ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5316/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin dispoziția din 16 iunie 2009, Primarul General

al Municipiului București, a respins notificarea formulată de S.I., vizând restituirea

în natură a imobilului din București, strada D.L., sector 1, cu motivarea că solicitarea

nu este probată, nefiind susținută de actele doveditoare cerute de lege.

La 20 iulie 2009, persoana

îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței să oblige pârâtul

a-i restitui în natură imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea, format

din apartamentul nr. 1 – cu o suprafață construită de 127,18 m.p. – și teren în

cotă indiviză din lotul de 470 m.p., situat la adresa indicată.

În motivarea cererii,

reclamantul a învederat instanței că imobilul a aparținut autorilor săi A.F. și

F.A. și a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 218/1960,

prin deciziile nr. 421 din 28 februarie 1960 și respectiv nr. 24 din 11 ianuarie

1965.

Totodată, se mai arată

că pârâtul nu i-a comunicat niciodată necesitatea completării dosarului constituit

ca urmare a formulării și depunerii notificării din 27 iulie 2001.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 270 din 26 februarie

2010, a admis acțiunea și anulând dispoziția i-a restituit în natură reclamantului

apartamentul nr. 1 din București, strada T.A., sector 2.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că reclamantul a făcut dovada calității de succesor

al foștilor proprietari ai imobilului ce a făcut obiectul notificării și ca atare,

a calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, dispoziția atacată fiind emisă cu încălcarea legii.

Cu privire la modalitatea

de reparație, s-a reținut posibilitatea restituirii în natură a imobilului care,

la data formulării notificării, se afla în patrimoniul statului, nefiind înstrăinat

în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind incidente astfel în cauză prevederile art.

7 din Legea nr. 10/2001, conform cărora imobilele ce fac obiectul acestei legi se

restituie de regulă în natură, dacă această restituire este posibilă.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 517/A

din 14 septembrie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reținând că în mod

corect tribunalul a luat în considerare înscrisurile depuse în fața instanței, care

le-au completat pe cele depuse odată cu notificarea.

Tot astfel, s-a mai reținut

că în acord cu dispozițiile art. 25 alin. (2) din Lege, pârâtul trebuia să convoace

persoana îndreptățită în fața organelor de conducere, pentru a-și susține cererea

de restituire, iar în cazul în care s-ar fi apreciat că înscrisurile depuse odată

cu notificarea nu sunt suficiente pentru soluționarea acesteia, trebuia să comunice

notificatorului această împrejurare și să-i solicite a completa aceste înscrisuri

cu alte acte doveditoare.

În cauză, a declarat recurs

în termen legal, pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General care,

invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9  C. proc. civ. critică hotărârile date

în cauză, după cum urmează:

- notificarea a fost corect

respinsă, în condițiile în care persoana ce se consideră îndreptățită la restituire

nu a depus alăturat cererii, toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate

și respectiv cele care să facă dovada calității de moștenitor, aceste acte putând

fi depuse numai în „termenul special” prevăzut de lege;

- nu s-au făcut dovezi

în sensul că reclamantul nu ar fi primit despăgubiri pentru imobilul notificat,

(potrivit acordurilor internaționale încheiate de România) conform dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Recursul se privește ca

nefondat urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin

Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz,

ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate (...) și orice alte înscrisuri

necesare dovedirii pretențiilor de restituire, decurgând din acest act normativ,

pot fi depuse până la data soluționării notificării.

În interpretarea acestui

text, instanțele au reținut corect că sintagma folosită de legiuitor, vizează doar

procedura derulată, ulterior notificării, de către entitatea învestită cu soluționarea

cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu și etapa contencioasă a atacării

deciziei sau dispoziției, în fața instanței judecătorești.

În adevăr, din nicio dispoziție

a legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere

a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea

sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face

obiectul cererii de restituire.

Ca atare, cum legea nu

cuprinde o asemenea dispoziție, prevalează principiul realizării dreptului în raport

cu cel al respectării procedurii, conform prevederilor constituționale și ale Convenției

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privitoare la

garantarea dreptului de proprietate.

În speță, din actele cauzei,

rezultă fără echivoc că, imobilul în litigiu a aparținut soților A. și A.F., autorii

reclamantului care, după ce au cumpărat cota de 5,05% din terenul în suprafață totală

de 470 m.p., situat în București, strada D.L., prin contractul de vânzare-cumpărare

din anul 1947, au edificat apartamentul nr. 1 situat la parterul construcției, fiind

depus în acest sens, contractul de construire încheiat la 04 septembrie 1947.

Urmare decesului soților

F., au rămas ca unici moștenitori M. și A.S., iar după încetarea din viață a acestora

din urmă au rămas ca moștenitori, reclamantul și S.A., nemișcătorul aflându-se în

evidențe ca fiind preluat de la proprietarul inițial, A.F.

În consecință, în mod

judicios au reținut instanțele că pârâtul nu a făcut o apreciere corectă asupra

calității de persoană îndreptățită, a celui în cauză.

Cât privește cel de-al

doilea motiv de recurs, se constată că acesta a fost formulat omisso medio fără

a fi iterat în apel, motiv pentru care nu va fi analizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 517A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă pe recurent la

plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. către intimatul-reclamant S.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2011.