ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 223/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamantul N.V.M. a chemat în judecată pe pârâții I.G., I.E. și F.O.A., pentru ca, prin compararea titlurilor de proprietate ale părților, să se constate că titlul său este preferabil și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate imobilul situat în București, sectorul 1, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 480 și art. 481 C. civ. Prin sentința nr. 1770 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin hotărâri judecătorești irevocabile au fost respinse acțiunile formulate de reclamant împotriva pârâților, prin care fusese solicitată constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia nr. 211/A din 22 martie 2010, prin care au fost respinse excepțiile tardivității apelului și a autorității de lucru judecat și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. Confirmând soluția primei instanțe, curtea de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamantului și a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950; că apartamentele ocupate de pârâți au fost cumpărate de aceștia; că acțiunile formulate de reclamant împotriva pârâților prin care solicitase constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare au fost respinse prin hotărâri judecătorești irevocabile și că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr. 33/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că existența unui titlu valabil încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu echivalează cu existența unui bun în patrimoniul cumpărătorilor; că au fost greșit interpretate, decizia nr. 33 din 9 iulie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și practica C.E.D.O.; că titlul său de proprietate este preferabil și că se impune admiterea acțiunii. Recursul este nefondat. Prin decizia nr. 2125 din 2 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a rămas irevocabilă, urmare respingerii recursului, decizia nr. 1103A din 20 mai 2003 a Tribunalului București, prin care a fost respinsă ca nefondată acțiunea prin care reclamantul N.V.M.

chemase în judecată pe pârâții I.G. și I.E., solicitând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 6 ianuarie 1998 și a actului adițional la contract din 20 iunie 1999 având ca obiect apartamentul nr. 1 al imobilului situat în București, sectorul 1. Reclamantul a chemat în judecată și pe pârâta I. (în prezent F.) O.A. solicitând să fie constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999, privind apartamentul ocupat de aceasta, situat în același imobil, acțiune ce a fost de asemenea respinsă, prin sentința civilă nr. 2800 din 27 martie 2002, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, hotărâre rămasă irevocabilă. C.E.D.O. a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează a-i fi plătite fostului proprietar despăgubiri. Or, în prezenta cauză au fost pronunțate hotărâri judecătorești irevocabile prin care au fost respinse, ca nefondate, acțiunile prin care reclamantul solicitase constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, titlul de proprietate al acestora constituind un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția primei instanțe, confirmată de curtea de apel este în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Raicu contra României, Pincova și Pinc contra Republicii Cehe), conform căreia persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință nu trebuie să ajungă a suporta povara răspunderii statului care, preluase abuziv, în trecut aceste bunuri. În același sens, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanță s-a statuat că în cazul în care există neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În consecință, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.V.M. împotriva deciziei nr. 211A din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a -III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.