ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5250/2011

Prin Decizia civilă nr. 98/ A sin 13 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante C.A., D.Y.M.J. și Ș.M. împotriva sentinței civile nr. 1229 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant P.M. și intimații - pârâți Statul Român prin M.F.P., T.V.V., T.F., I.V. și I.C., N.P., M.V. și M.N., D.L., L.L.A., M.A. și M.A. și G.V.; a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare aceleiași instanțe. A respins cererea de aderare, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: La data de 20 septembrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost înregistrată, sub nr. 32938/3/2006, cererea formulată de reclamanții P.M.

și C.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P., T.D., T.F., I.V., I.C., N.P., V.R., M.V., M.N., D.L., H.S.A., M.A., M.A. și C.C. și C.S.A., prin care s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului situat în București, sector 5, constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâților și obligarea acestora la lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestui imobil. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că sunt proprietarii imobilului în litigiu, în condițiile în care Decretul nr. 92/1950 prin care acesta a fost naționalizat nu își poate produce efectele, iar dreptul de proprietate este dovedit cu actele atașate la dosar.

Pârâții au devenit titularii dreptului de proprietate prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu Statul, în baza Legii nr. 112/1995. Acțiunea a fost precizată pe cadru procesual activ, în sensul că au calitatea de reclamanți și D.Y.M.J. și Ș.M. și pe cadru procesual pasiv, prin introducerea în cauză a numitului G.V. în calitate de pârât în locul pârâților C.S.A. și C.C. Prin sentința civilă nr. 333 din 27 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția de netimbrare și a fost anulată cererea formulată, ca netimbrată. Prin Decizia civilă nr. 376/ A din 06 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și familiei, a fost admis apelul formulat de reclamanți, a fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 27698/3/2007. După înregistrarea pe rolul acestei instanțe, prin sentința civilă nr. 1349 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale, cauza fiind înaintată spre competentă soluționare Judecătoriei sector 5 București. Prin sentința civilă nr. 4157 din 10 iunie 2008 a Judecătoriei sector 5 București a fost admisă excepția necompetenței materiale, constatându-se ivit conflictul negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 4 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind reînregistrată pe rolul Secției a IV-a la data de 27 martie 2009. La termenul de judecată din data de 18 mai 2009 a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei V.R.

Prin sentința civila nr. 1229 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității invocată de pârâți prin întâmpinare, respingându-se acțiunea în temeiul acestei excepții. Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut următoarele: Acțiunea în revendicare este întemeiată pe disp. art. 480 și urm. C. civ., acest aspect fiind precizat expres de reclamanți în cererea de chemare în judecată. În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum se susține ca este cazul la speță, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi. Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este și situația imobilului ce face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiții, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, este pe deplin aplicabilă în speță, iar incidenta dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și a autorității publice pârâte fiind astfel inadmisibilă. Aceasta este interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea Deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față.

Aceeași motivare și soluție au fost menținute de Înalta Curte de Casație și Justiție și în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care acțiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin reprezentanții săi, cât și situația în care acțiunea este formulată în contradictoriu cu cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Ca situație de excepție, s-a menționat „ca nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. Prin urmare, pe cale de excepție, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni admisibilă și ar trebui analizată pe fond doar în situația în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre judecătorească care i-ar recunoaște dreptul la restituire în natură, aspect imposibil de obținut în baza Legii speciale nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost legal înstrăinat, situație în care instanța va analiza pe fond preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Nu pot fi reținute considerațiile reclamanților în sensul că s-ar regăsi în situația de excepție, a admisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, întrucât nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că aveau un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Reclamanții au folosit calea legii speciale-formularea acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, posibilitate oferită de legea specială pentru a obține restituirea în natură, acțiune pe care au lăsat-o însă în nelucrare.

Prin urmare, nici în urma acestui proces, reclamanții nu au obținut recunoașterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al C.E.D.O. Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea dată prin Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanților li s-a perimat acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură. Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială și titlul lor va deveni inatacabil, fiind protejată securitatea raporturilor juridice. Or, a accepta admisibilitatea acțiunii în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, cu încălcarea legii speciale, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum e Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.

