ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față;

Prin contestația în

anulare înregistrată sub nr. de mai sus contestatorul D.G. a solicitat anularea

deciziei civile nr. 2159 din 26 martie 2010 a

Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă, în temeiul art. 318 C. proc. civ.

Astfel contestatorul

a susținut că deși instanța de recurs a fost investită cu soluționarea a două

recursuri ce viza decizia civilă nr. 763 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, și cel de-al doilea împotriva încheierii de ședință din 22 ianuarie 2009

tot a Curții de Apel București, instanța nu a soluționat decât recursul

împotriva deciziei, nu și a încheierii de ședință din 22 ianuarie 2009.

Cum recursul

împotriva acestei încheieri nu putea fi respins tot ca tardiv, suntem în opinia

contestatorilor în prezența unei greșeli materiale în sensul dispozițiilor art.

318 C. proc. civ.

Se mai susține în

aceeași idee că încheierea de ședință din 22 iunie 2009 a Curții de Apel București nu este o încheiere premergătoare, fiind pronunțată ulterior deciziei

prin care această instanță a soluționat apelul.

Cum instanța de

recurs a fost investită cu recursul împotriva acestei încheieri, susțin

contestatorii, instanța era obligată să soluționeze și acest recurs.

Astfel în opinia

contestatorului dezlegarea dată prin decizia contestată este rezultatul unei

greșeli materiale deoarece instanța de recurs nu s-a pronunțat și pe recursul

declarat împotriva încheierii de ședință din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, recurs ce nu era însă tardiv.

Examinând hotărârea

atacată pe calea contestației în anulare prin prisma motivelor invocate și a

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 2159 din 26 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, s-a respins ca tardiv recursul reclamantului D.G.

împotriva deciziei civile nr. 760 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția civilă, reținându-se următoarele considerente:

Prin sentința civilă

nr. 1610 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului București s-a respins acțiunea reclamantului

înaintată împotriva pârâtei SC A.M.C. SRL și SC E. & CO SRL privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 1135/2002 încheiat între pârâte și obligarea pârâtei SC E. & CO SRL

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren de 1643 mp situat în

București, sector 1.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului

prin decizia civilă nr. 763 din 23 octombrie 2008.

La 14 ianuarie 2009

reclamantul a solicitat instanței de apel comunicarea în mod legal a deciziei

nr. 763 din 23 octombrie 2008 pronunțată de această instanță, susținând că

hotărârea nu fost comunicată în mod legal, procedura efectuată în acest sens la

22 decembrie 2008 fiind făcută în mod greșit la fostul nr. 51 și nu la cel

actual.

S-a mai reținut că

prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2009 Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, a respins cererea reclamantului pe considerentul că

hotărârea i-a fost comunicată în mod legal la domiciliul ales imediat de acesta

în cererea de apel, respectiv la Cabinetul de avocatul „J.I.”, situat în

București.

Împotriva acestei

decizii a instanței de apel a declarat recurs reclamantul iar în ședința

publică din 26 martie 2010 instanța de recurs a pus în discuția părților

expertiza tardivității declarării recursului fiind admisă pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 301 C.

proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel.

În

speță, decizia atacată a fost comunicată reclamantului la 22 decembrie 2008 la

domiciliul procesual ales și indicat ca atare chiar prin cererea de chemare în

judecată (împrejurarea nemodificată pe parcursul soluționării cauzei), ceea ce

rezultă din dovada de comunicare de la fila 127 din dosarul de apel, care

îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute, sub sancțiunea nulității,

de art. 100 alin. (3) C. proc. civ. și face dovada comunicării la adresa

corectă, respectiv Bd. D. nr. 51 sect.1 până la înscrierea în fals.

Cât timp

nu s-a făcut, conform art. 100 alin. (4) C. proc. civ., înscrierea în fals

împotriva acestei dovezi de comunicare, adresa nr. 124 din 12 ianuarie 2009

emisă de oficiul poștal în sensul că, din greșeală, citația a fost comunicată

la vechiul număr poștal 51, situat pe aceeași stradă, este fără relevanță.

Față de

data comunicării deciziei din apel - 22 decembrie 2008, recursul declarat de

reclamant la -9 ianuarie 2009, este tardiv întrucât a fost formulat cu

depășirea termenului imperativ de 15 zile prevăzut de

art. 301 C. proc. civ.

Contestația

în anulare formulată împotriva deciziei civile sus evocate este nefondată.

Primul

motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ. privitor la formularea contestației în

anulare, se referă la dezlegarea dată recursului ca rezultat al unei erori

materiale și are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului.

Este una

din acele greșeli pe care le comite instanța prin confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Textul

vizează greșeli de fapt involuntare iar nu greșeli de judecată.

Or din

perspectiva celor expuse, susținerea contestatorului că instanța nu s-a

pronunța și cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de ședință din

22 ianuarie 2009, vizează greșeli de judecată și nu greșelile materiale la care

face referire textul art. 318 C. proc. civ.

De

altfel dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., reglementează tocmai

ipoteza omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere,

situație în care se poate solicita completarea hotărârii.

Cum

motivul invocat de contestator nu se circumscrie dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., urmează a se respinge ca nefondată contestația în anulare formulată

împotriva deciziei civile nr. 2159 din 26 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge,

ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul D.G. împotriva

deciziei nr. 2159 din 26 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

februarie 2011.