ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1115 din 11 iunie

2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea civilă în

revendicare, formulată de reclamantul T.B., și a dispus obligarea pârâtelor G.M.

și G.N. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat

în imobilul din, sector 1, București.

Prin Decizia civilă nr.

133/ A din 25 februarie, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de

pârâte.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel

formulate de pârâte, în mod corect prima instanță admițând acțiunea în

revendicare formulată de reclamant.

Astfel, s-a constatat

că este neîntemeiată critica privind admisibilitatea acțiunii în revendicare,

întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, apartamentul în

litigiu nu mai era în posesia unității deținătoare, conform art. 21 din Lege,

ci în posesia unui terț, străin de procedurile speciale instituite prin această

lege, interpretare aflată și în concordanță cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a soluționat recursul

în interesul legii promovat de procurorul general, privind soluționarea

diferită a cauzelor privind revendicarea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

A fost respinsă și

critica având ca obiect excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, întrucât, prin sentința civilă nr. 395 din 29 martie 2000 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, menținută prin Decizia civilă nr. 537/ A din 2 mai

2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie, s-a reținut că autoarea reclamantului, M.D., a fost

proprietara celor două apartamente situate în București, sector 1, astfel încât

reclamantul care a câștigat prima acțiune, se poate prevala de dreptul

recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă, într-o nouă judecată, fără ca

partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului,

acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că ambele părți au titlu de proprietate, iar în operațiunea de

comparare a acestora, titlul reclamantului, reprezentat de Decizia civilă nr. 537/

A din 2 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, este preferabil, fiind mai bine

caracterizat, față de titlul pârâtelor, reprezentat de actul de

vânzare-cumpărare încheiat cu Municipiul București în procedura specială a

Legii nr. 112/1995.

S-a constatat sub

acest aspect că, la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv 7 mai

2009, nu era încheiat contractul de vânzare - cumpărare din 8 iunie 2009, iar

reclamantul se află în posesia titlului originar de proprietate asupra

imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin

recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și, implicit,

a recunoașterii existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate

asupra bunului imobil în patrimoniul lor, iar pârâtele dispun la rândul lor de bun,

fiind respinsă ca prescrisă acțiunea în constatare nulitate act, însă viciul

care afectează titlul autorului său, statul român, radiază implicit și în privința

propriului său titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea

preferabilității titlului său, în concurs cu cel al intimatului - reclamant.

Împotriva deciziei

respective, la data de 23 aprilie 2009, în termen legal, au declarat recurs pârâtele

G.M. și G.N., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia,

în sensul admiterii apelului ce l-au declarat împotriva hotărârii primei

instanțe, care să fie schimbată, în tot, prin respingerea acțiunii în

revendicare formulată de reclamantul T.B.

În drept, s-au

invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de

recurs a vizat interpretarea greșită a actului dedus judecății, întrucât,

instanța de apel a apreciat în mod eronat că actul de vânzare - cumpărare din 1999,

prin care au achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul aflat în

litigiu ar fi fost încheiat pe data de 8 iunie 2009, anterior promovării

acțiunii în revendicare de către reclamant, și nu pe data de 22 aprilie 2009,

așa cum de altfel s-a reținut printr-o altă hotărâre judecătorească, respectiv Decizia

nr. 537/A/2000 a Curții de Apel București.

S-a arătat sub acest

aspect că, potrivit dispozițiilor art. 1295 C. civ., data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare este data achitării avansului din preț, dată

la care părțile s-au învoit asupra bunului și a prețului, la data respectivă

neexistând niciun proces pe rol și nicio urmă de îndoială că imobilul respectiv

ar fi revendicat de fostul proprietar.

