ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5250/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5250/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin Decizia civilă nr. 98/ A sin 13 aprilie

2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante C.A.,

D.Y.M.J. și Ș.M. împotriva sentinței civile nr. 1229 din 26 octombrie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimatul - reclamant P.M. și intimații - pârâți Statul Român prin M.F.P., T.V.V.,

T.F., I.V. și I.C., N.P., M.V. și M.N., D.L., L.L.A., M.A. și M.A. și G.V.; a

desființat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare aceleiași

instanțe. A respins cererea de aderare, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

La data de 20

septembrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost

înregistrată, sub nr. 32938/3/2006, cererea formulată de reclamanții P.M. și C.A.

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P., T.D., T.F., I.V., I.C.,

N.P., V.R., M.V., M.N., D.L., H.S.A., M.A., M.A. și C.C. și C.S.A., prin care

s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului

asupra imobilului situat în București, sector 5, constatarea inexistenței

dreptului de proprietate al pârâților și obligarea acestora la lăsarea în

deplină proprietate și posesie a acestui imobil.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat, în esență, că sunt proprietarii imobilului în litigiu,

în condițiile în care Decretul nr. 92/1950 prin care acesta a fost naționalizat

nu își poate produce efectele, iar dreptul de proprietate este dovedit cu

actele atașate la dosar. Pârâții au devenit titularii dreptului de proprietate

prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu Statul, în baza Legii nr.

112/1995.

Acțiunea a fost

precizată pe cadru procesual activ, în sensul că au calitatea de reclamanți și

D.Y.M.J. și Ș.M. și pe cadru procesual pasiv, prin introducerea în cauză a

numitului G.V. în calitate de pârât în locul pârâților C.S.A. și C.C.

Prin sentința civilă nr.

333 din 27 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a

fost admisă excepția de netimbrare și a fost anulată cererea formulată, ca

netimbrată.

Prin Decizia civilă nr.

376/ A din 06 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru

cauze cu minori și familiei, a fost admis apelul formulat de reclamanți, a fost

desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 27698/3/2007.

După înregistrarea pe

rolul acestei instanțe, prin sentința civilă nr. 1349 din 22 octombrie 2007 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția

necompetenței materiale, cauza fiind înaintată spre competentă soluționare

Judecătoriei sector 5 București.

Prin sentința civilă nr.

4157 din 10 iunie 2008 a Judecătoriei sector 5 București a fost admisă excepția

necompetenței materiale, constatându-se ivit conflictul negativ de competență.

Prin sentința civilă nr.

4 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București a fost stabilită competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind

reînregistrată pe rolul Secției a IV-a la data de 27 martie  2009.

La termenul de

judecată din data de 18 mai 2009 a fost admisă excepția lipsei capacității de

folosință a pârâtei V.R.

Prin sentința civila nr.

1229 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost admisă excepția inadmisibilității invocată de pârâți prin întâmpinare,

respingându-se acțiunea în temeiul acestei excepții.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanța a reținut următoarele:

Acțiunea în

revendicare este întemeiată pe disp. art. 480 și urm. C. civ., acest aspect

fiind precizat expres de reclamanți în cererea de chemare în judecată.

În conformitate cu

dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate

de stat fără titlu valabil, cum se susține ca este cazul la speță, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art.

2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.

Cu alte cuvinte,

odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care

se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este și situația imobilului ce

face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptățite pot obține

restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent

numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiții,

cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în

accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, este pe deplin

aplicabilă în speță, iar incidenta dreptului comun este exclusă, acțiunea în

revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și a autorității publice

pârâte fiind astfel inadmisibilă.

Aceasta este

interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și

Justiție în pronunțarea Deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie

care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii 33/1994 în

concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de

față.

Aceeași motivare și

soluție au fost menținute de Înalta Curte de Casație și Justiție și în decizia nr.

33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru

instanțele de judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii în

revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii

nr. 10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în

care acțiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin

reprezentanții săi, cât și situația în care acțiunea este formulată în

contradictoriu cu cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a arătat că atâta

timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

Ca situație de

excepție, s-a menționat „ca nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se

poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Prin urmare, pe cale

de excepție, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni

admisibilă și ar trebui analizată pe fond doar în situația în care reclamantul

s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre

judecătorească care i-ar recunoaște dreptul la restituire în natură, aspect

imposibil de obținut în baza Legii speciale nr. 10/2001, în cazul în care bunul

a fost legal înstrăinat, situație în care instanța va analiza pe fond

preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității

raporturilor juridice.

