ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5164/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20 octombrie

2009, reclamantul L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primar general, anularea Dispoziției nr. 10110 din 4 aprilie

2008 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001 cu motivarea că, prin decizia

menționată i-a fost reconstituită numai în parte dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în București, sector 2, și anume, doar pentru suprafața de

teren de 409 mp, în loc de 680 mp.

Prin Sentința civilă nr. 395 din 22 martie

2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea reclamantului,

a anulat în parte dispoziția contestată și a dispus acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 680 mp situat în

București, sector 2.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a

reținut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului

ce a trecut în proprietatea statului din patrimoniul autorilor lui, în

conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece

dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 683 mp a fost intabulat în

cartea funciară la data de 19 februarie 1947 și nu există nicio probă contrară

în sensul în care statul ar fi preluat din patrimoniul autorilor reclamantului

o suprafață mai mică de teren.

Împotriva sentinței menționate, a declarat

apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că reclamantul

nu a depus acte în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului solicitat.

Prin Decizia civilă nr. 709/A din 13

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul pârâtului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel

a reținut că, deși reclamantul nu a depus acte de proprietate pentru dovedirea

dreptului de proprietate asupra terenului, instanța de fond a aplicat prezumția

de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că,

având în vedere că au fost verificate aspectele de fapt pe care se întemeiază prezumția

legală, dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeței de teren de

680 mp a fost dovedit printr-un alt mijloc de probă, admis de lege.

În speță, există dovezi pe care se sprijină

prezumția legală, dovezi ce provin chiar de la Direcția de Evidență Imobiliară

și Cadastrală a Primăriei Municipiului București (reconstituirea

amplasamentului terenului a identificat 668 mp de teren, și nu 480, cât a

stabilit Municipiul București prin decizia atacată). De asemenea, adresa emisă

de același organ administrativ din subordinea P.M.B a confirmat că terenul a

fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 și că, la

adresa din sectorul 2 a fost înscrisă în anexa 2 poziția 3 a Decretului

Consiliului de Stat nr. 3/1978 o suprafață desfășurată de 723,00 mp numai

pentru construcții, condiții de fapt care dovedesc împrejurarea că suprafața de

teren aflată în proprietatea autorului reclamantului era mai mare de 409 mp,

cât a stabilit Municipiul București prin decizia atacată în prezentul proces.

Suprafața de 680 mp a fost stabilită în baza procesului-verbal încheiat de

Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București conform

consemnării din 19 februarie 1941, iar Municipiul București nu a făcut nicio

probă contrară celor deja reținute în dovedirea dreptului de proprietate asupra

terenului în suprafață de 680 mp prin prezumția prevăzută la art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 de către instanța de fond, ci s-a limitat la afirmația că

reclamantul nu a dovedit dreptul autorului său asupra suprafeței de teren

menționate „cu acte", însă a ignorat atât dispozițiile art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, cât și motivarea instanței de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că decizia atacată

este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că

reclamantul nu a depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate ale

suprafeței de teren în litigiu, astfel cum a fost solicitată prin notificare,

dovedirea calității de proprietar fiind justificată doar pentru suprafața de

409 mp, așa cum corect a reținut Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001.

Examinând recursul în raport de excepția de

tardivitate invocată de intimatul-reclamant, a cărei analiză este prioritară

față de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a o respinge, ca

nefondată, pentru următoarele considerente:

Căile de atac și termenele în care acestea

pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se

întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea

tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța

de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute

de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea

se calculează.

Conform dispozițiilor art. 301 C. proc. civ.,

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101

alin. (1) C. proc. civ.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că

termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile legale

anterior citate, a fost respectat.

Astfel, potrivit dovezii de comunicare de la

fila 40 dosar apel, Decizia civilă nr. 709/A din 13 septembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, a fost comunicată pârâtului la data de 17

octombrie 2011, dată de la care a început să curgă termenul de recurs de 15

zile.

Recursul a fost declarat la data de 2

noiembrie 2011, conform ștampilei de înregistrare aplicată de instanța de apel

pe cererea de recurs, recursul nefiind depus prin poștă.

În atare situație, Înalta Curte constată că

recurentul-pârât nu a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a

formulat recursul cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de textul

menționat, împrejurare față de care excepția de tardivitate invocată de

intimatul-reclamant va fi respinsă, ca nefondată.

Recursul este nefondat, pentru argumentele ce

succed:

Prin Notificarea nr. 775 din 13 februarie

2002, reclamantul L.A. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate

asupra imobilului în suprafață de 680 mp, situat în București, sector 2.

Prin Dispoziția nr. 10110 din 4 aprilie 2008

emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 2, compus

din teren în suprafață de 409,80 mp (reprezentând 3/5 din totalul de 683,00 mp)

și cota de 3/5 din construcția demolată.

Dispoziția arătată a fost contestată de

reclamant în sensul că în mod greșit s-a reconstituit dreptul de proprietate

asupra unei suprafețe de 409,80 mp, în realitate aceasta fiind de 683 mp,

astfel cum s-a solicitat prin notificare.

Prima instanță a admis contestația și a

dispus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren

de 680 mp, soluție ce a fost menținută, în mod corect, și de către instanța de

apel.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23

din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a

acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană

îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.

Noțiunea de „acte doveditoare" la care

face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a) - h), în care s-au

enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate

de către persoana îndreptățită, respectiv acte translative de proprietate, acte

ce atestă calitatea de moștenitor, acte ce permit încadrarea preluării ca fiind

abuzivă, acte care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită

sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte ce descriu construcția,

declarații notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră

îndreptățită, precum și orice alte înscrisuri de care înțelege să se folosească

aceasta.

În speță, reclamantul s-a conformat

dispozițiilor legale anterior menționate și a făcut dovada preluării abuzive a

bunului și a calității de persoană îndreptățită la restituire, problema supusă

analizei fiind aceea a întinderii dreptului de proprietate.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, „în

absența unor probe contrare, existența, și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive".

Norma legală sus-menționată instituie o prezumție

relativă de proprietate în favoarea persoanei îndreptățite, ce poate fi

răsturnată prin probă contrară, lucru care însă nu s-a realizat în cauză.

Astfel, din Procesul-verbal din 19 februarie

1941, întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București,

rezultă faptul că autorului reclamantului, respectiv, numitul A.D., i s-a

intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 683 mp, situat în București, sector 2.

Aceeași suprafață de teren rezultă și din

fișa tehnică a imobilului construit în baza Autorizației de construcție din

data de 31 iulie 1935, din Nota de Reconstituire întocmită de Comisia de

Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București,

precum și din raportul de expertiză topografică efectuat cu prilejul

instrumentării cauzei în apel.

Pârâtul nu a administrat nicio probă care să

contrazică cele conținute în înscrisurile enumerate, ci s-a limitat la a

susține că reclamantul nu a dovedit întinderea dreptului de proprietate, astfel

încât în mod corect instanțele anterioare au interpretat și aplicat legea din

perspectiva dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumția de

proprietate instituită prin acestea nefiind răsturnată în cauză.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, excepția tardivității

recursului invocată de intimatul-reclamant.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 709A

din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11

septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