S-a mai arătat că

este neavenită trimiterea făcută de instanța de apel la cazurile Păduraru și

Străin contra României, întrucât au cumpărat un imobil nerevendicat, iar Decizia

civilă nr. 537/A/2000 a Curții de Apel București nu a rămas irevocabilă,

procesul fiind suspendat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în faza

de recurs, astfel încât nu se poate vorbi de un titlu de proprietate al

reclamantului, decizia respectivă neputându-și produce efectele ca o hotărâre

cu putere de lucru judecat.

Pe linia aceluiași

raționament, s-a învederat și faptul că instanța de apel a reținut că Decizia nr.

537/A/2000 a Curții de Apel București are putere de lucru judecat și nu trebuie

să fie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească, ceea ce duce la concluzia

că, și în acest proces, există autoritate de lucru judecat, iar această

excepție invocată la fond de către pârâte, ar fi trebuit să fie admisă.

Al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat

aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a pronunțat o decizie

lipsită de temei legal, în condițiile în care s-a reținut că titlul intimatului

- reclamant este mai bine caracterizat și că își justifică calitatea procesuală

activă prin Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curții de Apel București,

concluzionându-se că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu și că nu-i

erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995.

S-a arătat sub acest

aspect că decizia Curții de Apel București, fiind doar definitivă și nu

irevocabilă, nu echivalează cu un titlu de proprietate pentru reclamant, ținând

cont și de faptul că acesta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

înțelegând să aleagă și să urmeze calea administrativă, insistând pe

soluționarea notificării și suspendând acțiunea în revendicare pe dreptul comun

în favoarea Legii nr. 10/2001, suspendare admisă de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

De asemenea, s-a

arătat și faptul că instanța de apel nici nu a precizat care este titlul de

proprietate al reclamantului, Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curții de Apel

București, care nu a devenit irevocabilă sau actul dotal prezentat în copie la

dosar și care practic nu există în forma cerută de dispozițiile art. 1171 C.

civ.

S-a reiterat, în

același timp, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată pe

dreptul comun de către reclamant, întrucât Legea nr. 10/2001, fiind o lege

specială, are prioritate în raport cu procedura dreptului comun, excepție

consacrată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, iar invocarea jurisprudenței C.E.D.O. nu are legătură cu cauza de față.

S-a mai precizat că,

titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat decât al reclamantului,

câtă vreme privește și terenul aferent locuinței; că actul dotal invocat de

reclamant nu a fost prezentat în original și nu îndeplinește condițiile

prevăzute de art. 1171 și 813 C. civ., iar prin altă hotărâre judecătorească

s-a respins acțiunea având ca obiect constatarea nulității titlului lor de

proprietate, reținându-se buna-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare pe baza Legii nr. 112/1995 (Decizia nr. 529/ A din 24 iunie 2005 a Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale).

La data de 13

octombrie 2009, intimatul T.B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea,

ca nefondat, a recursului declarat de pârâte.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în funcție de considerentele deciziei recurate și de

motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de pârâte, și-l va

respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:

Astfel, în primul

rând, va fi analizată, cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ.,

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, excepție

reiterată de către pârâte prin motivele de recurs.

Această excepție este

nefondată, așa cum în mod corect au reținut cele două instanțe, întrucât nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001, exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de o bun

în sensul art. 1 din Primul protocol Adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice.

Acest principiu este

consacrat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, invocată de către recurenți și prin care

s-a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, următoarele:

Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, în

cauză, nu suntem în prezența unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., îndreptată împotriva Statului

Român prin reprezentanții săi legali, de către foștii proprietari sau

moștenitorii acestora, având ca obiect imobile preluate de statul comunist în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului de preluare, ci de o acțiune în revendicare,

formulată de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, care dețin un titlu

de proprietate împotriva chiriașilor-cumpărători pe baza Legii nr. 112/1995,

care dețin la rândul lor, un titlu de proprietate asupra aceluiași bun.

Așadar, întrucât, în

speță, ambele părți în litigiu dețin un titlu de proprietate recunoscut ca

valabil prin hotărâri judecătorești irevocabile și au un „bun” în sensul art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

instanțele au trecut la compararea titlurilor de proprietate prezentate de

acestea.