Nu pot fi reținute

considerațiile reclamanților în sensul că s-ar regăsi în situația de excepție,

a admisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu

chiriașii cumpărători, întrucât nu pot pretinde încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că aveau

un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial

prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

Reclamanții au

folosit calea legii speciale-formularea acțiunii în nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, posibilitate oferită de

legea specială pentru a obține restituirea în natură, acțiune pe care au

lăsat-o însă în nelucrare.

Prin urmare, nici în

urma acestui proces, reclamanții nu au obținut recunoașterea unui bun, în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al C.E.D.O.

Singura speranță

legitimă creată reclamanților a fost cea dată prin Legea nr. 10/2001, speranță

la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în

condițiile în care reclamanților li s-a perimat acțiunea în constatarea

nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a

obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu

însă și a restituirii în natură.

Pe de altă parte,

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia

dețin și posesia concretizată material.

Prin Legea specială nr.

10/2001 li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care

contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil

încheiat, nu vor pierde posesia materială și titlul lor va deveni inatacabil,

fiind protejată securitatea raporturilor juridice.

Or, a accepta

admisibilitatea acțiunii în revendicare și a da prioritate la restituirea în

natură fostului proprietar, cu încălcarea legii speciale, ar însemna a încălca

dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o

lege specială cum e Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor

pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.

În concluzie,

tribunalul a reținut că atât timp cât reclamanții nu au un “bun” în sensul

Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut

dreptul de a li se restitui imobilul în natură, o speranță legitimă în acest

sens, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001,

ca lege specială, care oferă reclamanților doar posibilitatea obținerii

despăgubirilor.

Principiile deciziei

în interesul legii menționate mai sus au fost preluate în totalitate de Legea

nr. 1/2009, lege care stabilește imposibilitatea restituirii în natură (fie pe

calea legii speciale, fie pe calea dreptului comun) a imobilelor valabil

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Asupra apelului

declarat în cauză, instanța de apel a reținut următoarele:

In mod greșit prima

instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii considerând că, de plano,

orice acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

este inadmisibilă, exceptând situația în care printr-o hotărâre judecătorească

anterioară s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților și, ca atare,

se poate considera că reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul I

al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în prezenta

cauză reclamanții au invocat inexistența titlului statului asupra imobilului în

litigiu, aspect care impunea instanței să analizeze cu prioritate acest aspect,

având în vedere că, la momentul introducerii acțiunii erau în vigoare

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar în raport de

dispozițiile menționate trebuia să se stabilească dacă statul are sau nu titlu

asupra imobilului și, totodată, dacă titlul statului, în măsura în care exista,

este sau nu un titlu valabil. În raport de concluzia la care se ajungea în urma

acestei analize se putea stabili dacă reclamanții au sau nu un „bun”, întrucât

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o recunoaștere a

statului cu privire la dreptul de proprietate al celor a căror imobile au fost

preluate fără titlu sau fără titlu valabil, recunoaștere care are ca efect tot

existența unui „bun” în patrimoniul persoanelor menționate ori de câte ori se

stabilește că statul nu are titlu sau că titlul său nu este unul valabil.

Ca atare, în mod

eronat prima instanță a considerat că existența unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul I al CEDO poate fi reținută doar în cazul recunoașterii dreptului

prin hotărâre judecătorească, recunoașterea dreptului fiind făcută și prin

dispozițiile legale menționate, care devin incidente ori de cate ori se

stabilește că statul nu are titlu sau titlul acestuia nu este valabil.

De asemenea, în mod

greșit prima instanță a considerat că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

atrage în mod automat inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare în raport

cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, instanța nu a

analizat în ce măsura Legea nr. 10/2001 constituia în prezenta cauză o „lege

specială”, care să poate fi aplicată cu prioritate.

