ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7320/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 la data de 20 iunie 2006, reclamantul R.I.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, M.M., M.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligați pârâții a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 462 mp și construcția situate în București. În motivarea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 481 C. civ., reclamantul a arătat că imobilul a aparținut autorului său Radu D. Ion, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1915, 1928 și 1938, imobil ce a făcut obiectul naționalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși autorul său era exceptat de la aceasta măsură fiindcă era de profesie mic meseriaș.

Reclamantul a mai susținut că, decretul de naționalizare contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României din 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, că deși s-a adresat pârâtului Municipiul București în vederea restituirii imobilului odată cu apariția Legii nr. 10/2001 cererea sa nu a fost soluționată. Reclamantul a solicitat a fi comparat titlul său de proprietate cu cel al pârâților, urmând a se da preferință titlului său, apreciind că, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost încheiate în frauda dispozițiilor art. 948 alin. (2) și 4 C. civ., 966, 968, 972 și 1803 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 3457 din 30 aprilie 2007 Judecătoria sector 2 a admis acțiunea, a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul, sentință ce a fost schimbată în parte prin Decizia nr. 1094 din 08 septembrie 2008 a Tribunalului București, care a apreciat acțiunea formulată împotriva pârâtului M.M., ca fiind inadmisibilă. Atât sentința Judecătoriei sector 2 cât și decizia de apel pronunțată împotriva acesteia au fost casate prin Decizia civilă nr. 323 din 18 februarie 2009 în care se stabilește că cele două hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât cauza revenea spre competentă soluționare în fond Tribunalului.

În paralel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 01 septembrie 2000 reclamantul R.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate că imobilul din București, sector 2 a trecut în patrimoniul statului fără titlu în sensul Legii nr. 112/1995 să fie obligați pârâții a-i lăsa în deplină proprietate imobilul. Cererea de chemare în judecată menționată anterior a fost precizată la data de 02 mai 2001 în sensul că a fost chemată în judecată pârâta M.I. și s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți în baza Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost vândut contrar dispozițiilor art. 12 lit. a) din H.G.

nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, art. 966 C. civ. Cele două cauze au fost conexate prin încheierea din data de 22 ianuarie 2010 sub nr. 301/2000. Prin Sentința civilă nr. 385 F din 19 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, SC F. SA și M.M. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul din București a fost dobândit de către R.I.

în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 40927/1938, actul de vindere-cumpărare nr. 2043/1928 și nr. 4076/1915, imobil ce a trecut în patrimoniul statului urmare aplicării Decretului nr. 92/1950 și că, prin Sentința civilă nr. 183 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a stabilit că preluarea în patrimoniul statului a imobilului s-a făcut în mod abuziv întrucât autorul reclamantului era mic meseriaș de profesie și deci exceptat de la măsura naționalizării. Reclamantul s-a adresat pârâtului Municipiul București cu cerere în vederea restituirii în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din notificarea emisă prin intermediul BEJ „Boambeș Raileanu Badea” nr. 2535 din 08 noiembrie 2001. Sub aspectul cererii de constatare a preluării abuzive a imobilului în patrimoniul statului tribunalul a reținut că anterior într-un alt dosar s-a pronunțat sentința civilă nr. 183, prin care se rezolvă irevocabil acest aspect.

Comparând cele două titluri de proprietate, tribunalul a constatat că atât titlul autorului reclamantului cât și titlul pârâtului M.M., sunt constituite în mod valabil, susținerea reclamantului în sensul că contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost încheiat de o persoană ce nu avea calitatea de reprezentant al vânzătorului neputând fi reținută, întrucât SC F. SA, administrator al imobilului a acționat în baza contractului de prestări servicii încheiat cu Primăria Municipiului București, contract în temeiul căruia îndeplinea formalitățile de vânzare ale imobilelor proprietatea statului în schimbul unui comision de 1% din prețul acestor imobile.

Verificând condițiile de valabilitate ale acestui contract prin prisma respectării dispozițiilor art. 948, 966, 968, 972, 1083 C. civ., la care se face referire în cererea precizatoare tribunalul a constatat că reclamantul nu arată în ce mod au fost încălcate aceste dispoziții și care sunt motivele de nulitate concrete ale actului contestat astfel că, constatându-se că imobilul era în patrimoniul statului la momentul vânzării, făcea parte din categoria celor avute în vedere de dispozițiile Legii nr. 112/1995, pârâtul M.T., fiind titular al contractului de închiriere, criticile reclamantului au fost găsite ca nefondate. Împotriva hotărârii tribunalului a declarat apel reclamantul. În motivarea apelului declarat în termen s-au arătat următoarele: Prima instanță a pronunțat sentința cu încălcarea dispozițiilor art. 164 C. proc.

civ. și a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a conexat în mod greșit dosarul suspendat ce avea ca obiect cererea din anul 2000 cu dosarul ce avea ca obiect cererea din anul 2006 aflată într-un al doilea ciclu procesual. Apelantul arată că deși obiectul cererilor din dosarele conexate este parțial diferit, instanța prin hotărârea atacată a respins ca neîntemeiată acțiunea în ansamblul său, fără a preciza soluția pe cererea principală și soluția pe cererea conexă. Apelantul mai arată că hotărârea primei instanțe nu este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 584 din 7 octombrie 2010 a admis apelul reclamantului, a desființat sentința civilă apelată cu trimiterea cauzei spre judecare la aceeași instanță.