În concluzie, tribunalul a reținut că atât timp cât reclamanții nu au un “bun” în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se restitui imobilul în natură, o speranță legitimă în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ca lege specială, care oferă reclamanților doar posibilitatea obținerii despăgubirilor. Principiile deciziei în interesul legii menționate mai sus au fost preluate în totalitate de Legea nr. 1/2009, lege care stabilește imposibilitatea restituirii în natură (fie pe calea legii speciale, fie pe calea dreptului comun) a imobilelor valabil înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Asupra apelului declarat în cauză, instanța de apel a reținut următoarele: In mod greșit prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii considerând că, de plano, orice acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, exceptând situația în care printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților și, ca atare, se poate considera că reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în prezenta cauză reclamanții au invocat inexistența titlului statului asupra imobilului în litigiu, aspect care impunea instanței să analizeze cu prioritate acest aspect, având în vedere că, la momentul introducerii acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar în raport de dispozițiile menționate trebuia să se stabilească dacă statul are sau nu titlu asupra imobilului și, totodată, dacă titlul statului, în măsura în care exista, este sau nu un titlu valabil.

În raport de concluzia la care se ajungea în urma acestei analize se putea stabili dacă reclamanții au sau nu un „bun”, întrucât dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o recunoaștere a statului cu privire la dreptul de proprietate al celor a căror imobile au fost preluate fără titlu sau fără titlu valabil, recunoaștere care are ca efect tot existența unui „bun” în patrimoniul persoanelor menționate ori de câte ori se stabilește că statul nu are titlu sau că titlul său nu este unul valabil. Ca atare, în mod eronat prima instanță a considerat că existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul I al CEDO poate fi reținută doar în cazul recunoașterii dreptului prin hotărâre judecătorească, recunoașterea dreptului fiind făcută și prin dispozițiile legale menționate, care devin incidente ori de cate ori se stabilește că statul nu are titlu sau titlul acestuia nu este valabil.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a considerat că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 atrage în mod automat inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Astfel, instanța nu a analizat în ce măsura Legea nr. 10/2001 constituia în prezenta cauză o „lege specială”, care să poate fi aplicată cu prioritate.

Trebuie remarcat că prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că în caz de concurs între legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și, totodată, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Ca atare, un prim aspect analizat prin decizia menționată este cel al raportului între legea specială și legea generală, stabilindu-se că, în măsura în care se pune problema unui concurs între legea specială și legea generală, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale.

In consecință, prima instanță ar fi trebuit să analizeze cu prioritate în ce măsura în prezenta cauză se pune problema unui concurs între Legea nr. 10/2001 și revendicarea de drept comun întemeiată pe dispozițiile C. civ., aspect care nu putea fi clarificat decât prin analiza temeiniciei susținerii reclamanților în sensul că titlul statului nu există, iar dreptul lor de proprietate a subzistat, de concluzia instanței cu privire la acest aspect depinzând și clarificarea existenței sau nu în cauză a problemei concursului între legea specială și dreptul comun în materia revendicării. Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv - cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil - doar pentru acele imobile care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 se mai aflau în patrimoniul statului sau se aflau în patrimoniul unor societăți asupra patrimoniului cărora statul avea putere de decizie.

Pentru aceste imobile Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedură administrativă. Însă, pentru imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în patrimoniul statului întrucât făcuseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 nu a mai reglementat vreo procedură administrativă. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din lege, „Persoana îndreptățită va notifica în termen de … luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului…”.

Totodată, potrivit art. 29 alin. (4) din lege „În situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale, persoana îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia…” Ca atare, Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură de restituire în natură sau prin echivalent numai pentru imobilele deținute de o persoană juridică la momentul intrării în vigoare a legii, iar pentru imobilele înstrăinate din patrimoniul administrației centrale sau locale legea reglementează o procedură doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Nu există nici o dispoziție care să reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fără titlu sau fără titlu valabil.

În condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea căreia i se adresează notificarea în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu/fără titlu valabil și ieșite în orice mod din patrimoniul statului, nu se poate reține nici existența unei reglementări speciale, care să se aplice cu prioritate în raport cu dreptul comun în materie. Nu se poate susține că, în lipsa unei reglementari exprese, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă și în situația imobilelor preluate fără titlu/fără titlu valabil și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, Legea nr. 10/2001 în art. 2 alin. (2) a recunoscut expres dreptul de proprietate în favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009) nu este de natură să înlăture efectele recunoașterii și, deci, existența unui „bun” în sensul jurispudenței CEDO în patrimoniul reclamantei.

