ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3190/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 10114/299/2008, reclamanții M.C.I., M.F.M., S.G.N.A. și I.M.C. au chemat în judecată pe pârâta D.A., solicitând instanței ca în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților să dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5 situat în imobilul din București, sector 1, împreună cu cota indiviză din părțile de folosință comună și suprafața de teren de sub construcție, preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 16455 din 11 decembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia Dosarul a fost înregistrat sub nr. 5804/3/2009.

Prin sentința civilă nr. 524 din 8 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Prin decizia civilă nr. 177/A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanții M.C.I. și M.F.M. împotriva sentinței sus-menționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că aceasta greșit nu a soluționat cauza pe fond. Prin decizia nr. 489 din 25 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva acestei din urmă decizii.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1862 din 3 noiembrie 2011, prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat ca în temeiul art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate, să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5 din imobilul situat în București, sector 1. Reclamanții se prevalează în acțiunea lor de dispoziția din 18 iulie 2005, prin care le-a fost retrocedat imobilul, cu excepția apartamentului 5, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Dispoziția de restituire constituie titlu de proprietate numai în privința părților din imobil care au fost restituite, astfel cum este prevăzut la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Apartamentul în litigiu nu a fost restituit reclamanților, care au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în conformitate cu art. 18 lit. c). Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul său fiind consolidat prin efectul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că se impune a fi înlăturate toate susținerile reclamanților privitoare la încălcarea legii la momentul încheierii actului. Aceasta deoarece, ce s-a prescris pe cale de acțiune s-a prescris și pe cale de excepțiune. Or, dacă ulterior datei de 14 august 2002 reclamanții nu mai pot invoca nici un motiv de nulitate a contractului pe cale principală, nu pot invoca o astfel de nulitate nici pe cale incidentală.

La soluționarea acțiunii, instanța a avut în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, care a statuat că, în soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ., dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv și actualul proprietar care a dobândit bunul cu respectarea Legii nr. 112/1995, deci printr-un contract valabil încheiat, are preferabilitate titlul cumpărătorului. În consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare a titlului chiriașului cumpărător derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale ale Legii nr. 10/2001, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc.

civ. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.C.I. și M.F.M. Prin decizia civilă nr. 394A din 7 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat, cu următoarea motivare: Legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, nu exclude în toate cazurile posibilitatea formulării acțiunii în revendicare.

Una dintre situațiile în care este permisă formularea acțiunii în revendicare se referă la ipoteza în care procedura pentru obținerea restituirii bunului în natură nu poate fi urmată deoarece bunul a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a legii și, ca atare, nu există o „unitate deținătoare” a acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condițiile art. 21 și următoarele din lege, și care să fie obligată să o soluționeze, potrivit art. 25. Față de circumstanțele concrete ale speței, raportat la faptul că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilului, este singura cale prin care părțile pot să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, bineînțeles cu condiția justificării pretențiilor formulate.

Pentru aceste argumente, raportat la împrejurările concrete ale speței, instanța anterioară a considerat, în mod corect, că acțiunea în revendicare formulată în dosarul de față este admisibilă. Pe de altă parte, tribunalul a reținut și că, în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege, care sunt relevante pentru rezolvarea pretențiilor deduse judecății, ceea ce este corect în raport de faptul că Legea nr. 10/2001 este o legea specială de reparație și care se aplică în mod prioritar față de legea generală, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” – „legile speciale derogă de la cele generale”.

Mai precis, tribunalul a avut în vedere faptul că la soluționarea acțiunii în revendicare nu se urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, astfel cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci se va realiza în raport și de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în privința verificării titlului de proprietate al chiriașului cumpărător. Cum imobilul în litigiu se include în categoria imobilelor ce cad sub incidenta acestei legi, fiind preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza Decretului nr. 92/1950, iar acțiunea de față a fost introdusă la data de 18 iunie 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), în mod corect, tribunalul a considerat că în soluționarea acesteia nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

În același sens, decizia în interesul legii nr.. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada menționată mai sus, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În concluzie, Legea nr. 10/2001 nu înlătură formularea acțiunii în revendicare în cazul de față, dar aceasta nu implică și faptul că regulile aplicabile soluționării, pe fond, a acestei acțiuni sunt cele clasice, ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, în cadrul căreia are câștig de cauză persoana al cărui autor are un drept preferabil, de regulă, fostul proprietar deposedat în mod nelegitim.