În considerentele hotărârii s-a reținut că, independent de aplicarea dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. și art. 245 C. proc. civ., și la pronunțarea hotărârii, Tribunalul omite a soluționa distinct cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4916/2000 (care în urma conexării ar avea caracterul unei cereri principale) și cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 9598/300/2006 (care în urma conexării ar avea caracterul unei cereri conexe). Necesitatea pronunțării unor soluții distincte pe cele două cereri rezultă pe de o parte din faptul că obiectul acestora este parțial diferit, iar pe de altă parte din faptul că instituția conexării are un regim juridic diferit față de instituția litispendenței (care ar fi permis soluționarea cererilor reunite la modul în care a procedat prima instanță).

Față de cele arătate s-a constatat că, prin cererea din data de 01 septembrie 2000, astfel cum a fost modificată la data de 2 mai 2001, reclamantul solicita: constatarea preluării imobilului în cauză fără titlu de către stat, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4526 din 21 iulie 2000 și obligarea pârâților la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului imobilul în cauză. De asemenea, Curtea constată că prin cererea din data de 20 iunie 2006 reclamantul solicita în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, M.M. și M.N., (moștenitori ai numiților M.T.

și M.I.), obligarea acestora din urmă la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 462 mp situat în București și construcții formate din două corpuri, primul având destinația de locuință și fiind vândut soților M. potrivit Legii nr. 112/1995 și cel de-al doilea având destinația de atelier de umplut sifoane, transformat în locuință și fiind ocupat de chiriași. Nici în considerentele hotărârii apelate, nici în dispozitivul acesteia nu sunt analizate, respectiv soluționate, de o manieră punctuală capetele de cerere din acțiunile ce formează obiectul dosarelor conexate. În lipsa unei soluții care să rezolve atât cererea din 2000 cât și cererea din 2006, s-a constatat că prima instanță nu a realizat o cercetare completă a fondului cauzei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte. - Soluția desființării sentinței apelate cu menținerea calificării situației celor două construcții este neavenită, atâta timp cât există identitate între obiectele celor două acțiuni în revendicare. - Între petitul celor două cererii conexe există o strânsă legătură iar motivarea instanței este una unitară, prin care a soluționat toate capetele de cerere cu care a fost învestită, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ. - Faptul că instanța de fond a înțeles să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere, respingându-le ca neîntemeiate, nu echivalează cu nesoluționarea vreunuia dintre ele și nici nu reprezintă un impediment în corelarea considerentelor cu dispozitivul și stabilirea soluției date fiecăreia dintre cererile reclamantului.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed. Instanța de apel prin soluția pronunțată a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare pentru necercetarea fondului cauzei, în concret, instanța fondului a omis să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită. Recurentul critică hotărârea instanței de apel ilustrând că, prin soluția pronunțată s-au încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. susținând constant că, din considerentele sentinței apelate rezultă cu prisosință legalitatea acesteia sub aspectele procedurale cerute de dispozițiile art. 261 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. În ceea ce privește dispozițiile art. 261 C. proc. civ. trebuie menționat că hotărârea are trei părți: practica, considerente, dispozitiv. Dispozitivul este considerat partea cea mai importantă a hotărârii pentru că el este pus în executare și împotriva lui se exercită căile de atac. Prin dispozitiv trebuie rezolvate toate cererile părților, indiferent dacă sunt cereri principale, accesorii sau incidentale.

În speță, reclamantul a învestit instanța fondului cu mai multe capete de cerere formulate în dosare distincte. Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 164 C. proc. civ., corect s-a dispus conexarea cauzelor. Conexitatea este o măsură de bună administrare a justiției, lăsată la aprecierea instanțelor, pentru a se evita pericolul unei contrarietăți de hotărâri. Prin urmare, nu se poate reține că prin conexare, cererile și-au pierdut indivizibilitatea. Din dispozitivul sentinței apelate rezultă că instanța a respins cererea ca nefondată. Or, instanța fondului a fost învestită cu judecata a mai multor cereri și potrivit dispozitivului, care este cea mai importantă parte a hotărârii, s-a respins o singură cerere de chemare în judecată, celelalte cereri fiind lăsate nesoluționate.

Atunci când printr-o acțiune sunt deduse judecății mai multe capete de cerere, instanța are obligația de a arăta expres, în dispozitivul hotărârii, soluția ce a dat-o fiecărei cereri, nefiind permis a se face vorbire despre soluția dată doar unui capăt de cerere, zicându-se că este suficient a se învedera prin considerentele hotărârii soluția privitoare la celelalte pretenții. Prin dispozitivul hotărârii, instanța este obligată să rezolve corect toate cererile formulate de părți și nu să se pronunțe selectiv doar asupra unora dintre ele. Cum, în speță, instanța fondului nu s-a pronunțat distinct cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită, legal instanța de apel a dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Nepronunțarea instanței pe un capăt de cerere, echivalează cu necercetarea fondului cauzei și drept urmare s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. mai sus enunțat. În concluzie, hotărârea recurată este legală și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâtul M.M. împotriva Deciziei civile nr. 584A din 07 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.