ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 946/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civilă si de proprietate intelectuală în dosarul nr. 1866/1/2008 s-a constatat pe cale necontencioasă lipsa efectelor rezoluției administrative, date în exercitarea atribuțiilor specifice șefului secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți, pe perioada 4 iunie-4 octombrie 2007, cu referire la dosarul nr. 1769/283/2006 al Tribunalului Dâmbovița. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că la data de 8 decembrie 2008 s-a înregistrat pe rolul acestei instanțe cererea numitului B.T. vizând lămurirea înțelesului și întinderii dispozitivului încheierilor din 29 februarie 2008, respectiv, 18 august 2008 pronunțate de Înalta Curte în dosarul nr. 1866/1/2008, pe motiv că nu sunt întrutotul clare și neechivoce, astfel încât creează efecte neconforme cu legea.

S-a constatat că prin încheierea dată în cameră de consiliu la 29 februarie 2008, Înalta Curte a admis cererea aceluiași petent și a constatat că rezoluția administrativă din 4 iunie 2007, dispusă de președintele secției în baza atribuțiilor administrative necontencioase, privind suspendarea judecății dosarului nr. 1769/283/2006 al Tribunalului Dâmbovița, nu produce efecte în perioada 4 iunie-4 octombrie 2007. Pentru a dispune astfel, instanța supremă, investită cu soluționarea cererii potrivit prevederilor art. 331-339 C. proc.

civ., a constatat că rezoluția menționată este ulterioară judecării cauzei de către Tribunalul Dâmbovița, care a avut loc la data de 29 mai 2007, cererea de strămutare fiind ulterior respinsă de Înalta Curte la data de 4 octombrie 2007. Ulterior, prin încheierea din cameră de consiliu din 18 august 2008, Înalta Curte a respins cererea aceluiași petent, având la bază alte temeiuri decât cele din cererea vizând lămurirea înțelesului și întinderii încheierii din 29 februarie 2008. Înalta Curte a constatat că cererea petentului este, în cadrul procedurii necontencioase, admisibilă, în această materie neoperând autoritatea de lucru judecat.

S-a reținut că, în fapt, deși încheierea din 29 februarie 2008, nu este echivocă și contradictorie, pentru buna administrare a justiției și protejarea intereselor legitime ale tuturor părților, există interesul juridic de a se constata, tot pe cale necontencioasă, lipsa efectelor rezoluției administrative în discuție pe perioada 4 iunie-4 octombrie 2007. S-a considerat însă că Înalta Curte nu are abilitarea legală de a lua alte măsuri în cadrul procesului aflat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, solicitarea petentului în sensul anulării dispozițiilor unei alte instanțe, ce fac obiectul unor căi de atac, neputând fi primită.

Împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 din dosarul nr. 1866/1/2008 a declarat recurs petentul B.T., înregistrat la registratura generală a Înaltei Curți la 13 martie 2009, iar la completul de 9 judecători la data de 17 martie 2009. Recursul nu a fost motivat în fapt și în drept, recurentul precizând că va detalia motivele după ce i se va comunica data examinării cererii sale. Prin încheierea nr. 601 din 6 iulie 2009 a completului de 9 judecători s-a scos cauza de pe rol și s-a trimis dosarul secției civile și de proprietate intelectuală spre competentă soluționare, având în vedere dispozițiile art. 336 alin. (1) și 339 alin. (3) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 republicată.

Urmare a scoaterii de pe rol, recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală la 4 noiembrie 2009, termenul de judecată stabilit aleatoriu la 20 aprilie 2010 fiind preschimbat, la cererea petentului, la 9 februarie 2010, cu citarea părților. Prin decizia civilă nr. 769 din 9 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 8655/11/2009 s-a respins ca tardiv recursul declarat de B.T. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 pronunțată de această instanță în dosarul nr. 1866/1/2008. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că potrivit dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. proc.

civ., încheierea prin care se încuviințează cererea formulată în cadrul procedurii necontencioase este supusă recursului, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, termenul de recurs curge de la pronunțare, pentru cei care au fost de față, și de la comunicare pentru cei care au lipsit. Curtea a mai reținut că, în speță, dezbaterile în fond asupra cererii petentului B.T.

au avut loc în ședința camerei de consiliu de la 9 ianuarie 2009, fiind consemnate în cuprinsul acestei încheieri când, Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la 13 ianuarie, 19 ianuarie și 22 ianuarie 2009. Așa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la 9 ianuarie 2009, petentul a fost prezent, fiind asistat de avocat C.V., care a pus concluzii orale și a depus note scrise, rezultând că, pentru petent, termenul de recurs a început să curgă de la pronunțarea încheierii recurate, respectiv, de la data de 22 ianuarie 2009. Raportat la acest moment, recursul înregistrat la data de 13 martie 2009 a fost tardiv declarat, fiind depășit termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. cu referire la art. 336 alin. (2) din același cod. Împotriva acestei decizii, numitul B.T. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., arătând că faptul constatării tardive a recursului declarat împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 reprezintă o greșeală materială, soluția fiind adoptată fără a se lua în considerare probatoriile existente la dosarul cauzei. În acest sens, mai arată că, la câteva zile de la pronunțarea încheierii sus-menționate, a solicitat și i s-a eliberat un certificat de grefă în care nu s-a indicat posibilitatea declarării vreunui recurs, aspect care dacă ar fi fost cunoscut de către petent, ar fi uzat de calea respectivă de atac.

Contestația este nefondată, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Motivul invocat de contestator, respectiv, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Este deci vorba despre acea greșeală pe care o poate comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestație în anulare în înțelesul art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe și să poată fi sesizată în mod concret, în dosarul în care s-a dat soluția a cărei anulare se cere, fiind apreciată ca atare în raport de datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii. Deși în principiu motivul invocat de contestator, și anume, acela al greșitei respingeri a recursului ca tardiv, se circumscrie noțiunii de greșeală materială în sensul prevăzut de textul legal anterior citat, în cazul concret dedus judecății nu sunt întrunite condițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. Astfel, prin decizia contestată, având ca obiect recursul declarat de B.T.

împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți, s-a constatat că această încheiere a fost supusă căii de atac a recursului la data de 13 martie 2009, în condițiile în care termenul de recurs începuse să curgă pentru petent de la data pronunțării, respectiv, 22 ianuarie 2009, conform art. 336 alin. (2) C. proc. civ., întrucât petentul fusese prezent la dezbateri și beneficiase și de asistență juridică calificată, fiind asistat de avocat. Față de cele arătate, rezultă că termenul de recurs expirase la data declarării, și anume, 13 martie 2009. Termenul de recurs este un termen imperativ și peremptoriu, iar nerespectarea lui atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita această cale de atac, tardivitatea recursului putând fi invocată de oricare dintre părți și de instanță, din oficiu.

Problema tardivității se rezolvă pe baza actelor existente la dosar, data depunerii recursului rezultând din recipisa de predare a cererii la poștă sau din faptul înregistrării ei la instanța competentă. Or, în prezenta cale extraordinară de atac nu s-au administrat dovezi contrare celor care au condus la respingerea ca tardiv a recursului ce a făcut obiectul dosarului nr. 5684/63/2007, astfel încât decizia contestată nu este rezultatul unei greșeli materiale în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul B.T., împotriva deciziei civile nr. 769 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.