Trebuie remarcat că

prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că în caz de concurs între legea specială

și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială și, totodată, că în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Ca atare, un prim

aspect analizat prin decizia menționată este cel al raportului între legea

specială și legea generală, stabilindu-se că, în măsura în care se pune

problema unui concurs între legea specială și legea generală, acest concurs se

rezolvă în favoarea legii speciale.

In consecință, prima

instanță ar fi trebuit să analizeze cu prioritate în ce măsura în prezenta

cauză se pune problema unui concurs între Legea nr. 10/2001 și revendicarea de

drept comun întemeiată pe dispozițiile C. civ., aspect care nu putea fi

clarificat decât prin analiza temeiniciei susținerii reclamanților în sensul că

titlul statului nu există, iar dreptul lor de proprietate a subzistat, de

concluzia instanței cu privire la acest aspect depinzând și clarificarea

existenței sau nu în cauză a problemei concursului între legea specială și

dreptul comun în materia revendicării.

Astfel, Legea nr. 10/2001

reglementează procedura de restituire în natură sau prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv - cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil - doar

pentru acele imobile care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 se

mai aflau în patrimoniul statului sau se aflau în patrimoniul unor societăți

asupra patrimoniului cărora statul avea putere de decizie. Pentru aceste

imobile Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedură administrativă.

Însă, pentru

imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil, care la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în patrimoniul statului întrucât

făcuseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 nu a mai

reglementat vreo procedură administrativă. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1)

din lege, „Persoana îndreptățită va notifica în termen de … luni de la data

intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului…”. Totodată, potrivit art. 29 alin. (4) din

lege „În situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub

orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale,

persoana îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia…” Ca

atare, Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură de restituire în natură sau

prin echivalent numai pentru imobilele deținute de o persoană juridică la

momentul intrării în vigoare a legii, iar pentru imobilele înstrăinate din

patrimoniul administrației centrale sau locale legea reglementează o procedură

doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Nu există nici o dispoziție

care să reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fără titlu

sau fără titlu valabil.

În condițiile în care

Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea căreia i se adresează

notificarea în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu/fără titlu valabil

și ieșite în orice mod din patrimoniul statului, nu se poate reține nici

existența unei reglementări speciale, care să se aplice cu prioritate în raport

cu dreptul comun în materie.

Nu se poate susține

că, în lipsa unei reglementari exprese, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă și în

situația imobilelor preluate fără titlu/fără titlu valabil și înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, Legea nr. 10/2001

în art. 2 alin. (2) a recunoscut expres dreptul de proprietate în favoarea

celor de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a

succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009)

nu este de natură să înlăture efectele recunoașterii și, deci, existența unui

„bun” în sensul jurispudenței CEDO în patrimoniul reclamantei.

Recunoscând dreptul

de proprietate asupra acestor imobile în favoarea foștilor proprietari sau

succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii și restrictive

în raport cu dreptul comun în materia revendicării reprezintă din punct de

vedere art. 1 din Protocolul 1 al CEDO o „ingerință” care este permisă statelor

cu condiția ca ea sa fie „prevăzută de lege”, iar legea care o prevede să fie

„accesibilă, precisă și previzibilă”(Hentrich împotriva Franței, Hotărârea din

22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, & 42, și Lithgow și

alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p.

47, & 110, Paduraru împotriva României & 77,Viasu împotriva României

& 62, s.a.) .

În consecință, prima

instanță ar fi trebuit să analizeze și să clarifice în primul rând aspectul

legat de existența și valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, în

raport de acest aspect putându-se soluționa și excepția invocată.

Mai mult, o mare

parte a argumentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției

pronunțate nu privesc admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii de față,

ci temeinicia acesteia și, ca atare, fondul dreptului dedus judecății.

În consecință, curtea

a admis apelul formulat si, desființând hotărârea atacată, a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Cu privire la cererea

de aderare la apel, în raport cu condițiile de admisibilitate a acesteia,

curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 293 alin.

(1) C. proc. civ., „Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului

de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere

proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe …”.

Or, în prezenta

cauza, apelul nu este făcut de „partea potrivnica”, ci chiar de ceilalți

reclamanți, cererea de aderare la apel fiind făcută tot de către un reclamant.

În consecință, reclamantul P.M. avea posibilitatea de a formula apel. Cererea

de aderare la apel nu poate fi primită întrucât nu este formulată de cel în

favoarea căruia este reglementată această instituție și, totodată, întrucât pe

această cale se tinde la eludarea dispozițiilor privind termenul în care

reclamantul putea declara apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, T.V.V., T.F., I.V., I.C., N.P., M.V., M.N., D.L., L.L.A., M.A., M.A.,

G.V. și reclamanții C.A., D.Y.M.J., Ș.M.

de pârâtul Statul Român.

Prin recursul

formulat de acest pârât se susține, în esență, legalitatea sentinței primei

instanțe, cu referire la jurisprudența relevantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului și la Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de

Înalta Curte, Secții Unite.

de pârâtul Goldbergher Valeriu.

- La toate termenele

de judecată citarea sa, dar și comunicarea hotărârii judecătorești recurate,

s-a făcut în București, str. Dr. P., sector 5.

Or, încă de la

Judecătoria Sector 5 a indicat un domiciliu ales la Cabinetul avocatului ales

să-i reprezinte interesele, respectiv S.F.A., cu sediul în București, str. B.,sector

3, adresă la care nu a fost citat niciodată.

Deși a fost absent la

termenele de judecată, în apel, s-a consemnat că este reprezentat prin avocat E.L.

deși aceasta nu a avut vreodată încheiat cu sine un contract de asistență

judiciară și reprezentare.

- Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra cererii modificatoare a acțiunii principale formulate de

reclamantul P.M.

În considerentele

deciziei civile instanța se referă la această cerere făcându-se mențiunea că se

va respinge, dar în dispozitivul hotărârii nu se pronunță în nici un mod

instanța.

- Niciuna dintre

instanțe nu se pronunță asupra apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă la

Judecătoria Sectorului 5 București. A relatat cu acel prilej că soții E. (foști

C.) au cumpărat apartamentul în litigiu prin contractul din 24 noiembrie 1973

cu Statul Român, iar el a cumpărat de la aceștia prin contractul din 21

decembrie 1999, înscris în CF, sector 5, București.

de ceilalți pârâți.

- Corect a reținut

instanța de fond că reclamantele nu au „bun" recunoscut în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol

Adițional al CEDO.

Instanța de fond a

avut în vedere printre altele, împrejurarea că reclamantele au uzat de dreptul

recunoscut de Legea nr. 10/2001, acela de a solicita nulitatea/anularea

contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

nevalorificând în mod eficient această posibilitate prin lăsarea în nelucrare

(perimare) a acțiunii în nulitate inițiata.

Este corect astfel

raționamentul instanței de fond în sensul că, din această perspectivă, neavând

recunoscut dreptul de a dobândi imobilul în natură-o speranță legitimă în

sensul Convenției, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001,

care conferă reclamantului vocația de a primi despăgubiri.

- Instanța, în baza

atribuțiunilor procedurale pe care le are și anume calificarea naturii juridice

a cererii introduse de reclamanți, în mod just a calificat acest capăt de

cerere ca fiind o apărare în susținerea cererii de revendicare formulată pe

dreptul comun.

Chestiunea nulității

titlului statului, respectiv legalitatea sau nelegalitatea modalității de

preluare (cu titlu sau fără titlu), este o chestiune inerentă soluționării

acțiunii în revendicare, care este avută în vedere în procedura de comparare a

titlurilor.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte costată că recursurile

formulate în cauză sunt fondate, în considerarea celor ce succed.

- Critica referitoare

la nelegala citare a pârâtului G.V. va fi analizată cu prioritate, datorită

consecințelor pe care le atrage.

La termenul din data

de data de 16 martie 2010 în fața instanței de apel s-a reținut că pârâtul este

reprezentat de avocat E.L., deși acesta nu era menționat pe delegația existență

la dosar, motiv pentru care nu a mai fost citat la termenele ulterioare, fiind

reținut cu termen în cunoștință.

Procedând în acest

fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 153 C. proc. civ.,

producându-i părții o vătămare, așa cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., care poate fi înlăturată nu numai prin anularea deciziei de apel, cu

aplicarea acelorași dispoziții procedurale și a art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Vătămarea poate fi înlăturată prin analizarea situației sale procesuale în

raport de criticile formulate prin cererea de apel și cele arătate în cele ce

urmează.

