ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4816/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1517/2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B.P. împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, cu motivarea că terenul solicitat de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 nu poate fi restituit în natură, fiind afectat folosinței unor blocuri de locuințe. S-au încuviințat pentru reclamanți probele cu înscrisuri și expertiză specialitatea topografie, raportul de expertiză întocmit de expertul B.C., astfel cum a fost completat, fiind depus la dosar. Analizând materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reținut că cererea introductivă de instanță reprezintă o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Astfel, reclamanții au depus la Primăria Municipiului București notificarea înregistrată sub nr. 998 din 16 iulie 2001 la BEJ T.G. și, având în vedere refuzul nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare timp de 7 ani, Tribunalul este competent să soluționeze pe fond acțiunea. S-a reținut de instanța de fond că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Astfel, terenul situat în prezent în București, sector 2, a fost dobândit de I.A. și I.A.L., prin actul de vânzare-cumpărare din 12 martie 1940, iar potrivit certificatului de moștenitor din 22 decembrie 1982 eliberat de Notariatul de Stat Sectorul 1, de pe urma defunctului I.A.L.

a rămas ca unică moștenitoarea soția acestuia, I.A., fiind moștenită de reclamanții B.P. și B.M., conform certificatului de moștenitor din 23 martie 1988 eliberat de Notariatul de Stat Sector 1 București. În plus, identificarea imobilului și a amplasamentului acestuia, prin raportare la înscrisurile depuse la dosar, a fost efectuată și prin intermediul raportului de expertiză topografică efectuat în cauză de expertul B.C. S-a mai constatat că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv și că, din înscrisurile de la dosar, rezultă că terenul a fost expropriat, prin Decretul nr. 54/1951, de la I.A. și I.A.L., dispozițiile acestui act normativ fiind contrare Constituției din 1948, care consacra și garanta proprietatea particulară, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind posibilă numai în baza legii și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

S-a mai reținut că, potrivit adresei emise de Consiliul Local al Municipiului București rezultă că pentru construcțiile demolate s-a acordat o despăgubire de 32.221 RON, instanța constatând incidente dispozițiile art. 2 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Din raportul de expertiză, rezultă că terenul în litigiu se învecinează la sud cu bloc și spațiul verde aferent acestuia, iar conform adresei din 15 iunie 2009 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidență Proprietăți, terenul reprezintă spațiu verde și constituie domeniul public al Municipiului București, în conformitate cu hotărârea nr. 308 din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea Administrațiilor Domeniului Public ale sectoarelor 1-6, urmând prevederile Legii nr. 241/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

Din examinarea conținutului hotărârii C.G.M.B. nr. 308 din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea Administrațiilor Domeniului Public ale sectoarelor 1-6 , s-a constatat că aceasta are ca obiect terenurile amplasate între blocurile de locuințe (componente ale ansamblurilor de locuințe) care prin proiectare și execuție au destinația de spații verzi locale și locuri de joacă pentru copii. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de restituire în natură a terenului liber în suprafață de 242,19 m.p. (anexa 1 la raportul de expertiză), Tribunalul a constatat că acesta se află la o distanță mai mică de 2 metri de blocul de locuințe, așa încât nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, dată fiind poziționarea acestuia, terenul fiind afectat blocului de locuințe și fiind absolut necesar pentru folosirea normală a ansamblului rezidențial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul B.P., iar prin decizia civilă nr. 573 din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul, reținându-se următoarele considerente: Deși în petitul acțiunii reclamantul se referă practic la revendicarea suprafeței de teren situat în București, sector 2, respectiv „lăsarea în proprietate și posesie”, prin motivarea cererii și indicarea în susținere a textelor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, acesta a înțeles să promoveze prezentul litigiu pe calea legii speciale și nu a dreptului comun. De altfel, această calificare a fost reținută și de judecătorul fondului și cu privire la care reclamantul nu a avut a formula obiecțiuni.

În acest context, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de fond, constituie domeniu public, are destinația de spațiu verde și este afectat folosinței blocurilor de locuințe edificate în zonă, fiind afectat de amenajări de utilitate publică, în înțelesul art. 10 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.P., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Astfel, reclamantul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care chiar și apartenența terenului la domeniul public al unității administrativ-teritoriale face posibilă restituirea în natură a terenului.

În aceeași idee se mai invocă răspunsul pârâtei care susține că terenul nu constituie domeniu public și nici nu este supus incidenței hotărârii C.L.M.B. nr. 308 din 16 decembrie 1999. O altă critică vizează faptul că instanța avea obligația de a stabili despăgubiri în echivalent conform Legii nr. 10/2001, invocând și decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, motiv pentru care se solicită admiterea recursului și, reținând cauza spre rejudecare, a fi obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate terenul liber de construcții de 242 m.p. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat.

Acțiunea reclamantului a fost determinată de nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind invocate dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Ca atare, în respectarea principiului disponibilității, instanța avea obligația analizării și examinării cauzei în limitele investirii sale, raportat la faptul nesoluționării notificării. Sunt incidente astfel în cauză, (față de obiectul dedus judecății) dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Astfel, prin decizia sus evocată, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanță, în condițiile art. 329 C. proc.

civ., că în „aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva deciziei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”. Or, din această perspectivă și raportat la obiectul dedus judecății și la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și a faptului că pentru imobilele ce nu pot fi restituire în natură, pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, urmează ca, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., a se admite recursul, a se casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 573A din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2011.