În rezolvarea acțiunii în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 au relevanță alte aspecte, și anume, atunci când se pune problema unor neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, are prioritate aceasta din urmă, prioritate care poate fi dată cu condiția de a nu afecta un alt drept de proprietate sau principiul securității raporturilor juridice. Or, dreptul de proprietate al terțului implică și verificări ale titlului său de proprietate, în măsura în care acesta este atacat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 inclusiv sub aspectul poziției sale subiective, de bună sau de rea credință la data perfectării actului juridic.

Dacă titlul său de proprietate nu este atacat cu acțiune în nulitate, astfel cum este cazul în speță, acesta se va consolida în mod retroactiv, urmând ca, în disputa dintre fostul proprietar sau moștenitorii lui, și actualul proprietar, dobânditor al imobilului, să se dea câștig de cauză celui din urmă. În litigiul de față însă, reclamanții nu ar fi putut obține o soluție favorabilă în cadrul acțiunii în revendicare nici dacă s-ar fi urmat regulile clasice ale acestei acțiuni, prevăzute de art. 480 și urm. C. civ., astfel cum au fost conturate de doctrina și jurisprudența anterioară Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece, ei nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și, bineînțeles, nu justifică dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit în vreun alt mod.

În plus, cum deja s-a arătat, reclamanții nu au solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foștii chiriași pentru imobilul în litigiu. Așa cum a reținut în mod corect tribunalul, reclamanții se prevalează în acțiunea lor de dispoziția din 18 iulie 2005 prin care le-a fost retrocedat imobilul din sectorul 1, cu excepția apartamentului 5, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Dispoziția de restituire constituie titlu de proprietate numai în privința părților din imobil care au fost restituite, astfel cum este prevăzut la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată. Apartamentul în litigiu nu a fost restituit reclamanților, care au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în conformitate cu art. 18 lit. c). În acest caz, numai pârâții au titlu de proprietate pentru bunul din speță, ceea ce determină respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, soluția primei instanțe în acest sens fiind corectă.

Apelanții au susținut că instanța de fond ar fi încălcat dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 1898 C. civ., reținând că buna credință ar avea relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare. În realitate, motivarea instanței de fond se axează numai pe faptul că prin neatacarea în termen legal a contractului de vânzare-cumpărare titlul de proprietate al cumpărătorului chiriaș a fost consolidat, că într-o acțiune în revendicare nu se mai poate analiza pe cale de excepție valabilitatea acestuia, atâta timp cât nu a formulat pe cale principală o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996. În concluzie, nu se poate pune problema că s-au aplicat în mod greșit dispozițiile legii speciale de reparație și nu dispozițiile legii generale, sau că s-au încălcat dispozițiile art. 480 C. civ.

prin aplicarea prezumției de bună-credință, poziția subiectivă a cumpărătorilor foști chiriași ai imobilului neavând relevanță directă în soluționarea cauzei față de argumentele deja prezentate. Din perspectiva formei de reparație, în natură sau în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptățite care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru obținerea măsurilor reparatorii stabilite de această lege, nu prezintă relevanță dacă imobilul solicitat a fost preluat cu sau fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind considerate de lege ca fiind abuzive. Pentru restituirea în natură a imobilului prezintă importanță, de exemplu, în ce măsură terenul este „liber” în sensul legii (art. 10 și 11) și, astfel, ar putea fi obținut în materialitatea lui, de către fostul proprietar.