Recunoscând dreptul de proprietate asupra acestor imobile în favoarea foștilor proprietari sau succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii și restrictive în raport cu dreptul comun în materia revendicării reprezintă din punct de vedere art. 1 din Protocolul 1 al CEDO o „ingerință” care este permisă statelor cu condiția ca ea sa fie „prevăzută de lege”, iar legea care o prevede să fie „accesibilă, precisă și previzibilă”(Hentrich împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, & 42, și Lithgow și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, & 110, Paduraru împotriva României & 77,Viasu împotriva României & 62, s.a.) . În consecință, prima instanță ar fi trebuit să analizeze și să clarifice în primul rând aspectul legat de existența și valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, în raport de acest aspect putându-se soluționa și excepția invocată.

Mai mult, o mare parte a argumentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate nu privesc admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii de față, ci temeinicia acesteia și, ca atare, fondul dreptului dedus judecății. În consecință, curtea a admis apelul formulat si, desființând hotărârea atacată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu privire la cererea de aderare la apel, în raport cu condițiile de admisibilitate a acesteia, curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., „Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe …”.

Or, în prezenta cauza, apelul nu este făcut de „partea potrivnica”, ci chiar de ceilalți reclamanți, cererea de aderare la apel fiind făcută tot de către un reclamant. În consecință, reclamantul P.M. avea posibilitatea de a formula apel. Cererea de aderare la apel nu poate fi primită întrucât nu este formulată de cel în favoarea căruia este reglementată această instituție și, totodată, întrucât pe această cale se tinde la eludarea dispozițiilor privind termenul în care reclamantul putea declara apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, T.V.V., T.F., I.V., I.C., N.P., M.V., M.N., D.L., L.L.A., M.A., M.A., G.V. și reclamanții C.A., D.Y.M.J., Ș.M.

1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român. Prin recursul formulat de acest pârât se susține, în esență, legalitatea sentinței primei instanțe, cu referire la jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și la Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte, Secții Unite. 2. Recursul declarat de pârâtul Goldbergher Valeriu. - La toate termenele de judecată citarea sa, dar și comunicarea hotărârii judecătorești recurate, s-a făcut în București, str. Dr. P., sector 5. Or, încă de la Judecătoria Sector 5 a indicat un domiciliu ales la Cabinetul avocatului ales să-i reprezinte interesele, respectiv S.F.A., cu sediul în București, str. B.,sector 3, adresă la care nu a fost citat niciodată.

Deși a fost absent la termenele de judecată, în apel, s-a consemnat că este reprezentat prin avocat E.L. deși aceasta nu a avut vreodată încheiat cu sine un contract de asistență judiciară și reprezentare. - Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii modificatoare a acțiunii principale formulate de reclamantul P.M. În considerentele deciziei civile instanța se referă la această cerere făcându-se mențiunea că se va respinge, dar în dispozitivul hotărârii nu se pronunță în nici un mod instanța. - Niciuna dintre instanțe nu se pronunță asupra apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Sectorului 5 București. A relatat cu acel prilej că soții E. (foști C.) au cumpărat apartamentul în litigiu prin contractul din 24 noiembrie 1973 cu Statul Român, iar el a cumpărat de la aceștia prin contractul din 21 decembrie 1999, înscris în CF, sector 5, București.

3. Recursul declarat de ceilalți pârâți. - Corect a reținut instanța de fond că reclamantele nu au „bun" recunoscut în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO. Instanța de fond a avut în vedere printre altele, împrejurarea că reclamantele au uzat de dreptul recunoscut de Legea nr. 10/2001, acela de a solicita nulitatea/anularea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nevalorificând în mod eficient această posibilitate prin lăsarea în nelucrare (perimare) a acțiunii în nulitate inițiata. Este corect astfel raționamentul instanței de fond în sensul că, din această perspectivă, neavând recunoscut dreptul de a dobândi imobilul în natură-o speranță legitimă în sensul Convenției, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care conferă reclamantului vocația de a primi despăgubiri.

