ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7320/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7320/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sector 2 la data de 20 iunie 2006, reclamantul R.I.M. a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, M.M., M.N.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligați pârâții

a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de

462 mp și construcția situate în București.

În motivarea cererii

întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 481 C. civ.,

reclamantul a arătat că imobilul a aparținut autorului său Radu D. Ion,

dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1915, 1928 și 1938,

imobil ce a făcut obiectul naționalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950,

deși autorul său era exceptat de la aceasta măsură fiindcă era de profesie mic

meseriaș.

Reclamantul a mai susținut

că, decretul de naționalizare contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 din

Constituția României din 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, că deși s-a adresat pârâtului Municipiul București în vederea

restituirii imobilului odată cu apariția Legii nr. 10/2001 cererea sa nu a fost

soluționată.

Reclamantul a

solicitat a fi comparat titlul său de proprietate cu cel al pârâților, urmând a

se da preferință titlului său, apreciind că, contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost încheiate în frauda

dispozițiilor art. 948 alin. (2) și 4 C. civ., 966, 968, 972 și 1803 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 3457 din 30 aprilie 2007 Judecătoria sector 2 a admis acțiunea, a obligat

pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul, sentință ce a

fost schimbată în parte prin Decizia nr. 1094 din 08 septembrie 2008 a

Tribunalului București, care a apreciat acțiunea formulată împotriva pârâtului

M.M., ca fiind inadmisibilă.

Atât sentința

Judecătoriei sector 2 cât și decizia de apel pronunțată împotriva acesteia au

fost casate prin Decizia civilă nr. 323 din 18 februarie 2009 în care se

stabilește că cele două hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât cauza revenea spre competentă

soluționare în fond Tribunalului.

În paralel, prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 01 septembrie

2000 reclamantul R.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al

Municipiului București, SC A. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va

pronunța să se constate că imobilul din București, sector 2 a trecut în

patrimoniul statului fără titlu în sensul Legii nr. 112/1995 să fie obligați

pârâții a-i lăsa în deplină proprietate imobilul.

Cererea de chemare în

judecată menționată anterior a fost precizată la data de 02 mai 2001 în sensul

că a fost chemată în judecată pârâta M.I. și s-a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți în

baza Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost vândut contrar dispozițiilor

art. 12 lit. a) din H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, art. 966 C. civ.

Cele două cauze au

fost conexate prin încheierea din data de 22 ianuarie 2010 sub nr. 301/2000.

Prin Sentința civilă

nr. 385 F din 19 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul R.M. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Consiliul

General al Municipiului București, SC F. SA și M.M.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că imobilul din București a fost dobândit de către

R.I. în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 40927/1938, actul de

vindere-cumpărare nr. 2043/1928 și nr. 4076/1915, imobil ce a trecut în

patrimoniul statului urmare aplicării Decretului nr. 92/1950 și că, prin

Sentința civilă nr. 183 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă s-a stabilit că preluarea în patrimoniul statului a imobilului s-a făcut

în mod abuziv întrucât autorul reclamantului era mic meseriaș de profesie și

deci exceptat de la măsura naționalizării.

Reclamantul s-a

adresat pârâtului Municipiul București cu cerere în vederea restituirii în

natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din

notificarea emisă prin intermediul BEJ „Boambeș Raileanu Badea” nr. 2535 din 08

noiembrie 2001.

Sub aspectul cererii

de constatare a preluării abuzive a imobilului în patrimoniul statului

tribunalul a reținut că anterior într-un alt dosar s-a pronunțat sentința

civilă nr. 183, prin care se rezolvă irevocabil acest aspect.

Comparând cele două

titluri de proprietate, tribunalul a constatat că atât titlul autorului

reclamantului cât și titlul pârâtului M.M., sunt constituite în mod valabil, susținerea

reclamantului în sensul că contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 a fost încheiat de o persoană ce nu avea calitatea de

reprezentant al vânzătorului neputând fi reținută, întrucât SC F. SA,

administrator al imobilului a acționat în baza contractului de prestări

servicii încheiat cu Primăria Municipiului București, contract în temeiul

căruia îndeplinea formalitățile de vânzare ale imobilelor proprietatea statului

în schimbul unui comision de 1% din prețul acestor imobile.

Verificând condițiile

de valabilitate ale acestui contract prin prisma respectării dispozițiilor art.

948, 966, 968, 972, 1083 C. civ., la care se face referire în cererea

precizatoare tribunalul a constatat că reclamantul nu arată în ce mod au fost încălcate

aceste dispoziții și care sunt motivele de nulitate concrete ale actului

contestat astfel că, constatându-se că imobilul era în patrimoniul statului la

momentul vânzării, făcea parte din categoria celor avute în vedere de

dispozițiile Legii nr. 112/1995, pârâtul M.T., fiind titular al contractului de

închiriere, criticile reclamantului au fost găsite ca nefondate.

Împotriva hotărârii

tribunalului a declarat apel reclamantul.

În motivarea apelului

declarat în termen s-au arătat următoarele:

Prima instanță a

pronunțat sentința cu încălcarea dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. și a

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a conexat în mod

greșit dosarul suspendat ce avea ca obiect cererea din anul 2000 cu dosarul ce

avea ca obiect cererea din anul 2006 aflată într-un al doilea ciclu procesual.

Apelantul arată că

deși obiectul cererilor din dosarele conexate este parțial diferit, instanța

prin hotărârea atacată a respins ca neîntemeiată acțiunea în ansamblul său,

fără a preciza soluția pe cererea principală și soluția pe cererea conexă.

Apelantul mai arată

că hotărârea primei instanțe nu este motivată cu respectarea dispozițiilor art.