În cadrul acțiunii în revendicare însă, faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea adusă de Legea nr. 247/2005 Legii nr. 10/2001, nu este un argument suficient pentru a se da câștig de cauză fostului proprietar sau moștenitorilor lui, care pretind nelegalitatea preluării imobilului în baza acestui act normativ. Pentru a obține o hotărâre favorabilă în cadrul unei asemenea acțiuni, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie să demonstreze că are un drept actual, ceea ce nu este cazul în speță, sau cel puțin o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și care să-i confere, astfel, speranța la obținerea lui în natură, cu condiția de a nu afecta dreptul de proprietate al terților sau principiul siguranței raporturilor juridice civile.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, documentul european asigură protecția dreptului de proprietate în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005). Cu alte cuvinte, Convenția nu asigură protecția dreptului de proprietate în cazul bunurilor trecute în patrimoniul statului anterior ratificării acesteia de către statul în cauză și nici nu impune statului obligația de a restitui într-o formă sau alta asemenea bunuri.

În plus, în cazul în care statul optează pentru adoptarea unor legi de reparație, se bucură de o anume marjă de apreciere în alegerea condițiilor în care dispune asupra măsurilor reparatorii cuvenite proprietarilor deposedați de bunurile lor în regimurile politice trecute. Imobilul solicitat în prezentul dosar nu se află în proprietatea reclamanților, ceea ce a și generat formularea, de către acestea, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a nevalabilității titlului statului pentru apartamentul în litigiu. Așadar, recurenții nu sunt titularii unui „bun” din perspectiva Convenției Europene, neputând pretinde protecția și garanțiile asigurate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea lor.

De altfel, și potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, se considera că „își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” doar persoanele ale căror imobile fuseseră preluate fără titlu valabil. Nu se poate pune problema aplicării, în speță, a unor norme contrare normelor internaționale, care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României, au prioritate față de dreptul intern în materia protecției drepturilor fundamentale ale omului, dacă normele interne contravin celor internaționale.

După cum s-a menționat deja, s-ar fi putut pune problema contradicției între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care reclamanții s-ar fi regăsit în ipoteza art. 2 alin. (2) din legea specială de reparație, și anume, deși ar fi beneficiat de o hotărâre de constatare a nevalabilității titlului statului de preluare a apartamentului în litigiu, nu ar fi putut să-l obțină în natură. Nu este cazul reclamanților, care nu beneficiază de o asemenea hotărâre, astfel încât nu se pune problema ca dispozițiile Legii nr. 10/2001 să contravină, prin vreuna dintre normele din conținutul său, Convenției.

Din acest punct de vedere, nu se poate constata nici încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, părțile neavând un „bun” cu privire la care să poată pretinde aplicarea garanțiilor documentului european; în plus, textul menționat nu impune statelor obligația de retrocedare a imobilelor preluate în regimul trecut și dacă acestea decid restituirea au o marjă de apreciere destul de amplă în stabilirea condițiilor în care pot fi acordate măsuri reparatorii pentru asemenea bunuri.

Singura formă de restituire permisă reclamanților, față de toate circumstanțele speței, analizate mai sus, este cea corespunzătoare imobilelor preluate cu titlu valabil, înstrăinate către terți, părțile formulând, de altfel, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea reparației în echivalent și obținând astfel dispoziția din 2005. Cum deja s-a arătat, atât în jurisprudența C.E.D.O., cât și în decizia în interesul legii nr.. 33/2008 s-a arătat că nu se poate repara o nedreptate făcută foștilor proprietari deposedați abuziv în regimul trecut printr-o nouă nedreptate făcută, de data aceasta, celor care au cumpărat cu bună credință un imobil de la stat, încrezându-se în dreptul acestuia de a transmite, în mod valabil, bunul.

O astfel de soluție ar însemna transpunerea răspunderii statului pentru preluarea abuzivă a bunului către actualul proprietar, ceea ce reprezintă o sarcină disproporționată pentru acesta din urmă. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanții M.C.I. și M.F.M., care au invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenții au arătat că din motivarea deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu a acordat atenție analizei juridice pe care apelanții au susținut-o în cuprinsul motivelor de apel și a cererii introductive/note de ședință/concluzii orale, ci s-a mulțumit să invoce în argumentația folosită incidența normei speciale, Legea nr. 10/2001, și dispozițiile deciziei 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub un prim aspect, se impune a fi constatată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, concluzie cu incidență asupra operațiunii juridice de stabilire a titlului prioritar. Astfel, Decretul 92/1950 era contrar Constituției din 1948, care prin art. 8 recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10 permitea exproprierile doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, interzicând așadar și exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. De asemenea, el contravenea și Declarației Universale a Drepturilor Omului, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite.

