ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4483/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05 februarie 2009 la Tribunalul București, secția a IV -a civilă, reclamantul F.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul din București, sector 2, a trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 223/1977 și pârâtul să fie obligat să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie. În drept a invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., Legea nr. 10/2001 și decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin sentința civilă nr. 72 din 26 ianuarie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea.

A constatat că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului, a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului acest imobil și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite. Reclamantul a depus la Primăria Municipiului București notificarea din 13 iulie 2001, comunicată prin Biroul Executorilor Judecătorești E.&P., aceasta, timp de 8 ani, refuzând nejustificat să răspundă. S-a reținut că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul dobândit de reclamant conform contractului de împrumut și contractului de construire de la dosar fond a fost recepționat în baza procesului-verbal din data de 12 februarie 1975. Potrivit sentinței civile nr. 6668 din 26 septembrie 1980 a Judecătoriei sectorului 2, București, acest imobil i-a revenit în deplină proprietate, prin sentința amintită luându-se act de tranzacția încheiată între reclamant și fosta sa soție, P.G., urmare desfacerii căsătoriei. S-a mai constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără plată de stat, în mod abuziv prin Decretul nr. 223/1974, act normativ contrar Constituției din 1965 , Declarației Universale a Drepturilor Omului și dispozițiilor art. 481 C. civ., care garantau dreptul de proprietate și reglementau exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu acordarea unei despăgubiri.

Instanța a mai reținut că imobilul este deținut de P.E.F. în baza contractului de închiriere din 28 martie 2002, a cărui valabilitate a fost prelungită în baza O.U.G. nr. 8/2004 și că restituirea în natură este posibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. În criticile formulate se invocă excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de acțiune privitor la nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în litigiu, atâta vreme cât prin Legea specială nr. 10/2001 s-a statuat că toate imobilele preluate de Stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv.

O altă critică se referă la faptul că termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate este un termen de recomandare, curge de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză. Prin decizia nr. 503 A din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că hotărârea instanței de fond a constatat că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, reținând că modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea Statului a fost abuzivă, împrejurare față de care greșit se susține de pârâtă lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește celelalte critici, s-a reținut că în cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, de a răspunde, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea notificatorului. În acest sens, a mai reținut instanța, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007, care a stabilit că în cazul în care unitatea deținătoare refuză nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct, asupra restituirii imobilului sau acordării măsurilor reparatorii.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub un prim aspect se invocă nulitatea deciziei civile recurate, arătându-se că deși ședința de judecată s-a desfășurat la data de 29 septembrie 2010, în practică, este trecută o altă dată (08 septembrie 2010). Recurentul critică hotărârea arătând că reclamantul nu a respectat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 respectiv art. 22 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nu a depus actele doveditoare privind dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită. Pentru depunerea actelor doveditoare este stabilit un termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin trei acte normative, motiv pentru care actele ce trebuie avute în vedere sunt cele depuse la comisie și nu cele depuse ulterior în timpul procesului.

Instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că hotărârea instanței de fond deși analizează cererea de chemare în judecată ca fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispozitivul este propriu unei acțiuni în revendicare, or, sub acest aspect s-ar pune problema admisibilității unei acțiuni în revendicare. Față de această situație, instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul, să schimbe sentința în sensul de a obliga pârâtul să soluționeze notificarea după ce contestatorul va depune toate înscrisurile de care înțelege să se folosească în dovedirea notificării. Reclamantul trebuie să depună dovezi cu privire la faptul dacă a încasat sau nu despăgubiri. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Cât privește criticile de nulitate a hotărârii ca efect al împrejurării că în hotărâre este inserată o altă dată decât data pronunțării, se constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Inserarea unei alte date decât cea a pronunțării se constituie în realitate a fi o eroare materială, care a fost rectificată direct în antetul hotărârii, ci nu o cauză de nulitate a hotărârii pronunțate. Criticile privind nedepunerea de către reclamant a actelor doveditoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 (devenit 23 după republicare), în termenul de 18 luni (prelungit ulterior), acte care trebuie avute în vedere pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii (și nu cele depuse în timpul procesului), împrejurare care justifică, în opinia pârâtului, nesoluționarea notificării, nu pot fi primite. Notificarea nu este soluționată nici la data judecării dosarului de recurs.

Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații de a face este de 60 de zile și are caracter imperativ, neputându-se prelungi la infinit cu motivarea că notificatorul a depus o documentație insuficientă. Acest termen are două date de referință, potrivit dispozițiilor art. 25 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Potrivit art. 25 pct. 1 parag. 4 din același act normativ termenul se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite, în scris, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația prezentată este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Or, în speță, recurentul nu a făcut o dovadă în sensul prevăzut de parag. 4 al art. amintit. Așa fiind, susținerile recurentului contravin nu numai redactării imperative a textului art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci și naturii reparatorii a întregului act normativ. Așa cum s-a statuat în Decizia nr. 20 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, din data de 19 martie 2007 ,în cazul când unitatea deținătoare sau învestită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia „se impune (...) ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură”.

„Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței”. Criticile vizând conținutul dispozitivului hotărârii instanței de fond, ce nu a fost avut în vedere de instanța de apel, nu vor fi analizate întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs. Pentru considerentele ce preced, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 503 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.