abuziv nu poate

excede întinderii acestui drept, astfel cum, în mod corect, se susține prin

motivele de recurs.

Se constată că

instanța de rejudecare a apelului nu a clarificat acest aspect și nu a precizat

în motivarea deciziei recurate dacă măsurile reparatorii în echivalent se cuvin

reclamantei în considerarea întregului imobil ori doar pentru o cotă - parte

din dreptul de proprietate asupra acestuia, context în care se constată că nu

este clarificată nici structura imobilului pentru care reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii.

Din această

perspectivă, se reține că instanța de apel, conformându-se dispozițiilor

deciziei de casare, a constatat, pe de o parte, pe baza procesului-verbal

întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei la data de 20 aprilie 1950, în

aplicarea Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost preluat de la M.E.L., în

calitate de proprietar, iar, pe de altă parte, că nu s-au produs dovezi privind

eventuala calitate de coproprietar al imobilului, la momentul preluării de

către stat, a numitei A.M., soția supraviețuitoare a lui I.M.

Procesul-verbal întocmit

în aplicarea decretului de naționalizare are valoarea unui act administrativ

prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive, care poate fi

valorificat în contextul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 ca temei

al prezumării calității de proprietar al imobilului preluat în favoarea

persoanei pe numele căreia a avut loc naționalizarea, individualizată ca atare

în cuprinsul actului.

Prezumția legală este

aplicabilă în absența unor dovezi contrare referitoare la adevăratul titular al

dreptului de proprietate și operează în privința atât a existenței, cât și a

întinderii dreptului de proprietate, după cum legiuitorul menționează expres.

Așadar, persoana ce

figurează în actul autorității administrative este prezumat a fi fost

proprietarul imobilului la momentul preluării abuzive de către stat, însă numai

pentru partea de imobil menționată în acel act.

În procesul-verbal în

discuție s-a arătat că M.E.L., mama reclamantei, este proprietarul

apartamentului nr. 3 din imobilul în litigiu, apartament "compus din 2

camere, cu acces la baie, bucătărie, pivniță", ceea ce ar însemna, prin

prisma art. 24, că prezumția de proprietate ar trebui să opereze doar pentru

acest apartament.

Or, recunoscând

dreptul reclamantei la măsuri reparatorii, instanța de apel nu a precizat dacă

acestea se cuvin reclamantei doar pentru apartamentul nr. 3 sau pentru întregul

imobil pe care l-a descris în raport de mențiunile procesului-verbal de carte

funciară ca fiind compus din 509 mp teren și un corp de casă compus din subsol

cu dependințe, parter și etaj, nearătând motivele pentru care ar considera, în

cel din urmă caz, că prezumția de proprietate se extinde cu privire la întregul

imobil.

Pe de altă parte,

după cum s-a arătat deja, valorificarea prezumției legale de proprietate este

utilă doar în absența unui titlu de proprietate, deoarece, în cazul în care

persoana identificată în actul normativ sau administrativ de preluare a

imobilului este chiar titularul dreptului de proprietate ori moștenitorul

acestuia, nu există niciun motiv pentru a nu se da eficiență însuși titlului de

proprietate pentru recunoașterea calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii.

În cauză, s-a

stabilit cu putere de lucru judecat că numitul I.M. a fost proprietarul

imobilului în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă

autentică în anul 1940, iar acesta era decedat la momentul preluării imobilului

de către stat - 20 aprilie 1950.

Fiul său, M.I.M.,

era, însă, în viață la acel moment, decedat fiind la 31 decembrie 1951 (dată stabilită

prin hotărârea judecătorească irevocabilă de declarare a morții). Această

împrejurare se regăsește în considerentele deciziei de casare nr. 4704 din 24

octombrie 2010 a Înaltei Curți pronunțate în cauză.

Calitatea de

proprietar a lui M.I.M. a fost considerată suficientă de către instanța de

recurs, prin decizia anterior menționată, pentru constatarea calității de

persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001 în persoana soției

supraviețuitoare a acestuia, mama reclamantei din cauză, context în care

aplicarea prezumției de proprietate în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001

s-ar justifica doar dacă ar opera cu privire la întregul imobil, nu doar pentru

apartamentul menționat în procesul-verbal de naționalizare.

Pornindu-se de la

premisa că mama reclamantei, M.E.L., este chiar moștenitoarea proprietarului

imobilului de la momentul preluării, ar fi trebuit lămurit dacă autorul

acesteia era unicul titular al dreptului de proprietate, aspect ce trebuia

clarificat chiar în considerarea dispozițiilor deciziei de casare.