Sub al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâtă și încheiat în baza Legii 112/1995, nedesființat până în prezent, se impune a se considera că prevederile de drept substanțial ale Legii 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății. Așa cum s-a stabilit și în cadrul deciziei în interesul legii nr.. 33/2008, cât timp există o lege specială care reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945-1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație.

Dată fiind această apreciere cu caracter general și preliminar, se impune a se porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene a drepturilor omului, să se ajungă la concluzia necesitații înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de succesorul chiriașei-cumpărătoare, a normei interne speciale, în virtutea prevalentei normei internaționale, posibilitate instituită în mod expres de decizia în interesul legii nr.. 33/2008, precum și de dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu electiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.” În situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului, fiind îndeplinite și celelalte două cerințe expuse în paragraful deciziei în interesul legii evocate.

Astfel, sub aspectul neconformității legii speciale cu Convenția, prin reglementarea din art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu bună-credință”, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate. Ar părea în aceste condiții că, în compararea drepturilor autorilor părților, presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului sunt preferabile titlurile dobânditorilor de bună credință, în vreme ce reclamanții nu vor avea decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea despăgubirilor (Fondul Proprietatea), C.E.D.O. a constatat, în mod repetat, totala sa ineficiență, arătând în mod expres că ineficiența Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează condamnările sale împotriva României în astfel de cauze (recenta cauză M.A. și alții c. României - hotărârea din 12 octombrie 2010; cauza Ruxandra Ionescu c. României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; cauza Katz c. României - hotărârea din 20 ianuarie 2009; cauzele Loewenton c. României și Niță contra României – hotărârile din 26 ianuarie 2010). Chiar și în urma listării la bursă a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în recenta cauză pilot M.A.

și alții contra României, se înregistrează totuși un proces de așteptare din partea investitorilor, ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acțiunile sale, în numele acționarului majoritar, Ministerul de Finanțe, care deține aproape 39% din capitalul social al societății. Conform condițiilor stabilite încă din anul 2010, programul se va desfășura până la 1 martie 2012, iar valoarea la care pot fi achiziționate acțiunile este între 0,2 și 1,5 RON pe acțiune. Titlurile nu pot fi cumpărate însă, decât dacă se tranzacționează cu discount față de valoarea unitară a activului net. Toate aceste fapte determină în continuare inefectivitatea accentuată a acestui fond, astfel că procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă de despăgubire.

Dovada invincibilă a acestei ineficiențe, în cazul concret al reclamanților, este dedusă din lipsa oricărei despăgubiri în favoarea lor până în prezent, în pofida existenței dispoziției administrative din 17 octombrie 2005 a Primarului General, de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. Principiul „spcialia generalibus derogant” vizează în mod fundamental căi procesuale viabile, efective, și nu unele ineficace. Or, aplicarea legii speciale a denotat în timp caracterul său ineficace, raportat la care trebuie să se recunoască reclamanților, în temeiul celor statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării lor.

Cu alte cuvinte, în temeiul principiului convențional al priorității, se va reactiva drept mecanism judiciar eficient acțiunea în revendicare reglementată de dreptul comun în materie, evident circumstanțiată de regimul juridic impus de jurisprudența dezvoltată de instanța de la Strasbourg, pe marginea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Susținerea în sensul că reclamanții vor avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existenta Legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este recunoscută în chiar invocata decizie în interesul legii.

Aprecierea se raportează, totodată, la caracterul împovărător al trimiterii reclamanților la o nouă procedură (după cea a Legii nr. 10/2001, pe care au parcurs-o fără succes în privința apartamentului în litigiu, ale cărei șanse de reușită sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii). În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriașă, constatare care interesează cererea în revendicare.

Este corectă afirmația că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor spoliați de statul comunist, însă această premisă, alături de altele menționate deja (cum ar fi cea expusă de instanța supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situații a bunurilor deținute de părți), au deschis calea acțiunii în revendicare prezente pentru reclamanți, ca unic remediu procesual eficace pentru aceștia. Pe de altă parte, nu se va putea opune nici argumentul relativ suportării de către pârâtă a consecințelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Convenția, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009, care oferă chiriașului cumpărător dreptul de a obține valoarea actuală de piață a imobilului și, în orice caz, cel puțin obținerea efectivă de despăgubiri bănești reprezentând prețul actualizat plătit pentru imobil.

Din această perspectivă, dreptul conferit pârâtei de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu va fi afectat în mod substanțial, ea urmând a fi despăgubită în mod corespunzător, fiind așadar îndeplinită și secunda cerință impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sa în interesul legii. În privința principiului neafectării securității circuitului civil, ca o a treia condiție de verificat în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, impusă de instanța supremă prin decizia în interesul legii, se observă că acesta protejează deopotrivă pe proprietarul spoliat și pe chiriașul cumpărător sau succesorul acestuia.

Trebuie observat faptul că, în cauză, indiferent de soluția adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată: respingerea acțiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamanților prin art. 2 alin. (2) al Legii 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii); admiterea acțiunii afectează efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către chiriașa cumpărătoare. În aceste condiții, trebuie aleasă varianta care determină cea mai mică atingere circuitului civil. Or, raportat la mecanismul legal viabil de despăgubire a chiriașilor cumpărători, edictat de Legea nr. 1/2009, concomitent cu posibilitatea reală a obținerii de către aceștia a prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în contrapunere cu ineficiența mecanismului de despăgubire a proprietarilor spoliați de statul comunist, circuitul civil va fi mai puțin afectat prin admiterea acțiunii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în condițiile notorietății problemei revendicărilor imobilelor naționalizate, pârâta a conștientizat și acceptat implicit riscul afectării ulterioare a securității circuitului civil, prin pierderea imobilului în favoarea proprietarilor originari. Procedând în continuare la evaluarea acțiunii în revendicare de drept comun, circumstanțiate de normele convenționale europene, potrivit argumentelor evocate anterior, trebuie observat că acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit în baza art. 480 C. civ. câteva reguli de care se ține seama în rezolvarea diferitelor litigii de revendicare. Astfel, în ipoteza în care părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, cum este cazul în speță, se procedează la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Nu mai puțin, se poate observa că în determinarea exegetică a domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de contencios european a apreciat existența unui bun atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, în recenta cauză Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.

Or, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, distincția operată de legiuitorul intern fiind afectată exclusiv exercițiului acestui drept, atribut care, evident, nu poate fi confundat din punct de vedere juridic cu existenta însăși a dreptului de proprietate. Așadar, numai și în virtutea acestei orientări de ultimă oră a C.E.D.O. din domeniul de configurare al „bunului”, se poate afirma cu certitudine că reclamanții sunt deținătorii unui bun actual în sensul Convenției.

Împrejurarea abrogării, ulterior, a acestei prevederi legale, nu poate să răpească reclamanților un drept recunoscut deja, intervenția legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl privește direct nefiind conformă principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenție sau garanțiilor instituite de art. 6 din același act european. Mai mult, prin dispoziția administrativă din 2005 a Primarului General, reclamanților li s-a restituit, în temeiul Legii nr. 10/2001, restul imobilului, ceea ce reprezintă o confirmare implicită a subzistenței dreptului de proprietate asupra imobilului. De altfel, C.E.D.O. a stabilit că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții împotriva României).

În cauză, până în prezent reclamanții nu au primit nici o despăgubire concretă pentru preluarea imobilului.

În cauza Viașu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008, instanța europeană a statuat că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski, Păduraru împotriva României, 1 decembrie 2005). Astfel, reclamanții dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că imobilul a fost preluat în mod nelegal de statul comunist, iar prin dispoziția din 2005 a Primăriei Municipiului București li s-a restituit imobilul în natură (mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995), în timp ce prin dispoziția din 17 octombrie 2005 li s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Apartamentul litigios a fost vândut pârâtei la data de 26 septembrie 1996, fără ca reclamanții să fi primit vreo despăgubire efectivă până în prezent, la circa 7 ani de la data dispoziției privind despăgubirile. Premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existentei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării locuinței către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul. În astfel de cazuri, raționamentul C.E.D.O., în analiza condițiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenta unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat a apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, spoliat de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. „Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin). În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, C.E.D.O.

ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și „de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională”. Așadar, Curtea a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii, fie legislativă, administrativă ori judiciară, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru c. României). Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale. Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâtă, se poate observa că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind în primul rând de recunoașterea legislativă a dreptului lor de proprietate, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, dar și de dispoziția administrativă din 2005 a Primarului General, care a confirmat implicit dreptul lor de proprietate asupra întregului imobil.

Totodată, demersurile lor inițiate din anul 2001 și până în prezent, de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în conflictul dintre ele se impune a se recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Așadar, în operațiunea de comparare a drepturilor autorilor părților din cauză, dreptul autorului reclamanților triumfă, spre deosebire de cel al fostei chiriașe proprietare. Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de decizia în interesul legii nr.. 33/2008, urmează a se face aplicarea directă a Convenției, cu consecința înlăturării preferabilității contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceștia. Raportat la natura juridică a prezentei acțiunii, la temeiul de drept indicat și specificat în cerere și mai ales la raționamentul juridic ce guvernează soluționarea cererii, incidența dispozițiilor actului normativ special, Legea nr. 10/2001, nu poate fi menținută.

Cererea în revendicare imobiliară vizează afirmarea și realizarea dreptului real de proprietate față de cumpărătorul imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, prin aplicarea și acordarea de eficiență juridică principiului comparării celor două titluri materializate asupra bunului. Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acțiunii în revendicare, pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă C. civ., Legea nr. 10/2001 reglementând doar măsuri reparatorii în raportul dintre „persoana îndreptățită” și organele și unitățile deținătoare, deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat (art. 1 coroborat cu art. 20 din lege).

Nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin C. civ. Nici din punctul de vedere al prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu poate fi menținută ca valabilă interpretarea potrivit căreia după apariția Legii nr. 10/2001 proprietarului nu i-ar mai putea fi la îndemână calea revendicării de drept comun, norma legală menționată exprimând doar principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeași materie. Or, Legea nr. 10/2001 nu oferă adevăratului proprietar calea procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași.

Norma legală oferă adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa alegere, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri, drept de creanță, fiind distinct de dreptul de proprietate, drept real exercitat direct asupra bunului. Concluzionând, între acțiunea în revendicare întemeiată pe C. civ. și posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate „drept comun-normă specială”, iar ipoteza art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 nu poate fi incidentă, întrucât cele două căi legale au obiecte diferite, acțiunea în revendicare vizând restituirea bunului în natură și conservarea a însuși dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului, vizează acordarea, la cerere, de despăgubiri „bănești”.

Decizia nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nu stabilește de plano respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989 și nici nu exclude posibilitatea legală de promovare a unei astfel de acțiuni. Instanța de apel a apreciat că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, astfel cum sunt determinate în art. 2, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a bunului sau măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi speciale.

Această apreciere este greșită, având în vedere faptul că instanța supremă, în decizia mai sus menționată a statuat în sensul că „după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței”.

Or, față de aceste precizări, instanța trebuia să constate faptul că procedura administrativă în ceea ce-i privește pe reclamanți a fost demarată și finalizată la data sesizării instanței, sens în care a fost depusă la dosar dispoziția Primarului General al Municipiului București din 18 iulie 2005, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului și a spațiilor libere de contracte aferente imobilului din sectorul 1, precum și dispoziția Primarului General al Municipiului București din 17 octombrie 2005, prin care s-au dispus măsuri reparatorii pentru spațiile din imobil cu privire la care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Cum aceste măsuri reparatorii nu au fost îndeplinite nici până astăzi, singura posibilitate legală de materializare a dreptului real pretins și demonstrat este acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun.