În această operațiune

de comparare, pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat, nu trebuie

avută în vedere persoana care posedă bunul, ci trebuie avute în vedere

drepturile autorilor de la care provin titlurile în discuție, urmând să se dea

eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil,

pentru că nimeni nu poate să transmită mai mult decât a dobândit.

Prin urmare, în

raport de probele administrate în instanțele anterioare, în mod întemeiat s-a

reținut că titlul reclamanților este preferabil, dându-i-se eficiență în raport

cu titlul prezentat de către pârâte, în condițiile în care provine de la

adevărații autori fiind mai bine caracterizat, întrucât titlul autorului

acestora a fost legal, de necontestat și anterior exproprierii.

Susținerile

recurenților, potrivit cărora, reclamantul nu posedă un titlu de proprietate,

în condițiile în care Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curții de Apel București

este doar definitivă și nu irevocabilă, sunt neîntemeiate.

Aceasta întrucât o

hotărâre judecătorească susceptibilă de o cale extraordinară de atac, cum este reglementat

actual recursul în C. proc. civ. român (Titlul V. Căile extraordinare de atac.

Capitolul 1. recursul), se bucură de putere de lucru judecat, cu precizarea că

autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești are caracter provizoriu,

și se va consolida sau dimpotrivă se va desființa, în funcție de soluția dată

în recurs.

Cu alte cuvinte nu

numai hotărârea irevocabilă, ci și hotărârea instanțelor de apel are putere de

lucru judecat, dar puterea de lucru judecat a acestei hotărâri este relativă,

întrucât depinde de soluția ce se va da în recurs.

În esență, puterea de

lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu

poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată („bis de eadem se ne

sit actua”), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie

contrazisă de o altă hotărâre („res iudicata pro veritate habetur”), aceasta

dobândind putere de lucru judecat, indiferent dacă constituie sau nu titlu

executoriu.

Avându-se în vedere

și celelalte efecte ale puterii de lucru judecat, înseamnă că cele două

expresii „puterea de lucru judecat” și „autoritatea de lucru judecat”, nu sunt

sinonime, existența unei hotărâri judecătorești putând fi invocată în cadrul

unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se evocă

exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se invocă

obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți,

același obiect și aceeași cauză.

Prin urmare, în mod

corect s-a reținut de către cele două instanțe că prin Decizia civilă nr. 537/A/2000

a Curții de Apel București s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul

Român a deținut imobilul în litigiu fără titlu legal, precum și calitatea

procesuală activă a reclamantului.

Pe de altă parte,

hotărârea judecătorească respectivă nu are un efect constitutiv de drepturi, ci

unul declarativ, nefiind vorba de un nou titlu de proprietate, ci de vechiul

titlu de proprietate (actul de donație din 27 martie 1945) confirmat cu efect

retroactiv de către instanțe în cadrul acțiunii civile în revendicare, hotărâre

finalizată pe fond, în apel, prin pronunțarea de către Curtea de Apel București

a Deciziei civile nr. 537/A/2000, decizie cu caracter definitiv dar care se

bucură, așa cum s-a arătat mai sus, de o prezumție a autorității de lucru judecat.

Se va reține astfel

că, sunt nefondate susținerile pârâtelor potrivit cărora instanța de apel nu a

precizat care este titlul reclamantului, hotărârea judecătorească definitivă

sau actul dotal, precum și faptul că actul dotal nu ar îndeplini condițiile

cerute de art. 813 și art. 1171 C. civ.

