ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4483/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la data de 05 februarie 2009 la Tribunalul București, secția a

IV

-a civilă,

reclamantul F.S. a solicitat în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se constate că imobilul din București, sector 2, a trecut fără titlu

valabil în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 223/1977 și pârâtul să

fie obligat să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie.

În

drept a invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., Legea

nr. 10/2001 și decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 72 din 26 ianuarie

2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea. A constatat că

imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului, a obligat pârâtul

să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului acest imobil și a luat act

că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite.

Reclamantul a depus la Primăria Municipiului

București notificarea din 13 iulie 2001, comunicată prin Biroul Executorilor Judecătorești

E.&P., aceasta, timp de 8 ani, refuzând nejustificat să răspundă.

S-a reținut că reclamantul a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1)

lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul dobândit de reclamant conform

contractului de împrumut și contractului de construire de la dosar fond a fost recepționat

în baza procesului-verbal din data de 12 februarie 1975. Potrivit sentinței civile

nr. 6668 din 26 septembrie 1980 a Judecătoriei sectorului 2, București, acest imobil

i-a revenit în deplină proprietate, prin sentința amintită luându-se act de tranzacția

încheiată între reclamant și fosta sa soție, P.G., urmare desfacerii căsătoriei.

S-a mai constatat că imobilul în litigiu

a fost preluat fără plată de stat, în mod abuziv prin Decretul nr. 223/1974, act

normativ contrar Constituției din 1965 , Declarației Universale a Drepturilor Omului

și dispozițiilor art. 481 C. civ., care garantau dreptul de proprietate și reglementau

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu acordarea unei despăgubiri.

Instanța a mai reținut că imobilul este

deținut de P.E.F. în baza contractului de închiriere din 28 martie 2002, a cărui

valabilitate a fost prelungită în baza O.U.G. nr. 8/2004 și că restituirea în natură

este posibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

În

criticile formulate se invocă excepția lipsei de interes în

formularea primului capăt de acțiune privitor la nevalabilitatea titlului Statului

asupra imobilului în litigiu, atâta vreme cât prin Legea specială nr. 10/2001 s-a

statuat că toate imobilele preluate de Stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989 au fost preluate abuziv.

O altă critică se referă la faptul că termenul

de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie

sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate este un termen de recomandare,

curge de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare,

depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității

deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită

face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

Prin decizia nr. 503 A din 29 septembrie

2010 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

a reținut că hotărârea instanței de fond a constatat că acțiunea este întemeiată

pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a analizat incidența în cauză a

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, reținând că modalitatea

de trecere a imobilului în proprietatea Statului a fost abuzivă, împrejurare față

de care greșit se susține de pârâtă lipsa de interes a reclamantului în formularea

cererii de chemare în judecată.

În

ceea ce privește celelalte critici, s-a reținut că în cazul

în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării

nu respectă obligația instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, de a răspunde,

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și

să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată

cererea notificatorului.

În

acest sens, a mai reținut instanța, s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului

în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007, care a stabilit că în cazul în care

unitatea deținătoare refuză nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este

competentă să dispună ea, direct, asupra restituirii imobilului sau acordării măsurilor

reparatorii.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat

recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se invocă nulitatea

deciziei civile recurate, arătându-se că deși ședința de judecată s-a desfășurat

la data de 29 septembrie 2010, în practică, este trecută o altă dată (08 septembrie

2010).

Recurentul critică hotărârea arătând că

reclamantul nu a respectat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 respectiv

art. 22 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nu

a depus actele doveditoare privind dreptul de proprietate și calitatea de persoană

îndreptățită.

Pentru depunerea actelor doveditoare este

stabilit un termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit

succesiv prin trei acte normative, motiv pentru care actele ce trebuie avute în

vedere sunt cele depuse la comisie și nu cele depuse ulterior în timpul procesului.

Instanța de apel ar fi trebuit să aibă

în vedere faptul că hotărârea instanței de fond deși analizează cererea de chemare

în judecată ca fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispozitivul

este propriu unei acțiuni în revendicare, or, sub acest aspect s-ar pune problema

admisibilității unei acțiuni în revendicare. Față de această situație, instanța

de apel ar fi trebuit să admită apelul, să schimbe sentința în sensul de a obliga

pârâtul să soluționeze notificarea după ce contestatorul va depune toate înscrisurile

de care înțelege să se folosească în dovedirea notificării.

Reclamantul trebuie să depună dovezi cu

privire la faptul dacă a încasat sau nu despăgubiri.

Recursul nu este fondat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Cât privește criticile de nulitate a hotărârii

ca efect al împrejurării că în hotărâre este inserată o altă dată decât data pronunțării,

se constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Inserarea unei alte date decât cea a pronunțării

se constituie în realitate a fi o eroare materială, care a fost rectificată direct

în antetul hotărârii, ci nu o cauză de nulitate a hotărârii pronunțate.

Criticile privind nedepunerea de către

reclamant a actelor doveditoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 (devenit

23 după republicare), în termenul de 18 luni (prelungit ulterior), acte care trebuie

avute în vedere pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

(și nu cele depuse în timpul procesului), împrejurare care justifică, în opinia

pârâtului, nesoluționarea notificării, nu pot fi primite.

Notificarea nu este soluționată nici la

data judecării dosarului de recurs.

Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații

de a face este de 60 de zile și are caracter imperativ, neputându-se prelungi la

infinit cu motivarea că notificatorul a depus o documentație insuficientă.

Acest termen are două date de referință,

potrivit dispozițiilor art. 25 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007: fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Potrivit art. 25 pct. 1 parag. 4 din același

act normativ termenul se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma

analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite, în scris,

în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația prezentată este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Or, în speță, recurentul nu a făcut o dovadă

în sensul prevăzut de parag. 4 al art. amintit.

Așa fiind, susținerile recurentului contravin

nu numai redactării imperative a textului art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci și naturii

reparatorii a întregului act normativ.

Așa cum s-a statuat în Decizia nr. 20

a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, din data de 19 martie 2007 ,în

cazul când unitatea deținătoare sau învestită cu soluționarea notificării nu se

pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia

„se impune (...) ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat,

dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură”. „Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței”.

Criticile vizând conținutul dispozitivului

hotărârii instanței de fond, ce nu a fost avut în vedere de instanța de apel, nu

vor fi analizate întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs, fără

a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei

în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea

instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs,

dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică

prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate

formula pentru prima oară în recurs.

Pentru considerentele ce preced, în raport

de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 503

A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

mai 2011.