În plus, susținerea instanței de apel referitoare la faptul că nu se poate reține o limitare a dreptului de acces la justiție prin respingerea cererii de revendicare ca neîntemeiată/inadmisibilă este eronată, întrucât reclamanții urmăresc valorificarea unui drept real de proprietate, recunoașterea unui bun actual aflat în patrimoniul lor. Chiar instanța supremă a stabilit prin decizia mai sus menționată că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Or, în cazul de față, existența dispozițiilor Primarului General al Municipiului București prin care s-a restituit o parte din imobilul litigios în natură, iar pentru o parte s-au dispus măsuri reparatorii, reprezintă dovezi temeinice că imobilul a cărui revendicare se solicită este un bun actual aflat în patrimoniul reclamanților, întrucât dreptul lor de proprietate nu s-a pierdut niciodată, ci doar unul din atributele sale, și anume posesia. Deci, în speță, se poate vorbi de un bun în sensul oferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, iar negarea unui astfel de drept reprezintă atât o încălcare a art. mai sus menționat, cât și o limitare a accesului la justiție, valori ocrotite de Convenție.

Chiar Înalta Curte, în recursul în interesul legii, statuează faptul că „atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond (...) dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului”. Susținerea instanței de apel că aplicarea directă a Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O. intervine numai atunci când se constată existența unor situații juridice nerezolvate prin normele Legii nr. 10/2001, pe când în cauză, pentru imobilul litigios au fost acordate despăgubiri în temeiul dispoziției Primarului Municipiului București din 17 octombrie 2005, este eronată întrucât, neintrând pe fondul cauzei și respingând de plano, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare, aceasta nu putea să constate dacă despăgubirile au fost achitate sau nu și care este în prezent situația imobilului litigios.

C.E.D.O., în cauze similare (Tudor c. României; Matache și alții c. României), a decis că și în cazul existenței unei decizii administrative prin care s-a propus o despăgubire pentru imobilul naționalizat, părților nu li se oferă nicio garanție cu privire la durata procedurii, rezultatul acesteia sau proporționalitatea scopului urmărit (satisfacția echitabilă). În aceleași cauze, Curtea a concluzionat că măsura respingerii ca inadmisibilă a acțiunii de către instanțe, pe motiv că există o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, reprezintă o încălcare a dreptului reclamanților de acces la justiție, în măsura în care nici până astăzi nu s-a obținut vreo despăgubire și nici nu există garanția că vor obține aceste despăgubiri sau dacă acestea vor fi echitabile.

Astfel, raportat la temeiul juridic al acțiunii introductive, respectiv art. 480-481 C. civ., și la principiile juridice ce guvernează revendicarea imobiliară, buna sau reaua credință a chiriașei cumpărătoare la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora prin sine, în lumina art. 641-645 C. civ., un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților. În altă ordine de idei, atât teoria proprietarului aparent, cât și fundamentarea prezumției de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, prima reprezentând în fapt principiul de pornire în argumentarea acestei prezumții, nu pot fi apreciate ca elemente de natură a conduce la acordarea unei preferabilități a actului de înstrăinare efectuat în speță.

În ceea ce privește titlul de proprietate opus de pârâtă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, în operațiunea de comparare cu titlul reclamanților trebuie avut în vedere că acesta s-a constituit prin fraudarea Legii nr. 112/1995, în condițiile în care imobilul la care se referă nu se încadra în sfera de aplicare a acestui act normativ, întrucât nu a trecut cu titlu în proprietatea statului. Pe de altă parte, la data formulării cererii de cumpărare, termenul de 6 luni stipulat expres de legiuitor în beneficiul proprietarilor imobilelor nu era expirat, contractul fiind astfel încheiat cu încălcarea prevederilor art. 9 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 112/1995. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Criticile formulate de recurenți vizează, în esență, nerespectarea de către Curtea de Apel a deciziei în interesul legii nr.. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și nerespectarea jurisprudenței C.E.D.O.

în aplicarea acestei norme convenționale, încălcarea dreptului de acces la instanță. Or, aceste critici privesc chestiuni de nelegalitate ce se încadrează motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi examinate în continuare. Susținerile recurenților referitoare la inaplicabilitatea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în rezolvarea acțiunii în revendicare deduse judecății, sunt neîntemeiate. Aceasta deoarece, indiferent de textul de lege invocat de reclamant, în cazul acțiunilor în revendicare având ca obiect imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, formulate ulterior apariției acestui act normativ, cum este cazul acțiunii din dosarul de față, nu se poate face abstracție de existenț