- Instanța, în baza atribuțiunilor procedurale pe care le are și anume calificarea naturii juridice a cererii introduse de reclamanți, în mod just a calificat acest capăt de cerere ca fiind o apărare în susținerea cererii de revendicare formulată pe dreptul comun. Chestiunea nulității titlului statului, respectiv legalitatea sau nelegalitatea modalității de preluare (cu titlu sau fără titlu), este o chestiune inerentă soluționării acțiunii în revendicare, care este avută în vedere în procedura de comparare a titlurilor. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte costată că recursurile formulate în cauză sunt fondate, în considerarea celor ce succed. - Critica referitoare la nelegala citare a pârâtului G.V.

va fi analizată cu prioritate, datorită consecințelor pe care le atrage. La termenul din data de data de 16 martie 2010 în fața instanței de apel s-a reținut că pârâtul este reprezentat de avocat E.L., deși acesta nu era menționat pe delegația existență la dosar, motiv pentru care nu a mai fost citat la termenele ulterioare, fiind reținut cu termen în cunoștință. Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 153 C. proc. civ., producându-i părții o vătămare, așa cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care poate fi înlăturată nu numai prin anularea deciziei de apel, cu aplicarea acelorași dispoziții procedurale și a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Vătămarea poate fi înlăturată prin analizarea situației sale procesuale în raport de criticile formulate prin cererea de apel și cele arătate în cele ce urmează.

Instanța de apel a reținut că prima instanță trebuia să clarifice cu prioritate aspectul legat de existența și valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, iar în raport de concluzia la care se ajungea în urma acestei analize se putea stabili dacă reclamanții au sau nu un „bun” în sensul Convenției Europene. Aceasta întrucât fostele dispoziții ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, reprezentau o recunoaștere a statului cu privire la dreptul de proprietate al celor al căror imobil a fost preluat fără titlu sau fără titlu valabil, recunoaștere care are ca efect tot existența unui „bun” în patrimoniul acestor persoane ori de câte ori se stabilește că statul nu are titlu sau titlul nu este unul valabil.

Contrar celor dispuse de instanța de apel, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către reclamanți a unui „bun”în sensul jurisprudenței Curții Europene. Aceasta întrucât prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reținut că, „143. Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotararile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.” În lumina jurisprudenței Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană. Restituirea în natură a imobilului în litigiu nu ar putea fi dispusă de către instanță în condițiile în care titlurile deținute de pârâții cumpărători nu au fost desființate. După cum a reținut instanța de apel, acțiunea având ca obiect nulitatea contractelor deținute de către pârâți a fost constată perimată anterior introducerii acțiunii ce face obiectul dosarului de față.

Valabilitatea acestor contracte nu putea fi oricum analizată de instanță, date fiind cadrul procesual al litigiului de față și dispozițiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată. Prin urmare, se constată că în mod greșit s-a considerat de către curtea de apel că este necesară trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță pentru rejudecarea cauzei sub aspectul nevalabilității titlului statului. În condițiile în care reclamanții nu au un „bun”, după cum în mod corect se susține prin unul dintre recursurile declarate în cauză, iar pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției Europene, titlurile pe care le dețin nefiind desființate, în mod corect a fost soluționată cauza de către prima instanță prin respingerea acțiunii - ceea ce face să fie fondate criticile de recurs aferente, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Deși respingerea acțiunii de către prima instanță a fost urmarea admiterii excepției inadmisibilității, din considerentele hotărârii rezultă că s-au analizat titlurile deținute de ambele părți, operațiune specifică unei comparări de titluri, dându-se eficiență deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, secții unite. Și în decizia de apel se reține că o mare parte a argumentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate nu privesc admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii de față, ci temeinicia acesteia și, ca atare, fondul dreptului dedus judecății. După cum s-a susținut în recursul declarat de pârâtul G.V., deși în considerente se reflectă soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de aderare la apel formulată de către reclamantul P.M., dispozitivul nu cuprinde o asemenea mențiune, ceea ce face să fie fondat și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Față de cele reținute mai sus, nu se mai impune analiza celorlalte critici de recurs. Urmare considerentelor reținute asupra criticilor analizate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință. Se vor admite recursurile declarate de pârâți și, văzând și criticile formulate prin cererea de apel, precum și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., se va modifica decizia, în sensul că: Se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.A., D.Y.M.J., Ș.M. împotriva sentinței 1229 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Se va respinge ca inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de P.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții T.V.V., T.F., I.V., I.C., N.P., M.V., M.N., D.L., L.L.A., M.A., M.A.A., G.V. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală A Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 98/ A din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică decizia, în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.A., D.Y.M.J., Ș.M. împotriva sentinței 1229 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Respinge ca inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de P.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.