Or, instanța de apel

a constatat că nu s-a probat dreptul de proprietate al numitei A.M., soția

supraviețuitoare a lui I.M., decedat anterior anului 1950, fără a cerceta,

însă, înscrisurile de la dosar, astfel cum, în mod corect, s-a susținut prin

motivele de recurs.

Din cuprinsul

contractului de împrumut garantat cu ipotecă încheiat de acesta la data de 14

august 1946, aflat la dosar încă din faza judecății în primă instanță - care a

stat la baza constatării de către tribunal a calității de moștenitor a lui

M.I.M. -, rezultă că soția supraviețuitoare, A.M., l-a moștenit, la rându-i, pe

I.M., alături de fiul său, M.I.M.

Nu s-a făcut dovada

decesului numitei A.M. anterior naționalizării, astfel încât nu se poate

prezuma că fiul său, M.I.M., era unicul proprietar al imobilului la momentul

naționalizării, ca urmare a preluării cotei-părți ce-i revenea lui A.M. din

dreptul de proprietate.

Dimpotrivă, în

absența unei dovezi privind decesul numitei A.M. anterior preluării imobilului

de către stat, se prezumă că naționalizarea a avut loc pe cote-părți.

În aplicarea art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că eventualii moștenitori ai lui

A.M. nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru cota-parte din

dreptul de proprietate deținută de aceasta la data preluării imobilului de

către stat putea fi valorificată de către reclamantă doar dacă mama reclamantei

a fost și moștenitoarea numitei A.M.

Or, acest aspect nu a

fost cercetat de către instanța de apel, care a apreciat că reclamantei i se

cuvin măsuri reparatorii pentru întregul imobil, pornind de la premisa greșită

că autorul mamei reclamantei, M.I.M., a fost unicul proprietar al imobilului la

momentul preluării.

În același timp, se

constată că întinderea măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei depinde și de

componența certă a imobilului la data preluării imobilului de către stat.

În cauză, prin

decizia recurată s-a constatat îndreptățirea reclamantei exclusiv la măsuri

reparatorii în echivalent, fără ca reclamanta să declare recurs, astfel încât

decizia recurată a intrat în puterea lucrului judecat pe acest aspect.

Măsurile reparatorii

în echivalent nu pot fi, însă, acordate decât pentru imobilul în forma și cu

structura de la momentul preluării.

Or, situația de fapt

pe acest aspect nu este cert lămurită, în condițiile în care instanța de apel a

descris imobilul în conformitate cu situația din anul 1940, când imobilul era

alcătuit dintr-un corp de clădire cu un singur etaj, iar recurentul pretinde că

în prezent ar exista două etaje. Acest din urmă aspect rezultă și din memoriul

depus la dosar în faza rejudecării apelului de către chiriașii din imobil,

precum și din înscrisurile anexate acestuia, ce nu au fost cercetate de către

instanță.

Se constată, în

aceste condiții, că instanța de apel nu a clarificat toate aspectele relevante

pentru determinarea întinderii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, în

calitate de persoană îndreptățită, iar această constatare impune casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Această soluție se

bazează pe dispozițiile art. 314 C. proc. civ., în conformitate cu care Înalta

Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului raportului juridic doar

atunci când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Or, în cauză, situația de

fapt nu a fost cert lămurită, astfel încât casarea deciziei nu poate fi urmată

de reținerea cauzei spre rejudecare de către această instanță.

Cu ocazia rejudecării,

este necesar să se stabilească dacă reclamanta este îndreptățită la măsuri

reparatorii în echivalent și pentru cota-parte din dreptul de proprietate

deținut de A.M., evident, după stabilirea acestei cote-părți.

De asemenea, se va

clarifica structura fizică a imobilului la data preluării, administrându-se în

acest sens, dacă este cazul și după dezbaterea acestui aspect cu respectarea

principiului contradictorialității, probele suplimentare considerate necesare.

Clarificarea acestui

aspect este necesară și în ipoteza în care se va considera că prezumția de

proprietate desprinsă din art. 24 din Legea nr. 10/2001 poate fi aplicată

pentru întregul imobil, în condițiile în care - după cum s-a arătat deja, prin

prezentele considerente - actul administrativ de executare a măsurii

naționalizării face referire la un singur apartament.

Față de cele expuse,

în aplicarea art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva

Deciziei nr. 87 din 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV