ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 211 din 16 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a Civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. - prin care, în temeiul dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 172 situat în București, str. Vasile Conta, sector 2 și să se dispună obligarea pârâtei D.I., de a le lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie - s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, care, prin decizia nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a respins ca nefondate apelurile formulate împotriva sentinței de pârâtul Municipiul București, prin Primar general cât și de reclamanții Z.V.V.

și Z.M.A. Recursul declarat în cauză de reclamanți a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Civilă și de Proprietate Intelectuală care, prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010, a modificat în parte decizia atacată, a admis apelul reclamanților declarat împotriva sentinței nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția V-a Civilă, în sensul că a admis în totalitate cererea de chemare în judecată. A obligat pârâta D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, str. Vasile Conta, sc. E, sector 2. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speță), constituie o privare de bun.

O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 și 59; Cauza Porteanu, paragraful 32 și, mai recent, cauzele, anterior menționate, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, așa cum pretind și recurenții, îl împiedica să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată, nici o despăgubire). Ca atare, se mai reține prin decizia dată în recurs, buna - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, contrar celor stabilite de instanțele de fond, cu încălcarea jurisprudenței citate.

O asemenea constatare echivalează cu aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României, ca și potrivit Deciziei 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii. În acest context, conchide instanța supremă, este inutilă evaluarea criteriului de preferință relativ la buna - credință a intimatei la momentul contractării, cum, de asemenea, nelegal a reținut instanța de apel. Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul prevalenței Convenției Europene, s-a făcut aplicarea directă a acesteia și s-a dispus în sensul înlăturării cauzei de privare de proprietate a adevăraților titulari, care îi împiedică în redobândirea posesiei.

S-a apreciat că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurenților prin obligarea intimatei să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care îl deține, în baza priorității Convenției, a ingerinței constatate, și a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către chiriaș, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale și imperativele respectării drepturilor individului recunoscute și garantate de Convenție, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Împotriva susmenționatei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, D.I., pârâtă în cauză, a formulat contestație în anulare. În motivarea căii extraordinare de atac, fundamentată pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., se susține în esență că în mod greșit acțiunea a fost admisă în totalitate, prin ignorarea - ca efect al „comiterii unei grave erori materiale” - dispozițiilor Legii nr. 10/2001, lege specială în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, care, potrivit chiar deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în recurs, înlătură aplicațiunea dreptului comun. Contestația în anulare urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs, mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Ca atare, contestația în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor. În speță, contestatoarea confundă semnificația sintagmei „greșeală materială” cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau comunitar. Or, contestația în anulare se înfățișează, în ipoteza analizată, ca o cale extraordinară de atac, de retractare, creată de legiuitor doar pentru remedierea unor greșeli materiale iar nu și pentru reformarea unor pretinse greșeli de fond.

Cât privește teza 2 a textului invocat în sprijinul căii extraordinare de atac - art. 318 C. proc. civ. -, este cert că aceasta nu a fost avută în vedere, în motivarea contestației neinvocându-se o eventuală omisiune de a se cerceta vreunul din motivele de recurs. Așa fiind, contestația în anulare, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea D.I. împotriva deciziei nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.