ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5164/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20 octombrie 2009, reclamantul L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, anularea Dispoziției nr. 10110 din 4 aprilie 2008 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001 cu motivarea că, prin decizia menționată i-a fost reconstituită numai în parte dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 2, și anume, doar pentru suprafața de teren de 409 mp, în loc de 680 mp.

Prin Sentința civilă nr. 395 din 22 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea reclamantului, a anulat în parte dispoziția contestată și a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 680 mp situat în București, sector 2. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce a trecut în proprietatea statului din patrimoniul autorilor lui, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 683 mp a fost intabulat în cartea funciară la data de 19 februarie 1947 și nu există nicio probă contrară în sensul în care statul ar fi preluat din patrimoniul autorilor reclamantului o suprafață mai mică de teren.

Împotriva sentinței menționate, a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că reclamantul nu a depus acte în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului solicitat. Prin Decizia civilă nr. 709/A din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, deși reclamantul nu a depus acte de proprietate pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului, instanța de fond a aplicat prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că, având în vedere că au fost verificate aspectele de fapt pe care se întemeiază prezumția legală, dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeței de teren de 680 mp a fost dovedit printr-un alt mijloc de probă, admis de lege.

În speță, există dovezi pe care se sprijină prezumția legală, dovezi ce provin chiar de la Direcția de Evidență Imobiliară și Cadastrală a Primăriei Municipiului București (reconstituirea amplasamentului terenului a identificat 668 mp de teren, și nu 480, cât a stabilit Municipiul București prin decizia atacată). De asemenea, adresa emisă de același organ administrativ din subordinea P.M.B a confirmat că terenul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 și că, la adresa din sectorul 2 a fost înscrisă în anexa 2 poziția 3 a Decretului Consiliului de Stat nr. 3/1978 o suprafață desfășurată de 723,00 mp numai pentru construcții, condiții de fapt care dovedesc împrejurarea că suprafața de teren aflată în proprietatea autorului reclamantului era mai mare de 409 mp, cât a stabilit Municipiul București prin decizia atacată în prezentul proces.

Suprafața de 680 mp a fost stabilită în baza procesului-verbal încheiat de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București conform consemnării din 19 februarie 1941, iar Municipiul București nu a făcut nicio probă contrară celor deja reținute în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 680 mp prin prezumția prevăzută la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de către instanța de fond, ci s-a limitat la afirmația că reclamantul nu a dovedit dreptul autorului său asupra suprafeței de teren menționate „cu acte", însă a ignorat atât dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și motivarea instanței de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că decizia atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că reclamantul nu a depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate ale suprafeței de teren în litigiu, astfel cum a fost solicitată prin notificare, dovedirea calității de proprietar fiind justificată doar pentru suprafața de 409 mp, așa cum corect a reținut Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001.

Examinând recursul în raport de excepția de tardivitate invocată de intimatul-reclamant, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile legale anterior citate, a fost respectat. Astfel, potrivit dovezii de comunicare de la fila 40 dosar apel, Decizia civilă nr. 709/A din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost comunicată pârâtului la data de 17 octombrie 2011, dată de la care a început să curgă termenul de recurs de 15 zile. Recursul a fost declarat la data de 2 noiembrie 2011, conform ștampilei de înregistrare aplicată de instanța de apel pe cererea de recurs, recursul nefiind depus prin poștă.

În atare situație, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de textul menționat, împrejurare față de care excepția de tardivitate invocată de intimatul-reclamant va fi respinsă, ca nefondată. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Prin Notificarea nr. 775 din 13 februarie 2002, reclamantul L.A. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 680 mp, situat în București, sector 2. Prin Dispoziția nr. 10110 din 4 aprilie 2008 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 409,80 mp (reprezentând 3/5 din totalul de 683,00 mp) și cota de 3/5 din construcția demolată.

Dispoziția arătată a fost contestată de reclamant în sensul că în mod greșit s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 409,80 mp, în realitate aceasta fiind de 683 mp, astfel cum s-a solicitat prin notificare. Prima instanță a admis contestația și a dispus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren de 680 mp, soluție ce a fost menținută, în mod corect, și de către instanța de apel. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul. Noțiunea de „acte doveditoare" la care face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a) - h), în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită, respectiv acte translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moștenitor, acte ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte ce descriu construcția, declarații notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptățită, precum și orice alte înscrisuri de care înțelege să se folosească aceasta. În speță, reclamantul s-a conformat dispozițiilor legale anterior menționate și a făcut dovada preluării abuzive a bunului și a calității de persoană îndreptățită la restituire, problema supusă analizei fiind aceea a întinderii dreptului de proprietate.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, „în absența unor probe contrare, existența, și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Norma legală sus-menționată instituie o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei îndreptățite, ce poate fi răsturnată prin probă contrară, lucru care însă nu s-a realizat în cauză.

Astfel, din Procesul-verbal din 19 februarie 1941, întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, rezultă faptul că autorului reclamantului, respectiv, numitul A.D., i s-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 683 mp, situat în București, sector 2. Aceeași suprafață de teren rezultă și din fișa tehnică a imobilului construit în baza Autorizației de construcție din data de 31 iulie 1935, din Nota de Reconstituire întocmită de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, precum și din raportul de expertiză topografică efectuat cu prilejul instrumentării cauzei în apel.

Pârâtul nu a administrat nicio probă care să contrazică cele conținute în înscrisurile enumerate, ci s-a limitat la a susține că reclamantul nu a dovedit întinderea dreptului de proprietate, astfel încât în mod corect instanțele anterioare au interpretat și aplicat legea din perspectiva dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumția de proprietate instituită prin acestea nefiind răsturnată în cauză. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, excepția tardivității recursului invocată de intimatul-reclamant. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 709A din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