Aceasta întrucât,

Curtea de Apel București a arătat că titlul de proprietate prezentat de pârâte

este reprezentat de actul dotal, confirmat retroactiv prin hotărâre

judecătorească cu caracter definitiv, iar vechiul act de proprietate originar a

fost analizat din punct de vedere al legalității și al calității procesuale

active a reclamantului, prin Decizia civilă nr. 537/ A din 2 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul

nr. 2385/2000, prin care s-a reținut că numita M.D., autoarea reclamantului, a

fost proprietara a două apartamente situate în imobilul din București, sector

1, care au intrat nelegal în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Referitor la primul

motiv de recurs invocat de recurent și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ., se constată faptul că este încadrat greșit în acest temei de

drept, întrucât din dezvoltarea acestuia reiese faptul că poate fi încadrat tot

în prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Aceasta întrucât,

invocarea faptului că instanța de apel a interpretat în mod greșit data încheierii

contractului de vânzare - cumpărare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995

(nr. 155/112/1999), ca fiind data de 8 iunie 1999, și nu data de 22 aprilie

2009, nu reprezintă o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății,

prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ci o

interpretare greșită a legii.

Prin urmare, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci prevederile punctului

9 al aceluiași articol, în condițiile în care instanțele au fost învestite cu o

acțiune în revendicare și pronunțându-se asupra raportului juridic dedus

judecății, nefiind vorba de o interpretare greșită a acestuia.

Analizând acest motiv

de recurs, astfel cum a fost calificat, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., se va reține faptul că nu este aplicabil, chiar dacă instanța

de apel a reținut greșit că actul de vânzare - cumpărare a fost încheiat pe

data de 8 iunie 1999, în realitate acordul de voință având fiind întrunit pe

data de 22 aprilie 2009.

Aceasta întrucât,

Legea nr. 112/1995 nu conține prevederi derogatorii de la dreptul comun în privința

transmiterii dreptului de proprietate, fiind aplicabile dispozițiile art. 1295 C.

civ., potrivit cărora data încheierii contractului și al transmiterii dreptului

de proprietate este data la care părțile s-au învoit asupra bunului și al

prețului, chiar dacă bunul nu s-a predat și prețul nu a fost achitat.

De altfel, data încheierii

acestui contract rezultă fără echivoc, din înscrisul constatator al acestuia, respectiv

pct. 6 unde se menționează expres că data încheierii este 22 aprilie 2009, iar

data de 8 iunie 2009 reprezintă data eliberării înscrisului constatator.

Data încheierii

acestui contract de vânzare-cumpărare a reprezentat un element esențial în

cadrul acțiunii civile în constatare nulitate act, unde pârâtele au triumfat,

în acest sens pronunțându-se Decizia civilă nr. 529/ A din 24 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, și prin care s-a constatat, ca fiind valabil încheiat, în

condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, contractul de vânzare - cumpărare

ce constituie titlul de proprietate al recurenților.

În cadrul acțiunii

civile în revendicare, ce constituie obiectul cauzei și în cadrul căreia ambele

părți litigante posedă titluri de proprietate valabile asupra aceluiași bun,

elementul respectiv, reprezentat de data încheierii actului de

vânzare-cumpărare invocat de pârâte, nu mai este esențial, întrucât instanțele

au făcut o comparare de titluri și au dat eficiență titlului de proprietate

invocat de către reclamant.

Prin urmare, pe baza acestor

criterii de comparație, s-a ajuns la concluzia corectă că titlul intimatului

este preferabil, fiind mai bine caracterizat.

În același timp,

invocarea de către instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a

jurisprudenței C.E.D.O. este pe deplin justificată, întrucât cauzele arătate se

pliază pe situația de fapt reținută în speță, iar jurisprudența respectivă a

stat la baza reținerii că reclamantul posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că vânzarea de către

stat a unui bun al altuia către terți de bună - credință, chiar și atunci când

este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a unui drept al

altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o încălcare a

dispozițiilor a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional.

În consecință, față

de cele arătate, Înalta Curte, constată că, nu este aplicabil motivul de casare

prevăzut în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâte se privește ca fiind

nefondat, și se va respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtele G.

M. și G.N.a

împotriva Deciziei nr. 133/ A din 25 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.