ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 223/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Reclamantul N.V.M. a chemat în judecată pe pârâții

I.G., I.E. și F.O.A., pentru ca, prin compararea titlurilor de proprietate

ale părților, să se constate că titlul său este

preferabil și să fie obligați pârâții să-i lase în

deplină proprietate imobilul situat în București, sectorul 1,

acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 480 și art. 481 C.

civ.

Prin sentința nr. 1770 din 10

decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că prin hotărâri

judecătorești irevocabile au fost respinse acțiunile formulate

de reclamant împotriva pârâților, prin care fusese solicitată

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale

pârâților.

Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

pronunțat decizia nr. 211/A din 22 martie 2010, prin care au fost respinse

excepțiile tardivității apelului și a autorității

de lucru judecat și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Confirmând soluția primei

instanțe, curtea de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost

proprietatea autorilor reclamantului și a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950; că apartamentele ocupate de pârâți au fost

cumpărate de aceștia; că acțiunile formulate de reclamant

împotriva pârâților prin care solicitase constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare au fost respinse prin hotărâri judecătorești

irevocabile și că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile

deciziei nr. 33/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, că existența unui titlu

valabil încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu echivalează cu

existența unui bun în patrimoniul cumpărătorilor; că au

fost greșit interpretate, decizia nr. 33 din 9 iulie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

și practica C.E.D.O.; că titlul său de proprietate este

preferabil și că se impune admiterea acțiunii.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr. 2125 din 2

octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, a rămas irevocabilă, urmare respingerii

recursului, decizia nr. 1103A din 20 mai 2003 a Tribunalului București,

prin care a fost respinsă ca nefondată acțiunea prin care

reclamantul N.V.M. chemase în judecată pe pârâții I.G. și I.E.,

solicitând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

din 6 ianuarie 1998 și a actului adițional la contract din 20 iunie 1999

având ca obiect apartamentul nr. 1 al imobilului situat în București,

sectorul 1.

Reclamantul a chemat în

judecată și pe pârâta I. (în prezent F.) O.A. solicitând să fie

constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19

ianuarie 1999, privind apartamentul ocupat de aceasta, situat în același

imobil, acțiune ce a fost de asemenea respinsă, prin sentința

civilă nr. 2800 din 27 martie 2002, pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, hotărâre rămasă

irevocabilă.

C.E.D.O. a stabilit că

exigențele art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât

în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de

bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de

către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor

juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului

preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre

exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează a-i fi

plătite fostului proprietar despăgubiri.

Or, în prezenta cauză au fost

pronunțate hotărâri judecătorești irevocabile prin care au

fost respinse, ca nefondate, acțiunile prin care reclamantul solicitase

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale

pârâților, titlul de proprietate al acestora constituind un bun, în sensul

art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Soluția primei instanțe,

confirmată de curtea de apel este în concordanță și cu

jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Raicu contra României, Pincova și

Pinc contra Republicii Cehe), conform căreia persoanele care au dobândit

bunuri cu bună credință nu trebuie să ajungă a suporta

povara răspunderii statului care, preluase abuziv, în trecut aceste

bunuri.

În același sens, prin decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis

recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă această instanță s-a statuat că în cazul în care

există neconcordanță între legea specială și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În consecință, recursul

urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul N.V.M. împotriva deciziei nr. 211A din 22 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a -III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.