ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 211 din 16 februarie 2009,

Tribunalul București, secția a V-a Civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. - prin care, în temeiul dispozițiilor art. 480

- 481 C. civ., s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului

asupra apartamentului nr. 172 situat în București, str. Vasile Conta, sector 2

și să se dispună obligarea pârâtei D.I., de a le lăsa imobilul în deplină proprietate

și liniștită posesie - s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect

acțiunea în revendicare.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, care, prin decizia

nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a respins ca nefondate apelurile formulate

împotriva sentinței de pârâtul Municipiul București, prin Primar general cât și

de reclamanții Z.V.V. și Z.M.A.

Recursul declarat în

cauză de reclamanți a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

Civilă și de Proprietate Intelectuală care, prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010, a modificat în parte decizia atacată, a admis apelul reclamanților declarat împotriva sentinței

nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția V-a Civilă, în

sensul că a admis în totalitate cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta D.I.

să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în

București, str. Vasile Conta, sc. E, sector 2.

A menținut celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța supremă a reținut în esență că vânzarea de către stat a

bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar

atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a

dreptului de proprietate al altuia (ca în speță), constituie o privare de bun.

O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară

articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 și 59;

Cauza Porteanu, paragraful 32 și, mai recent, cauzele, anterior menționate, în

care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului

adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea

vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, așa cum pretind și recurenții,

îl împiedica să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru

această privare, nu i-a fost acordată, nici o despăgubire).

Ca atare, se mai

reține prin decizia dată în recurs, buna - credință a chiriașilor cumpărători

la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici o

relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular,

implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, contrar celor stabilite de

instanțele de fond, cu încălcarea jurisprudenței citate.

O asemenea constatare

echivalează cu aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar

legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția

României, ca și potrivit Deciziei 33/2008 pronunțată în recurs în interesul

legii.

În acest context,

conchide instanța supremă, este inutilă evaluarea criteriului de preferință

relativ la buna - credință a intimatei la momentul contractării, cum, de

asemenea, nelegal a reținut instanța de apel.

Întrucât înlăturarea legii

speciale s-a realizat prin efectul prevalenței Convenției Europene, s-a făcut

aplicarea directă a acesteia și s-a dispus în sensul înlăturării cauzei de

privare de proprietate a adevăraților titulari, care îi împiedică în

redobândirea posesiei.

S-a apreciat că se

impune restabilirea dreptului de proprietate al recurenților prin obligarea

intimatei să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care îl

deține, în baza priorității Convenției, a ingerinței constatate, și a cauzei

acestei privări care a fost vânzarea către chiriaș, ceea ce a condus la

compromiterea justului echilibru între interesele generale și imperativele

respectării drepturilor individului recunoscute și garantate de Convenție, cu

referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Împotriva

susmenționatei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, D.I., pârâtă în

cauză, a formulat contestație în anulare.

În motivarea căii

extraordinare de atac, fundamentată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., se susține în esență că în mod greșit acțiunea a fost admisă în totalitate, prin

ignorarea - ca efect al „comiterii unei grave erori materiale” - dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, lege specială în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată, care, potrivit chiar deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în recurs, înlătură

aplicațiunea dreptului comun.

Contestația în

anulare urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de

recurs, mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată pricinii este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din

motivele de modificare sau de casare.

Ca atare, contestația

în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca

temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile

limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse prin

analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor.

În speță,

contestatoarea confundă semnificația sintagmei „greșeală materială” cu pretinse

greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a

unor dispoziții legale de drept substanțial sau comunitar.

Or, contestația în

anulare se înfățișează, în ipoteza analizată, ca o cale extraordinară de atac,

de retractare, creată de legiuitor doar pentru remedierea unor greșeli

materiale iar nu și pentru reformarea unor pretinse greșeli de fond.

Cât privește teza 2 a textului invocat în sprijinul căii extraordinare de atac - art. 318 C. proc. civ. -, este cert că aceasta nu a fost avută în vedere, în motivarea contestației

neinvocându-se o eventuală omisiune de a se cerceta vreunul din motivele de

recurs.

Așa fiind,

contestația în anulare, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatoarea D.I. împotriva deciziei nr. 3871 din 18

iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Respinge cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.