261 alin. (5) C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 584 din 7 octombrie 2010 a

admis apelul reclamantului, a desființat sentința civilă apelată cu trimiterea

cauzei spre judecare la aceeași instanță.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că, independent de aplicarea dispozițiilor art. 164 C.

proc. civ. și art. 245 C. proc. civ., și la pronunțarea hotărârii, Tribunalul

omite a soluționa distinct cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4916/2000

(care în urma conexării ar avea caracterul unei cereri principale) și cererea

ce a făcut obiectul dosarului nr. 9598/300/2006 (care în urma conexării ar avea

caracterul unei cereri conexe).

Necesitatea

pronunțării unor soluții distincte pe cele două cereri rezultă pe de o parte

din faptul că obiectul acestora este parțial diferit, iar pe de altă parte din

faptul că instituția conexării are un regim juridic diferit față de instituția

litispendenței (care ar fi permis soluționarea cererilor reunite la modul în

care a procedat prima instanță).

Față de cele arătate

s-a constatat că, prin cererea din data de 01 septembrie 2000, astfel cum a

fost modificată la data de 2 mai 2001, reclamantul solicita: constatarea

preluării imobilului în cauză fără titlu de către stat, constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4526 din 21 iulie 2000 și

obligarea pârâților la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantului imobilul în cauză. De asemenea, Curtea constată că prin cererea

din data de 20 iunie 2006 reclamantul solicita în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General, M.M. și M.N., (moștenitori ai

numiților M.T. și M.I.), obligarea acestora din urmă la a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 462 mp situat în

București și construcții formate din două corpuri, primul având destinația de

locuință și fiind vândut soților M. potrivit Legii nr. 112/1995 și cel de-al

doilea având destinația de atelier de umplut sifoane, transformat în locuință

și fiind ocupat de chiriași.

Nici în

considerentele hotărârii apelate, nici în dispozitivul acesteia nu sunt

analizate, respectiv soluționate, de o manieră punctuală capetele de cerere din

acțiunile ce formează obiectul dosarelor conexate.

În lipsa unei soluții

care să rezolve atât cererea din 2000 cât și cererea din 2006, s-a constatat că

prima instanță nu a realizat o cercetare completă a fondului cauzei.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul, invocând incidența dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică

hotărârea sub următoarele aspecte.

- Soluția

desființării sentinței apelate cu menținerea calificării situației celor două

construcții este neavenită, atâta timp cât există identitate între obiectele

celor două acțiuni în revendicare.

- Între petitul celor

două cererii conexe există o strânsă legătură iar motivarea instanței este una

unitară, prin care a soluționat toate capetele de cerere cu care a fost

învestită, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

- Faptul că instanța

de fond a înțeles să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere, respingându-le

ca neîntemeiate, nu echivalează cu nesoluționarea vreunuia dintre ele și nici

nu reprezintă un impediment în corelarea considerentelor cu dispozitivul și

stabilirea soluției date fiecăreia dintre cererile reclamantului.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în

considerentele celor ce succed.

Instanța de apel prin

soluția pronunțată a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare pentru necercetarea fondului cauzei, în concret, instanța fondului a

omis să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost

învestită.

Recurentul critică

hotărârea instanței de apel ilustrând că, prin soluția pronunțată s-au încălcat

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. susținând constant că, din

considerentele sentinței apelate rezultă cu prisosință legalitatea acesteia sub

aspectele procedurale cerute de dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. în cazul în care se constată că, în mod

greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului

ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de

apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 261 C. proc. civ. trebuie menționat că hotărârea are trei

părți: practica, considerente, dispozitiv.

Dispozitivul este

considerat partea cea mai importantă a hotărârii pentru că el este pus în

executare și împotriva lui se exercită căile de atac.

Prin dispozitiv

trebuie rezolvate toate cererile părților, indiferent dacă sunt cereri

principale, accesorii sau incidentale.

În speță, reclamantul

a învestit instanța fondului cu mai multe capete de cerere formulate în dosare

distincte.

Fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 164 C. proc. civ., corect s-a dispus conexarea

cauzelor.

Conexitatea este o

măsură de bună administrare a justiției, lăsată la aprecierea instanțelor,

pentru a se evita pericolul unei contrarietăți de hotărâri.

Prin urmare, nu se

poate reține că prin conexare, cererile și-au pierdut indivizibilitatea.

Din dispozitivul

sentinței apelate rezultă că instanța a respins cererea ca nefondată.

Or, instanța fondului

a fost învestită cu judecata a mai multor cereri și potrivit dispozitivului,

care este cea mai importantă parte a hotărârii, s-a respins o singură cerere de

chemare în judecată, celelalte cereri fiind lăsate nesoluționate.

Atunci când printr-o

acțiune sunt deduse judecății mai multe capete de cerere, instanța are

obligația de a arăta expres, în dispozitivul hotărârii, soluția ce a dat-o

fiecărei cereri, nefiind permis a se face vorbire despre soluția dată doar unui

capăt de cerere, zicându-se că este suficient a se învedera prin considerentele

hotărârii soluția privitoare la celelalte pretenții.

Prin dispozitivul

hotărârii, instanța este obligată să rezolve corect toate cererile formulate de

părți și nu să se pronunțe selectiv doar asupra unora dintre ele.

Cum, în speță,

instanța fondului nu s-a pronunțat distinct cu privire la toate capetele de

cerere cu care a fost învestită, legal instanța de apel a dispus desființarea

sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Nepronunțarea instanței pe un capăt de cerere,

echivalează cu necercetarea fondului cauzei și drept urmare s-a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. mai sus enunțat.

În concluzie,

hotărârea recurată este legală și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de pârâtul M.M. împotriva Deciziei civile nr. 584A din 07 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.