Instanța de apel a

reținut că prima instanță trebuia să clarifice cu prioritate aspectul legat de

existența și valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, iar în raport de

concluzia la care se ajungea în urma acestei analize se putea stabili dacă

reclamanții au sau nu un „bun” în sensul Convenției Europene. Aceasta întrucât

fostele dispoziții ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la

data introducerii acțiunii, reprezentau o recunoaștere a statului cu privire la

dreptul de proprietate al celor al căror imobil a fost preluat fără titlu sau

fără titlu valabil, recunoaștere care are ca efect tot existența unui „bun” în

patrimoniul acestor persoane ori de câte ori se stabilește că statul nu are

titlu sau titlul nu este unul valabil.

Contrar celor dispuse

de instanța de apel, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu

poate constitui baza deținerii de către reclamanți a unui „bun”în sensul

jurisprudenței Curții Europene. Aceasta întrucât prin hotărârea pilot a Curții

Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, s-a reținut că,

„143. Curtea observă

că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut

doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotararile invocate de reclamante (paragraful 19 de

mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost

ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament.

apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”

În lumina

jurisprudenței Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului în litigiu necompletată de o obligație de restituire a

acestuia, nu poate să le confere reclamanților un „bun” în sensul art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Restituirea în natură

a imobilului în litigiu nu ar putea fi dispusă de către instanță în condițiile

în care titlurile deținute de pârâții cumpărători nu au fost desființate. După

cum a reținut instanța de apel, acțiunea având ca obiect nulitatea contractelor

deținute de către pârâți a fost constată perimată anterior introducerii

acțiunii ce face obiectul dosarului de față. Valabilitatea acestor contracte nu

putea fi oricum analizată de instanță, date fiind cadrul procesual al

litigiului de față și dispozițiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001

republicată.

Prin urmare, se

constată că în mod greșit s-a considerat de către curtea de apel că este

necesară trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță pentru

rejudecarea cauzei sub aspectul nevalabilității titlului statului.

În condițiile în care

reclamanții nu au un „bun”, după cum în mod corect se susține prin unul dintre

recursurile declarate în cauză, iar pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției

Europene, titlurile pe care le dețin nefiind desființate, în mod corect a fost

soluționată cauza de către prima instanță prin respingerea acțiunii - ceea ce

face să fie fondate criticile de recurs aferente, ce se circumscriu motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși respingerea

acțiunii de către prima instanță a fost urmarea admiterii excepției

inadmisibilității, din considerentele hotărârii rezultă că s-au analizat

titlurile deținute de ambele părți, operațiune specifică unei comparări de

titluri, dându-se eficiență deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte, secții unite.

Și în decizia de apel

se reține că o mare parte a argumentelor reținute de prima instanță în

fundamentarea soluției pronunțate nu privesc admisibilitatea sau

inadmisibilitatea acțiunii de față, ci temeinicia acesteia și, ca atare, fondul

dreptului dedus judecății.

După cum s-a susținut

în recursul declarat de pârâtul G.V., deși în considerente se reflectă soluția

de respingere ca inadmisibilă a cererii de aderare la apel formulată de către

reclamantul P.M., dispozitivul nu cuprinde o asemenea mențiune, ceea ce face să

fie fondat și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Față de cele reținute

mai sus, nu se mai impune analiza celorlalte critici de recurs.

Urmare

considerentelor reținute asupra criticilor analizate, Înalta Curte urmează să

facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să

dispună în consecință.

Se vor admite

recursurile declarate de pârâți și, văzând și criticile formulate prin cererea

de apel, precum și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., se va modifica decizia,

în sensul că:

Se va respinge ca

nefondat apelul declarat de reclamanții C.A., D.Y.M.J., Ș.M. împotriva

sentinței 1229 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă.

Se va respinge ca

inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de P.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții T.V.V., T.F., I.V., I.C., N.P., M.V., M.N., D.L., L.L.A.,

M.A., M.A.A., G.V. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală A Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

deciziei civile nr. 98/ A din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică decizia, în

sensul că:

Respinge ca nefondat

apelul declarat de reclamanții C.A., D.Y.M.J., Ș.M. împotriva sentinței 1229

din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Respinge ca

inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de P.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2011.